Şedinţa publică din data de 09 septembrie 2025
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8 C. civ. din 12 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti formulată de autorităţile din Austria, prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În baza art. 166 alin. (1)-(4) şi alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a recunoscut sentinţa penală nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, privind condamnarea cetăţeanului român A., în prezent aflat în executarea pedepsei în Centrul forensic-terapeutic Asten din Austria, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, şi depunerea într-un centru de terapie forensică, pentru săvârşirea a două infracţiuni omor, prevăzută de art. 75 din C. pen. austriac, având corespondent în legislaţia penală română o infracţiune de omor calificat, prev. de art. 188-189 alin. (1) lit. a) şi f) din C. pen., şi a dispus executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă şi a măsurii de siguranţă a internării medicale.
S-a luat act că persoana condamnată A. este de acord să execute pedeapsa în România.
În baza art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, conform C. proc. pen. român.
S-a luat act că perioada deja executată de către persoana condamnată în statul emitent al hotărârii de condamnare era de 1077 de zile, la data de 10.01.2025, persoana condamnată executând în continuare, de la această dată la zi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată cetăţeanului român A., conform C. proc. pen. român pentru o infracţiune de omor calificat, prev. de art. 188-189 alin. (1) lit. a) şi f) din C. pen., la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.
S-a dispus comunicarea sentinţei definitive şi a unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii autorităţii competente a statului emitent, respectiv autorităţilor judiciare din Austria, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul I.G.P.R., precum şi, în copie, Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei din România, conform art. 166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004.
S-a dispus comunicarea de către Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei din România către statul solicitant a dispoziţiilor din legislaţia internă privind eliberarea anticipată sau condiţionată a persoanei condamnate.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că prin sentinţa penală definitivă a cărei recunoaştere şi executare se solicită, s-a procedat, atât la condamnarea la pedeapsa privativă de libertate a detenţiunii pe viaţă, cât şi la dispunerea depunerii persoanei condamnate într-un centru de terapie forensică, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din C. pen. austriac.
În certificatul întocmit în conformitate cu articolul 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, la rubrica referitoare la tipul pedepsei, este bifat atât "pedeapsă privativă de libertate", cât şi "măsură privativă de libertate", detaliile menţionate cu privire la această măsură, detalii necesar a fi precizate, conform formularului, fiind "internarea într-un centru forensic-terapeutic conform art. 21 alin. (2) din C. pen.."
De asemenea, a mai reţinut că în conţinutul certificatului, la rubrica "Alte informaţii relevante pentru caz", este redat, printre altele, şi conţinutul următoarelor texte relevante din C. pen. austriac: art. 21, având denumirea marginală "Detenţie penală într-un centru forensic-terapeutic", art. 24 şi art. 25.
Articolul 21 alin. (2) din C. pen. austriac, invocat ca temei de drept al măsurii privative de libertate dispuse în cauză pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, are următorul conţinut:
"Dacă există astfel de temeri (că, ţinând cont de persoana, de starea sa şi de natura faptei există temeri că aceasta, sub influenţa tulburării personalităţii sale, ar mai comite o faptă penală- n.n.), internarea într-un centru forensic terapeutic se face şi în cazul unei persoane, care, fără să fie în stare de iresponsabilitate, comite, sub influenţa anormalităţii mintale sau psihice de un grad ridicat, o faptă conform alin. (3) (relevantă este menţionarea infracţiunilor care se pedepsesc cu mai mult decât un an închisoare-n.n.). Într-un astfel de caz, internarea se face totodată cu aplicarea pedepsei".
În acest context, Curtea a apreciat că, în mod cert, intenţia autorităţilor austriece a fost aceea de a obţine o recunoaştere şi o executare în România a sentinţei penale nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, atât sub aspectul pedepsei cu detenţiunea pe viaţă, cât şi sub aspectul măsurii privative de libertate anterior menţionate.
Totodată, a considerat că o astfel de modalitate de soluţionare a sesizării nu depăşeşte nici limitele a ceea ce se poate solicita şi dispune în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, şi nici limitele învestirii instanţei prin Ordonanţa nr. 5532/II-5/2025 din data de 28.04.2025 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Astfel, în privinţa celui din urmă aspect, Curtea a constatat că, deşi, în considerentele ordonanţei se fac referiri în principal la pedeapsa detenţiunii pe viaţă (referiri sunt şi la internarea persoanei condamnate într-un centru forensic-terapeutic), dispoziţia de sesizare vizează examinarea hotărârii străine şi pronunţarea unei soluţii în conformitate cu dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 302/2004.
În ceea ce priveşte posibilitatea de a solicita şi dispune în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, a constatat că, în însăşi titulatura actului ("Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală, care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană"), pe lângă pedepse, sunt menţionate şi măsurile privative de libertate.
La articolul 1) al Deciziei-cadru, care conţine definiţii ale unor termeni folosiţi în textul deciziei, la lit. b), se arată că prin "pedeapsă" în sensul prezentei decizii-cadru, se înţelege "orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracţiuni pe baza unui proces penal".
A precizat că din analiza articolului 9 alin. (1) lit. k) din Decizia-cadru, rezultă că "o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală sau o altă măsură privativă de libertate", constituie un motiv facultativ de refuz al dispunerii recunoaşterii si executării sentinţei străine ("autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească şi să dispună executarea pedepsei"), doar în cazul în care această măsură, nu poate fi aplicată de statul de executare în conformitate cu sistemul său juridic sau medical.
Toate aceste reglementări au fost preluate şi în legislaţia română (Legea nr. 302/2004). Astfel, art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede legea care guvernează "executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română", iar la articolul 163 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, este prevăzută, printre cazurile de nerecunoaştere şi neexecutare, ipoteza în care "pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate".
Curtea, analizând comparativ dispoziţiile din legislaţia austriacă referitoare la măsura privativă de libertate a internării într-un centru forensic-terapeutic conform art. 21 alin. (2) din C. pen., cu dispoziţiile din C. pen. şi C. proc. pen. referitoare la măsura de siguranţă cu caracter medical a internării medicale, a concluzionat că instituţia aplicabilă în dreptul românesc, corespunzătoare măsurii privative de libertate dispuse faţă de persoana condamnată, este aceea a internării medicale, care, asemeni celei reglementate de dreptul penal austriac, nu este condiţionată de reţinerea iresponsabilităţii (în cazul concret al persoanei condamnate, deşi s-a reţinut prin raportul de expertiză întocmit în cauză, că "suferă de o tulburare de personalitate gravă, combinată şi persistentă, cu părţi narcisiste, histrionice şi emoţional instabile de proporţii patologice", care face să existe "o mare probabilitate" de a comite "noi infracţiuni cu consecinţe grave, mai ales acte grave de violenţă gravă până la omucideri în relaţii noi", la individualizarea pedepsei, instanţa austriacă a avut în vedere "o uşoară reducere a capacităţii de discernământ a inculpatei în timpul crimei", putând coexista cu o soluţie de condamnare şi nu se dispune pe o perioadă determinată, durata acesteia depinzând de evoluţia stării de sănătate a condamnatului.
Analizând sesizarea formulată, Curtea a constatat că, potrivit art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă şi executorie;
b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
c) persoana condamnată are cetăţenie română;
d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzat în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.
Articolul 163 prevede următoarele motive de nerecunoaştere şi neexecutare:
- persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
- persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;
- persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;
- pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;
- pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;
- atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;
- atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:
(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată, fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.
- hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege;
-de la caz la caz, luând în considerare circumstanţele specifice ale cauzei şi după consultarea autorităţii competente a statului emitent, instanţa poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, dacă:
a) persoana este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate. În cazul în care hotărârea judecătorească a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;
b) atunci când statul emitent a respins cererea formulată în temeiul art. 170 alin. (1).
Curtea a constatat că în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile legale, nefiind incident niciun caz de nerecunoaştere şi neexecutare, obligatoriu sau facultativ. Astfel, hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fi efectuată este definitivă de la data pronunţării, 23.01.2024, şi executorie, persoana condamnată fiind privată de libertate în Centrul criminalistico-terapeutic Asten.
Cele două infracţiuni reţinute în sarcina persoanei condamnate, aşa cum sunt ele descrise în sentinţa penală nr. 19 Hv 18/23x din 23.07.2023, a Tribunalului Klagenfurt din Austria, rămasă definitivă la data de 23.01.2024, dar şi în certificatul întocmit conform art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, constând, au corespondent în legislaţia penală română o infracţiune de omor calificat, prevăzută de art. 188-189 alin. (1) lit. a) şi f) din C. pen.
De asemenea, Curtea a reţinut că în privinţa persoanei condamnate nu ar fi operat, potrivit legislaţiei penale române, nicio cauză justificativă, de neimputabilitate sau de nerăspundere.
În acest context, a constatat că, deşi, la momentul completării certificatului, 04.02.2025, persoana condamnată nu îşi exprimase consimţământul de a fi transferată în România, motivul, indicat în certificat, fiind acela că în Austria sunt condiţii mai bune de detenţie, ulterior, aceasta a revenit asupra poziţiei iniţial exprimate, din informarea întocmită de autorităţile din Republica Austria în data de 05.03.2025, avută în vedere şi de Ministerul Justiţiei în momentul întocmirii adresei cu nr. 8442/2025 din 14.04.2025 aflate al dosar, rezultând că doreşte să fie transferată în România. Consimţământul nu era, oricum, necesar, conform art. 167 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., persoana în cauză având cetăţenie română şi locuind în România, aşa cum se arată în certificat.
Curtea a avut în vedere şi rezultatele verificărilor efectuate de procuror, faptul că persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală, răspunde penal potrivit legii române, pedeapsa şi măsura privativă de libertate a căror executare se cere nu constau într-o măsură de asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, nu prevăd un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate, nu a intervenit prescripţia executării pedepsei potrivit legii penale române, iar persoana condamnată a fost prezentă personal la judecată.
Împotriva acestei sentinţe penale, persoana condamnată A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pe cale de consecinţă, respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Examinând, cu prioritate, pe cale de excepţie admisibilitatea apelului formulat, invocată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, reţine următoarele:
Înalta Curte constată că împotriva sentinţei penale nr. 8 C. civ. din 12 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelanta persoană condamnată A. a mai formulat anterior o cerere de apel, ce a format obiectul dosarului nr. x/2025, soluţionat prin decizia penală nr. 190 din data de 21 august 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în sensul respingerii, ca tardiv.
În acest context, Înalta Curte reţine că între prezenta cauză şi cea care a format obiectul dosarului nr. x/2025 există identitate de părţi, obiect şi cauză, operând autoritatea de lucru judecat, fapt ce atrage inadmisibilitatea apelului formulat.
Jurisprudenţa instanţei supreme este constantă în a aprecia că "autoritatea de lucru judecat semnifică, aşadar, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces." (I.C.C.J., decizia penală nr. 6/A din 09 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023)
Prin urmare, prin promovarea unei noi cereri de apel, se apreciază că apelanta persoană condamnată a încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege, or admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 8 C. civ. din data de 12 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta persoană condamnată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 8 C. civ. din data de 12 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă apelanta persoană condamnată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 septembrie 2025.