Şedinţa publică din data de 20 mai 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
I.1. Hotărârea arbitrală
Prin hotărârea arbitrală parţială din data de 17.07.2023, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul ICC nr. x/HBH, s-a dispus respingerea excepţiilor de necompetenţă invocate de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A. şi s-a stabilit că Arbitrul Unic are competenţă cu privire la revendicările asocierii A. - B. S.R.L., prin A..
I.2. Acţiunea în anulare
Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţiile publice, sub nr. x/2023, pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A., în contradictoriu cu reclamanta Asocierea A.- B. S.R.L. prin A., a solicitat anularea hotărârii arbitrale parţiale pronunţate în dosarul ICC nr. x/HBH şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Prin încheierea din 29 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţiile publice, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a X-a de contencios administrativ şi achiziţii publice, invocată de reclamantă, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor civile ale Curţii de Apel Bucureşti, specializate în materia raporturilor dintre profesionişti.
Prin încheierea nr. 1 din 16 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale în soluţionarea acţiunii în anulare, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţiile publice.
Prin decizia nr. 970 din 25 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în raport de dispoziţiile art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2015, în vigoare la data înregistrării acţiunii arbitrale.
I.3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 27 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea în anulare, ca neîntemeiată.
I.4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia şi considerentele din sentinţa recurată legate de respingerea motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. a), c) şi h) C. proc. civ. sunt nelegale şi cad sub incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta arată că, deşi a reluat în conţinutul sentinţei toate argumente reclamantei subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., considerentele pentru care curtea de apel a reţinut corectă decizia tribunalului arbitral privind competenţa Curţii de Arbitraj ICC sunt formale, minimale, contradictorii şi dovedesc o neînţelegere atât a filozofiei contractului FIDIC, ceea ce a condus la încălcarea art. 1270 C. civ., cât şi o aplicare defectuoasă a regulilor de interpretare juridică instituite de art. 1266-1268 C. civ.
În primul rând, consideră că instanţa de fond nu a înţeles că, raportat la ordinea de interpretare stabilită de art. 2 din acordul contractual, textul anexei la ofertă are caracter derogatoriu de la sub-clauzele 20.6 din condiţiile speciale şi condiţiile generale din contract care făceau vorbire de regulile de arbitraj ale Curţii de Arbitraj ICC.
În al doilea rând, recurenta opinează că introducerea în anexa la ofertă a unei denumiri diferite decât cea a Curţii de Arbitraj ICC (respectiv Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional în loc de Curtea Internaţională de Arbitraj) a avut tocmai rolul de a evidenţia că forul arbitral competent este diferit de Curtea de Arbitraj ICC, iar, dacă se aplică corect regula de interpretare juridică de la art. 1268 alin. (3) C. civ., rezultă că scopul introducerii unei denumiri diferite în anexa la ofertă decât cea din condiţiile speciale şi condiţiile generale a fost acela de a produce anumite efecte juridice derogatorii, iar, în acest context, se relevă că este profund greşit penultimul paragraf de la pagina18 şi paragraful 5 de la pagina 19 din sentinţă.
Recurenta susţine că prin introducerea în anexa la ofertă a altui for arbitral decât Curtea de Arbitraj ICC, sub-clauzele 20.6 din condiţiile speciale şi condiţiile generale se consideră modificate în mod corespunzător şi nu anulate, deoarece, pe de o parte, voinţa părţilor de a deroga de la o prevedere contractuală nu atrage nulitatea, iar, pe de altă parte, aceste sub-clauze mai conţin şi alte elemente decât regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj ICC, astfel că se aplică în continuare în completare în ceea ce priveşte elementele care nu sunt în contradicţie.
Pe de altă parte, întrucât există o contradicţie între prevederea contractuală din anexa la ofertă, care nominalizează un anumit for arbitral, şi prevederile contractuale din condiţiile speciale şi condiţiile generale cu privire la regulile de procedură ale altui for arbitral, devine incident art. 619 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta arată că instanţa de fond nu a motivat de ce a înlăturat aplicarea art. 619 alin. (2) C. proc. civ. şi a aplicat, în schimb, art. 550 C. proc. civ. coroborat cu prevederile inferioare ale sub-clauzelor 20.6 din condiţiile speciale şi condiţiile generale pentru a valida hotărârea tribunalului arbitral cu privire la pretinsa competenţă a Curţii de Arbitraj ICC.
Cu referire la considerentul introdus de prima instanţă la penultimul paragraf de la pag. 19, precizează că acesta este irelevant, deoarece, în condiţiile incidenţei normei imperative de la art. 619 alin. (2) C. proc. civ., nu s-a pus în niciun moment problema ca, în cauză, Curtea de Arbitraj CCIR să aplice regulile de procedură ale ICC.
Mai arată că este complet greşit considerentul de la paragraful 3 de la pagina 19 din sentinţă deoarece prima instanţă putea să verifice paginile de internet şi regulile de procedură ale celor 2 foruri, iar, în urma acestor două simple verificări, ar fi observat că sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" desemnează doar Curtea de Arbitraj CCIR.
De asemenea, susţine că sunt complet greşite considerentele instanţei de fond de la paragrafele 4 şi 6 de la pagina 19 din sentinţă, întrucât, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b), art. 28 alin. (2) lit. e) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, rezultă că sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" este perfect clară, în condiţiile în care este definită că fiind instituţia permanentă de arbitraj a Camerei Naţionale, iar Camera Naţională este una singură, respectiv Camera de Comerţ şi Industrie a României.
De aceea, recurenta arată că, în mod surprinzător, în loc să facă aplicabilitatea deplină a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 335/2007, instanţa de fond a ajuns la concluzia flagrant nelegală de la paragraful 4 de la pagina 20 din sentinţă conform căreia "(...) nu se poate reţine încălcarea Legii nr. 335/2007, interpretarea contractului realizându-se conform voinţei părţilor, astfel cum rezulta din clauzele contractuale şi actele normative incidente contractului", în condiţiile în care părţile contractante nu şi-au dat în vreun fel acordul de "deroga" de la dispoziţiile imperative ale Legii nr. 335/2007, iar actele normative vizate de instanţa de fond că ar stabili competenţa Curţii de Arbitraj ICC (H.G.. nr. 1405/2010 şi Ordinul nr. 146/2011) sunt inferioare ca forţă juridică, chiar dacă sunt ulterioare Legii nr. 335/2007, astfel că nu ar putea să stabilească ceva contrar acestei legi.
Aşadar, pentru toate considerentele ce precedă, recurenta susţine că prima instanţă a avut o reprezentare total greşită asupra structurii şi ordinii de interpretare a clauzei arbitrate, iar considerentele acesteia în sensul validării competenţei Curţii de Arbitraj ICC sunt, pe de o parte, contradictorii şi omisive, iar, pe de alta parte, încalcă flagrant legea părţilor consacrată de art. 1270 C. civ., regula de interpretare consacrată de art. 1268 alin. (3) C. civ., regulile de procedură statuate de art. 619 alin. (2) C. proc. civ. şi dispoziţiile imperative ale Legii nr. 335/2007, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă arată, cu referire la soluţia de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., că prima instanţă a tratat superficial şi expeditiv chestiunea contradicţiei soluţiei şi considerentelor hotărârii arbitrale prin raportare la clauza arbitrală şi dispoziţiile legale incidente.
Astfel, susţine că la paragrafele (43)-(51) din acţiunea în anulare a demonstrat şi probat că hotărârea arbitrală încalcă imperativele Legii nr. 335/2007, ale art. 1270 C. civ., ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi ale art. 619 alin. (2) C. proc. civ., însă, în mod paradoxal, instanţa de fond a stabilit, cu nişte considerente sumare, omisive, contradictorii şi contrare ordinii de drept din România, că hotărârea arbitrală emisă de un Arbitru Unic străin, care nu cunoaşte limba română şi nici dreptul român, este perfect legală.
În acest sens, arată că un prim considerent care atestă viciile sentinţei este cuprins la paragraful 4 de la pagina 20 a acesteia, mai-sus evocate, deşi, evident, voinţa părţilor nu poate contraveni dispoziţiilor imperative ale legii.
Apreciază că părţile, prin voinţa proprie şi în contra dispoziţiile legale exprese, nu aveau cum să aloce sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" semnificaţia forului arbitral instituţionalizat al Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, din moment ce, în dreptul român aplicabil, un alt for arbitral are această denumire.
De asemenea, prevederile inferioare ca forţă juridică ale sub-clauzelor 20.6 din condiţiile speciale şi condiţiile generale, care menţionează, într-adevăr, regulile procedurale ale Camerei Internaţionale de Comerţ, chiar dacă sunt aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, nu au cum să deroge de la imperativele Legii nr. 335/2007.
Consideră că la fel de superficială se relevă a fi şi analiza instanţei de fond cu privire la încălcarea de către hotărârea arbitrală (emisă de un arbitru unic necunoscător al dreptului român) a principiilor statuate de dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, iar acest fapt este confirmat de considerentul de la paragraful 5 de la pagina 20 din sentinţă.
Recurenta mai arată că este evident că intimata nu avea cum să schimbe în mod unilateral forul arbitral prevăzut de contract inclus în documentaţia de atribuire adusă la cunoştinţa publicului şi pe baza căreia s-a ofertat şi s-a încheiat contractul, iar recurenta nu avea cum să accepte acest lucru, deoarece s-ar fi încălcat principiile transparenţei şi tratamentului egal statuate de O.U.G. nr. 34/2006.
Aşadar, prin acceptarea documentaţiei de atribuire şi prin semnarea contractului în mod necondiţionat (în contextul în care anexa la ofertă făcea menţiune expresă despre "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional", adică despre Curtea de Arbitraj CCIR), rezultă că instanţa de fond a reţinut greşit că părţile şi-au exercitat libertatea legală de a opta pentru arbitrajul Camerei Internaţionale de Comerţ şi a validat la rândul său încălcarea principiilor statuate de art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006.
Mai departe, arată că superficialitatea motivării instanţei de fond este evidenţiată şi de considerentul de la penultimul paragraf de la pagina 20 din sentinţă. Aşadar, instanţa de fond a abordat doar vag şi formal problematica obligativităţii încheierii din 03.01.2023 a arbitrului unic din Dosarul arbitral CCIR nr. 24/2022 şi a tranşat această problematică în mod superficial, clamând că ar putea fi doar o problemă de unificare a jurisprudenţei.
Totodată, prin considerentul reţinut la paragraful final de la pagina 20, instanţa de fond validează, în contra voinţei reale a părţilor rezultată din aplicarea regulilor de interpretare statuate de art. 1266-1268 C. civ., aplicarea de către arbitrul unic străin al Curţii de Arbitrai ICC a principiului de interpretare contra proferentem, deşi această regulă de interpretare consacrată de art. 1269 C. civ. are doar caracter subsidiar şi se aplică în mod excepţional, dacă, într-adevăr, nu s-ar fi putut afla sensul sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional."
Cu privire la soluţia de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., recurenta arată că la paragrafele (52)-(63) din acţiunea în anulare a demonstrat şi probat că nu sunt arbitrabile cele două cereri adiţionale care vizează anularea a două documente constatatoare emise în temeiul art. 166 din Anexa la H.G. nr. 395/2016, astfel că hotărârea arbitrală este anulabilă inclusiv din perspectiva reţinerii competenţei Curţii de Arbitraj ICC pentru soluţionarea acestor cereri, însă instanţa de fond, invocând inter alia anumite decizii ale ICCJ, a ajuns la concluzia eronată că cele două cereri adiţionale sunt arbitrabile.
Consideră că sunt irelevante considerentele de la paragrafele 4 şi 5 de la pagina 21 din sentinţă, întrucât instanţa de fond nu putea să soluţioneze principial problematica arbitrabilităţii celor două cereri adiţionale prin raportare la secţia instanţei competentă să soluţioneze litigiile privind derularea contractelor de achiziţie publică, deoarece nu competenţa unei anumite secţii determină arbitrabilitatea sau, după caz, nearbitrabilitatea unei anumite pretenţii, ci doar dispoziţia specială din Legea nr. 101/2016, care face trimitere la arbitraj.
Pornind de la natura juridică de contract administrativ a contractului de achiziţie publică, art. 53 din Legea nr. 101/2016 statuează plenitudinea de competenţă a instanţei de judecată, legată de pretenţiile care vizează atât faza precontractuală, cât şi faza derulării contractului de achiziţie publică.
De la principiul statuat de textul legal sus-menţionat s-a reglementat, la art. 57 din Legea nr. 101/2016, excepţia soluţionării pretenţiilor prin arbitraj, însă trebuie observat că aria de acţiune a acestei excepţii este una limitată, pe de o parte, pentru că nu face nicio referire la "acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire"', iar, pe de altă parte, pentru că, legat de faza derulării contractului, pot fi soluţionate nu toate categoriile de litigii prevăzute la art. 53, ci doar cele care vizează "interpretarea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor" (nu anularea şi nulitatea).
Deşi, într-adevăr, atât Înalta Curte, cât şi legiuitorul au statuat că documentul constatator este un act emis în legătură cu executarea contractului de achiziţie publică, trebuie observat că validitatea acestui document nu poate fi verificată decât de instanţa de judecată, pe de o parte, pentru că norma de excepţie a art. 57 se referă exclusiv la contracte (şi nu şi la documente constatatoare), iar, pe de altă parte, pentru că documentul constatator este un act administrativ unilateral emis direct în temeiul legii, al art. 166 din Anexa la H.G. nr. 395/2016 (şi nu al contractului), iar validitatea unui asemenea act administrativ nu poate face obiectul controlului de legalitate decât al instanţei de contencios administrativ.
Faptul că este emis prin raportare la maniera de executare a unui contract de achiziţie publică şi că aspectele de executare ale unui asemenea contract pot face obiectul arbitrajului nu conferă arbitrajului o extensie de competenţă pentru a verifica legalitatea unui document constatator, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 54/2004, doar o instanţă de contencios administrativ are o competenţă exclusivă în acest sens, iar Legea nr. 101/2016 nu face nicio derogare. Dacă scopul ar fi fost ca validitatea documentelor constatatoare să fi verificată inclusiv de tribunalul arbitral, atunci cu siguranţă că, odată cu introducerea în Legea nr. 101/2016 a textului alin. (13) al art. 53 privind competenţa instanţei de a soluţiona litigiile privind documentul constatator, legiuitorul ar completat şi dispoziţia de excepţie a art. 57 din acelaşi act normativ în sensul de a include şi documentele constatatoare în aria de competenţă a arbitrajului.
Recurenta consideră că o certificare a faptului că aspectele legate de nulitatea actelor administrative rămân apanajul exclusiv al instanţei de judecată este dată tocmai de faptul că anularea şi nulitatea contractului de achiziţie publică sunt menţionate expres doar la art. 53, nu şi la art. 57 din Legea nr. 101/2016, astfel că, pentru identitate de raţiune, anularea şi nulitatea documentului constatator menţionat doar la art. 53 este doar de competenta instanţei de judecată.
Mai departe, în ceea ce priveşte considerentul instanţei de fond de la paragraful 6 de la pagina 21 din sentinţă, conform căruia:"(...) alin. (13) al art. 53 (invocat de reclamantă) a fost introdus prin Legea nr. 208/2022 care a fost publicată în (...) 11 iulie 2022 astfel încât nu este aplicabil speţei (...)", consideră că acesta este profund eronat, pentru simplul motiv că, deşi arbitrajul a fost iniţiat la data de 28.03.2022, cele două cereri adiţionale au fost formulate ulterior datei de 11.07.2022, respectiv la 03.11.2022 şi 01.03.2023, când alin. (13) al art. 53 era în vigoare şi producea efecte juridice depline.
Pe de altă parte, deşi considerentele instanţei de fond susţin arbitrabilitatea cererilor adiţionale, arată că penultimele paragrafe de la pagina 21 din sentinţă sunt contradictorii prin raportare la cele precedente în sensul că insistă pe competenţa exclusivă a secţiei de contencios administrativ a instanţei de judecată în ceea ce priveşte validitatea acestor documente constatatoare.
Aşadar, pentru toate argumentele ce precedă, recurenta susţine că nici în ceea ce priveşte problematica arbitrabilităţii aspectelor legate de documentele constatatoare, instanţa de fond nu a reuşit să facă o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 53 şi art. 57 din Legea nr. 101/2016, iar unele dintre considerentele menite să susţină pretinsa legalitate a hotărârii arbitrale sunt contradictorii, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
I.5. Apărările formulate în cauză
Intimata Asocierea A. - B. S.R.L., prin A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând sentinţa recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:
Prealabil examinării criticilor îndreptate împotriva hotărârii parţiale, în legătură cu competenţa Curţii de arbitraj I. C. civ., instanţa de recurs, pentru a facilita înţelegerea raţionamentului care urmează a fi expus, va rezuma elementele circumstanţiale ale cauzei, determinante pentru soluţionarea chestiunilor deduse judecăţii în recurs, aşa cum acestea au fost reţinute atât de tribunalul arbitral, cât şi de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.
Astfel, litigiul de faţă a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/14.11.2014, încheiat între C.N.A.I.R. S.A. şi ASOCIEREA A.- B. S.R.L., pentru proiectarea, execuţia şi realizarea Autostrăzii Sebeş-Turda, Lot x KM, 17+000-KM 41 + 250.
Potrivit art. 2 din acordul contractual, "Următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite şi interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiţionale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de ofertă; e) Condiţiile Speciale; f) Condiţiile Generale; g) Cerinţele Beneficiarului; h) Graficele şi i) Propunerea Antreprenorului şi orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului (…)".
Părţile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluţionate prin arbitraj instituţionalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la Bucureşti, sens în care au prevăzut la sub-clauza 20.6 din condiţiile generale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluţionează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală şi obligatorie va fi soluţionată prin arbitraj internaţional. Dacă nu se stabileşte altfel de către Părţi: a) disputa va fi soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, b) disputa va fi soluţionată de către trei arbitri numiţi în conformitate cu prevederile acestui Regulament, şi c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea şi Limba)".
Această clauză a fost particularizată în cadrul anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, în care părţile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, limba arbitrajului-limba română, locul arbitrajului-Bucureşti, iar instituţia de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.
Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă instanţa de control judiciar constată că recurenta-reclamantă nu a prezentat o motivare circumstanţiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce ţin de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfăţişării unor critici care să susţină acest motiv de casare, cât şi ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a pronunţat soluţia în cauză.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.
Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii încă din etapa arbitrajului vizează instituţia de arbitraj competentă să soluţioneze disputa apărută între părţi care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în sens contrar, prin hotărârea parţială pronunţată, Curtea Internaţională de Arbitraj din cadrul Camerei Internaţionale de Comerţ a stabilit că îi revine competenţa de a arbitra.
Confirmând hotărârea instanţei arbitrale, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, deşi în condiţiile speciale ale contractului nu a fost indicată expres instituţia care organizează arbitrajul, este în afara oricărui dubiu faptul că a fost desemnată Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ, având în vedere menţiunea expresă că disputa va fi soluţionată potrivit Regulamentului de Arbitrare al acesteia, referirea la regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul fiind suficientă, conform art. 550 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 355/2017 nu pot conferi efect util sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional", din moment ce identificarea instituţiei de arbitraj în cuprinsul acestei legi se face prin utilizarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României".
Deşi au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţei arbitrale se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurenta pretinde că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1.268 alin. (3) şi ale Legii nr. 335/2017, arătând că statuările sale încalcă dispoziţiile art. 1, 28 şi 29 din lege, în care se reţine însăşi denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" şi sediul acesteia în Bucureşti, care coincide cu locul arbitrajului stabilit de contract.
Susţinerile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.
Curtea de apel a reţinut în mod judicios faptul că disputa dintre părţi vizează o clauză neclară, a cărei interpretare este necesară, aplicând în mod corect principiile de interpretare prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, în anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziţie publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat faptul că instituţia de arbitraj competentă şi de comun acord agreată de către părţi este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în concret, este menţionată Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.
Cât priveşte Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României, aceasta are propriile Reguli de procedură arbitrală aplicabile arbitrajului intern şi internaţional organizat de aceasta.
Pe de altă parte, denumirea instituţiei care administrează arbitrajul internaţional în cadrul Camerei de Comerţ si Industrie a României este cea de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României, aşa cum rezultă din documentele oficiale ale Curţii, inclusiv din modelul clauzei compromisorii pe care îl recomandă Camera de Comerţ si Industrie a României.
În acest context, identificarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunţat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, aşa cum acestea au fost prevăzute de părţi în contract. Aceasta, întrucât art. 550 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că, "prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul".
Atât arbitrul unic, cât şi prima instanţă au reţinut că, prin sub-clauza 20.6 din contract, părţile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaţionale de Comerţ, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internaţional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerţ Internaţional (I. C. civ.).
Potrivit art. 1.2 şi 6.2 din Regulamentul I. C. civ., "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul şi aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", respectiv, "prin exprimarea acordului privind desfăşurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părţile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte".
Potrivit prevederilor Legii nr. 335/2007, denumirea instituţiei care administrează arbitrajul internaţional în cadrul Camerei de Comerţ si Industrie a României este "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României", sintagmă care nu se regăseşte în cuprinsul clauzei compromisorii disputate în cauză.
Prin urmare, instituţia de arbitraj desemnată de părţi în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional" este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile I. C. civ., iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ a României, astfel cum susţine recurenta.
În consecinţă, fiind plasat pe o premisă care nu corespunde realităţii juridice stabilite de părţi la încheierea contractului şi confirmată atât de instanţa arbitrală, cât şi de curtea de apel, motivul de recurs invocat nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportate la cele ale Legii nr. 335/2017 şi ale art. 1.268 C. civ., sens în care nu pot fi primite nici criticile recurentei privind caracterul inoperant al clauzei compromisorii.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la faptul că, fiind societate pe actiuni cu unic acţionar statul roman şi care are ca sursa de finantare fondurile publice, având in vedere implicaţiile financiare ale unui arbitraj, reclamanta nu putea indica ca instituţie arbitrală decât Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României întrucât costurile sunt cu mult reduse faţă de costurile ce le implică un arbitraj în faţa International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration, Înalta Curte constată că, tocmai având in vedere aceste implicaţii financiare, la încheierea contractului recurenta trebuia să manifeste maximă exigenţă şi să formuleze clauze clare, concise şi lipsite de ambiguitate, ea fiind de altfel cea care întocmit formularul de contract ce a fost încheiat între părţi. Astfel, pentru neclaritatea unor termeni folosiţi în redactarea clauzei compromisorii singura responsabilă este recurenta.
Înalta Curte reţine că este nefondat motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii parţiale recurate din perspectiva încălcării de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. în raport de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 335/2017, art. 1270 C. civ., O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 619 alin. (2) C. proc. civ.
În mod corect a statuat curtea de apel că nu se poate reţine încălcarea Legii nr. 335/2007, interpretarea contractului realizându-se conform voinţei părţilor, astfel cum rezultă din clauzele contractuale şi actele normative incidente contractului.
Legea nr. 335/2007 nu conţine prevederi care să tranşeze problema unui conflict de competenţă dintre Curtea ICC şi Curtea CCIR. Chestiunea litigioasă din prezenta cauză vizează interpretarea unei convenţii arbitrale ambigue din cauza unor prevederi aparent contradictorii şi, respectiv, stabilirea intenţiei comune a părţilor la momentul încheierii contractului, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.
Referitor la H.G. nr. 1405/2010 şi Ordinul nr. 146/2011, curtea de apel a reţinut faptul că acestea preiau modelul de contract standard FIDIC, care prevede o clauză arbitraj standard în favoarea ICC, iar faptul că prin H.G. nr. 1/2018 legiuitorul român a introdus un model de contract pentru proiectele de infrastructură care prevedea arbitrajul sub egida Curţii CCIR nu prezintă relevanţă, de vreme ce contractul dintre părţi a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (care nu retroactivează), iar competenţa instituţiei arbitrale se bazează pe convenţia arbitrală încheiată între părţi.
În acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia prevederile sub-clauzei 20.6 din contract, chiar dacă sunt aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, nu pot deroga de la Legea nr. 335/2017, în condiţiile în care acest act normativ nu statuează cu privire la competenţă.
Prin urmare, nu se pune problema unei derogări de la această lege în ceea ce priveşte sub-clauza 20.6 din contract, care face trimitere la Regulile ICC, atribuind astfel competenţă Curţii ICC, singura care poate aplica aceste reguli, în condiţiile mai sus arătate.
Pentru aceleaşi motive, interpretarea coroborată a menţiunii echivoce din anexa la ofertă cu menţiunea clară din sub-clauza 20.6 din contract nu echivalează cu o derogare a Ordinului nr. 146/2011 de la Legea nr. 335/2017.
Contrar susţinerii recurentei, aplicarea regulii contra proferentem este corectă, fiind recunoscută în interpretarea convenţiilor internaţionale de arbitraj, în condiţiile în care recurenta, în calitate de parte care a impus anexa la ofertă, nu poate profita de pe urma interpretării unei dispoziţii ambigue incluse în aceasta.
Nu poate fi reţinută critica recurentei privind încălcarea art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât părţile au libertatea legală de a alege instituţia arbitrală, iar recurenta nici măcar nu a justificat această încălcare.
Deşi recurenta se prevalează de prevederile art. 619 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect instanţa le-a înlăturat de la aplicare, dând prevalenţă art. 550 C. proc. civ., incident în cauză. Absenţa menţionării exprese în cuprinsul clauzei compromisorii a competenţei Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României conduce la inaplicabilitatea art. 619 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege condiţionând incidenţa regulilor de procedură ale unui anumit arbitraj instituţionalizat de desemnarea acestuia ca fiind competent să soluţioneze litigiile ivite.
Prin urmare, nu se pune problema unei încălcări a dispoziţiilor imperative, problema litigioasă constând doar în interpretarea clauzei compromisorii conform intenţiei comune a părţilor la data încheierii contractului.
Contrar susţinerii recurentei, curtea de apel a reţinut în mod corect că nu există o putere de lucru judecat a încheierii din data de 03.01.2023 pronunţată în dosarul arbitral CCIR nr. x/2022, critica pe acest aspect încadrându-se în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 03.01.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins ca neîntemeiată excepţia de necompetenţă a arbitrajului organizat sub egida Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional care funcţionează pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, respectiv a necompetenţei Tribunalului arbitral constituit pentru soluţionarea dosarului nr. x/2022, având ca obiect o cerere de arbitrare, în baza aceloraşi raporturi contractuale supuse examinării în prezenta cauză.
S-a reţinut că din probatoriul administrat de curtea de apel nu rezultă dacă încheierea din data de 03.01.2023 a fost atacată cu o acţiune în anulare pentru a avea caracter definitiv, precum şi faptul că prin sentinţa nr. 120 din 07 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind un conflict pozitiv de competenţă între ICC şi CCIR.
Într-adevăr, şi în cadrul acestui dosar a fost pusă în discuţie aceeaşi chestiune, respectiv instituţia de arbitraj competentă, însă curtea de apel a apreciat corect faptul că încheierea din 03.01.2023, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, nu se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1119 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Tribunalul arbitral decide asupra propriei competenţe, fără a lua în considerare o cerere având acelaşi obiect, deja pendinte între aceleaşi părţi în faţa unui tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea procedurii, raportat la obiectul cererii arbitrale şi excepţiile, apărările formulate de părţi.
Potrivit art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, însă în prezenta cauză nu se pune problema autorităţii de lucru judecat întrucât fiecare entitate jurisdicţională are deplina libertate de a statua asupra propriei competenţe. În litigiul arbitral nr. 24/2022 nu s-a statuat asupra competenţei tribunalului arbitral din prezentul litigiu, astfel că nu există niciun aspect litigios dezlegat care să se impună, cu autoritate de lucru judecat, în prezenta pricină.
Prin urmare, susţinerile recurentei pot constitui doar un exemplu de practică judiciară, însă trebuie remarcat faptul că, în dreptul românesc, judecătorul în general nu este legat de o hotărâre pronunţată într-o cauză similară, jurisprudenţa neconstituind izvor de drept.
Nu este fondat nici motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii parţiale recurate din perspectiva încălcării de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul că cererile adiţionale ale antreprenorului (privind anularea documentelor constatatoare intermediare) nu erau susceptibile de soluţionare pe calea arbitrajului.
Instanţa de recurs reţine că, aşa cum s-a statuat prin Decizia RIL nr. 25/2021, litigiul pornit la 28.03.2022, având ca obiect anularea documentului constatator emis de autoritatea contractantă, care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant/contractantul asociat şi la eventualele prejudicii, este în competenţa instanţei civile de drept comun, indiferent dacă vizează un contract de achiziţie publică încheiat sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sau unul încheiat în condiţiile Legii nr. 98/2016.
Fără a face distincţie între actele normative care au reglementat în timp procedura de achiziţie publică, în măsura în care litigiul în care se solicită anularea documentului constatator emis de autoritatea contractantă, care conţine informaţii referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant sau contractantul asociat şi la eventualele prejudicii, a fost început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 212/2018 (actul normativ care a modificat Legea nr. 101/2016, stipulând competenţa instanţei civile de drept comun în cauzele decurgând din executarea contractului de achiziţie publică), în raport cu dispoziţia legală menţionată anterior, competenţa de soluţionare revine instanţei civile.
În speţă, s-a statuat prin regulatorul de competenţă pronunţat în cauză, respectiv decizia nr. 970/25.04.2024 pronunţată de ÎCCJ, secţia a II-a civilă, că obiectul acţiunii arbitrale vizează executarea unui contract de achiziţie publică (iar documentele constatatoare sunt emise în privinţa modalităţii de executare a contractului), astfel încât competenţa materială procesuală se va determina potrivit regulilor prevăzute în Legea nr. 101/2016.
În concret, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016 (forma în vigoare la data sesizării primei instanţe - 28.03.2022):
"Litigiile şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative şi cele care decurg din rezilierea, rezoluţiunea, denunţarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziţie publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul."
Contrar susţinerilor recurentei, art. 57 din Legea nr. 101/2016 se referă la posibilitatea părţilor de a conveni ca litigiile referitoare la contracte să fie soluţionate prin arbitraj. Textul stipulează că, în caz de litigii legate de interpretarea, încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractelor, părţile au dreptul să aleagă soluţionarea prin arbitraj. Fiind acte emise în executarea contractului, anularea documentelor constatatoare intră în sfera litigiilor referitoare la executarea contractului, prevăzute de art. 57 din Legea nr. 101/2016, care pot fi supuse soluţionării pe calea arbitrajului.
În acord cu argumentele reţinute de curtea de apel, se constată că alin. (1)3 al art. 53, invocat de recurentă, a fost introdus prin Legea nr. 208/2022, care a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 11 iulie 2022, astfel încât nu este aplicabil speţei, în raport de data formulării cererii de arbitrare. Faptul că ulterior datei de 28 martie 2022 (momentul formulării acţiunii arbitrale) au fost formulate cereri adiţionale nu este de natură să atragă incidenţa art. 53 alin. (1)3 din actul normativ invocat, deoarece stabilirea dispoziţiilor legale aplicabile litigiului se face în raport cu data sesizării organului arbitral.
Totodată, în mod corect curtea de apel a arătat că prin Legea nr. 208/2022 a fost modificată competenţa instanţelor în privinţa litigiilor decurgând din executarea contractelor de achiziţie publică, în sensul că a fost înlăturată competenţa instanţelor civile, fiind atribuită instanţelor de contencios administrativ plenitudinea de competenţă referitoare la contractele de achiziţie publică (litigii privind procedura de atribuire, nulitatea contractelor, executarea acestora, etc), sens în care a evocat decizia nr. 11/2023 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru aceste motive, critica este înlăturată.
În concluzie, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 89 din 27 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 89 din 27 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2025.