Privatizare. Cumpărare de active. Definirea noțiunii de „investitor”

 

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ. Obiectul acţiunii judiciare

 

Index alfabetic:

- Contract de privatizare

- Contract de concesiunea

- Investitor

 

Legea nr 268/2001, art.  28¹

 

Definiția dată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 termenului de „investitor” poate fi folosită drept reper pentru determinarea intenției legiuitorului în redactarea art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, iar potrivit acesteia termenul se referă la persoana fizică sau juridică care participă la „constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investițiilor de portofoliu”.

Totodată, observând sensul comun al termenului, se poate reţine că „investitor” este persoana „care face o investiție/care plasează un capital”, iar aceste clarificări suplimentare sunt asemănătoare celor regăsite în definiţia dată termenului de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului anterior invocată.

În clarificarea termenului de „investitor” se impune a se avea în vedere ansamblul actului normativ, observându-se că Legea nr. 268/2001 reglementează „cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale” (art. 1 lit. a), precum şi „administrarea societăţilor comerciale şi regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora” (lit. b).

Termenul de „investitor” trebuie integrat în scopul general al normei, astfel că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să dețină o astfel de calitate, acțiunile sale trebuie să fie realizate în satisfacerea interesului public protejat, respectiv să fie în legătură cu obiectul său de reglementare.

Prin urmare, termenul de „investitor” nu poate fi decât în legătură cu persoanele care acționează în mod direct active de la societățile comerciale supuse privatizării, doar investițiile realizate în acest mod, în procedura reglementată de lege, fiind însoțite de obținerea unui drept la concesionarea prin procedura atribuirii directe a terenurilor cu destinație agricolă.

 

 ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1952 din 3 aprilie 2025

 

 

1. Circumstanţele cauzei. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mediaş în data de 30.08.2021, reclamanta A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Domeniilor Statului şi B SRL: anularea parţială a hotărârii nr. 7/09.07.2021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare şi Arendare din cadrul A.D.S, în limita suprafeţei de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deţine în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004 şi a actelor adiţionale ulterioare, contract încheiat cu A.D.S București; anularea parţială a contractului de concesiune prin atribuire directă nr. 11/26.07.2021 încheiat cu pârâta B SRL, în limita suprafeţei de 107,79 ha teren deţinut în concesiune; anularea notificării nr. 89484/26.08.2021 emisă de pârâta A.D.S, cu privire la diminuarea suprafeţei de teren care face obiectul contractului de concesiune nr. 22/08.12.2014.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 139 din 22 mai 2024, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A SRL și, în consecință, a anulat în parte Hotărârea nr. 7/09.07.2021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare și Arendare din cadrul Agenției Domeniilor Statului, în limita suprafeței de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deține în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

            A anulat în parte Contractul de concesiune prin atribuire directă nr. 11 din 26.07.2021 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și SC B SRL, în limita suprafeței de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deține în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

            A anulat notificarea nr. 89484/26.08.2021 emisă de pârâta Agenția Domeniilor  Statului cu privire la diminuarea suprafeței de teren care face obiectul contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

            A obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 16.183,5 lei cu titlul cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 139 din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. şi pârâta B S.R.L. invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8  C. proc. civ., ambii solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

3.1. Recursul recurentei pârâte Agenţia Domeniilor Statului

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de judecată, în mod eronat a apreciat că simpla calitate de proprietară a grajdurilor nu conferă pârâtei B SRL un drept de atribuire directă a celor 107,79 ha teren agricol, pe motiv că aceasta nu ar avea calitatea de investitor, în accepţiunea art. 21¹ din Legea nr. 268/2001.

Termenul de investitor a fost analizat prin raportare la prevederile art. 2 lit. a şi c din OUG nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/1998, care reprezintă dreptul comun în materie, în mod eronat concluzionând instanţa de fond că o societate care cumpără de la asociaţii săi un imobil dobândit de către aceştia de la alte persoane fizice, care la rândul lor au cumpărat de la o altă persoană fizică acest imobil, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 268/2001.

A arătat recurenta că instanţa de fond a dat o interpretare eronată a textului de lege care defineşte calitatea de investitor, care conferă unei persoane beneficiul legii de a concesiona teren aflat în administrarea ADS, prin metoda atribuirii directe. Procedura de concesionare prin metoda atribuirii directe este prioritară pentru ADS, potrivit Legii nr. 268/2001, HG nr. 626/2001, având în vedere că această metodă de concesionare a fost reglementată strict pentru cazul investitorilor în domeniul agriculturii care au cumpărat active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, de la fostele I.A.S.-uri, actualmente societăţi comerciale cu profil agricol, cum este cazul C SA Mediaş, jud. Sibiu, al cărei teren cu destinaţie agricolă face obiectul prezentului litigiu, fiind de asemenea o facilitate acordată acestora din urmă.

A interpreta textul de lege folosind raţionamentul instanţei de fond, în sensul că în cazul înstrăinărilor ulterioare succesive, între persoane fizice, calitatea de investitor a B SRL, care a cumpărat active, nu s-a transmis dobânditorilor subsecvenţi, înseamnă a adăuga la lege, fapt interzis în sistemul de drept.

Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină. Generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.

Diminuarea cu 107,79 ha a obiectului contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004 - comunicată părţii reclamante în data de 26.08.2021 prin Notificarea nr. 89484-  s-a făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 2.5 din Cap. 2 Obiectul contractului, care precizează situaţiile în care se modifică suprafaţa de teren şi temeiul legal, prin care şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 249/2003 şi a prevederilor HG nr. 354/2005 şi ale HG nr. 859/2009.

Încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe nr. 11/26.07.2021 cu B SRL s-a realizat în mod legal, în conformitate cu prevederile Legii nr. 249/2003, şi în aceste condiţii, nu se poate reţine că, prin semnarea acestuia, s-a realizat o încălcare a drepturilor reclamantei, care şi-a asumat prin Contractul de concesiune nr. 22/2004 posibilitatea diminuării suprafeţei, ca urmare a aplicării tocmai a acestor dispoziţii legale.

3.2. Recursul recurentei-pârâte B SRL

Prin cererea de recurs această recurentă a invocat, în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. , faptul că deşi instanţa fondului a fost învestită cu cercetarea aspectelor ce vizau nemulţumirea reclamantei in legătură cu procedura derulata cu recurenta, temeiurile legale invocate fiind art.1270 si 871 C.civ., soluţia pronunţată a fost întemeiată pe dispoziţii legale ce nu au fost invocate.

Deşi din analiza făcută de instanţa atunci când, din perspectiva art. 1270 si 871 C.civ., analizează contractual si stabileşte ca in mod temeinic ADS a procedat la diminuarea suprafeţei de teren, ceea ce ar fi dus la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, totuși fără a-i fi solicitat şi-a argumentat mai apoi soluţia pe temeiuri juridice străine de obiectul cererii.

În susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluţia a fost dată cu aplicarea unor norme care nu sunt incidente cauzei.

În acest sens, în mod eronat instanţa de fond a definit termenul de „investitor” prin prisma prevederilor art. 2 lit. a şi c din OUG nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/1998, stabilind-o dreptul comun în materie. Însă legea citata nu se aplică în cauză, deoarece se refera la investiţiile străine in România, astfel ca nu poate constitui dreptul comun in materie.

Totodată, în mod eronat instanţa de fond a procedat la aplicarea unor considerente dintr-o decizie de speţă a ICCJ - Decizia nr.1497/26.09.2019 – care nu este incidentă cauzei, nefiind obligatorie precum dezlegările în drept sau deciziile în interesul legii.

În mod eronat instanţa de fond trimite la dispoziţiile Legii nr. 99/1999, deşi nici acest act normativ nu este aplicabil cauzei conchizând eronat că prevederile art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001 nu ar fi aplicabile societăţii, deşi nu a fost învestită cu o astfel de cerere. Instanţa face abstracţie de prevederile complete ale dispoziţiei citate, mai exact de prevederile art.1 din Legea nr. 268/2001 care arata obiectul reglementării şi care sunt condiţiile pentru concesionarea directa de terenuri.

A precizat recurenta că legea citata nu defineşte şi nu stabileşte în mâna cărui cumpărător trebuie să se regăsească activul cumpărat, singura cerinţă impusă fiind aceea ca activul să fie deţinut la origine de o întreprindere de stat, iar exploatarea lui să implice necesitatea exploatării unei suprafeţe agricole.

Raţionamentul este derivat din dispoziţiile art. 1673 C.civ. care stabileşte faptul că „odată cu proprietatea cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului", iar potrivit art. 1686 C.civ. "(1) Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue.(2) Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului", aspecte ce confirma încă o data faptul ca transmiterea acţiunilor şi a garanţiilor contractuale se face odată cu transferul dreptului de proprietate.

4.  Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la cele două recursuri, intimata reclamantă a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

I) Cu privire la recursul declarat în cauză de recurenta - pârâta B, a arătat intimata că în ciuda faptului că, în mod formal, recurenta a indicat două motive de casare dintre cele prevăzute la art.488, din dezvoltarea acestora nu rezultă în concret cauza care vizează nelegalitatea hotărârii atacate. Nu poate fi identificată nicio contradicţie între considerentele hotărârii instanţei de fond, considerente exprimate concis, logic şi argumentat. De asemenea, instanţa de fond şi-a argumentat soluţia examinând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva tuturor capetelor de cerere.

Cu privire la motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , a arătat că acestea sunt comune celor invocate de recurenta Agenţia Domeniilor Statului, astfel că se impun a fi tratate împreună.

Nu poate fi reţinută o pretinsă interpretare eronată a textului de lege care defineşte calitatea de investitor, calitate care conferă unei persoane dreptul de a concesiona teren prin metoda atribuirii directe.

Concesionarea prin atribuire directă a avut în vedere aplicarea disp.art.21¹- 21⁴ din Legea nr. 268/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 249/2003, care dispune în sensul că „terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art.l şi art.2 alin. I , vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, astfel cum este definit la art.2 alin.2”. Actul a fost adoptat în vederea privatizării societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statutului cu destinaţie agricolă.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză relevă fără dubiu că pe terenul în suprafaţă de 107,79 ha (care face obiectul acestei cauze), nu există active sau alte amenajări agricole, iar în actuala reglementare Legea nr.268/2001 nu instituie vreun drept de preemţiune sau preferinţă, pentru anumite persoane, vizând exclusiv situaţia investitorilor care au dobândit acţiuni sau active care presupun nevoia exploatării unui teren agricol.

Noţiunea de investitori "care au cumpărat acţiuni sau active" a făcut obiectul analizei ÎCCJ prin Decizia nr. 1497/2019 cât şi obiectul analizei Curţii Constituţionale în cadrul Deciziei nr. 1199/2008, interpretarea fiind că această noţiune face referire doar la persoanele care au cumpărat respectivele acţiuni sau active, în condiţiile principiului liberei concurenţe prevăzut de Legea nr. 268/2001 de la o societate comercială la care statul sau o autoritate administrativă este acţionar majoritar, noţiunea însăşi de activ presupunând acest lucru, potrivit art.3 lit.a raportat la art.2 din Legea nr. 199/1999, fiind excluse orice alte proceduri cum ar fi cumpărarea de la o persoană fizică sau juridică.

Recurenta B SRL nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată ca investitor care a cumpărat acţiuni sau active în sensul Legii nr. 268/2001, întrucât a cumpărat adăposturile în cauză de la un privat, prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare care are la bază dreptul comun, iar în cauză nu se susţine cu argumente legale transmiterea dreptului de concesionare prin atribuire directă tuturor dobânditorilor subsecvenţi ai activelor.

Dispoziţiile art.1673 din C. civ., nu sunt aplicabile în situaţia recurentei, întrucât textul de lege face referire la drepturile şi acţiunile accesorii care au aparţinut vânzătorului, aşadar drepturi pe care acesta să le fi deţinut anterior înstrăinării.

Posibilitatea de a concesiona teren de la ADS , prin metoda atribuirii directe în temeiul Legii nr. 268/2001, reglementează doar vocaţia celui care a dobândit în mod direct şi nemijlocit acţiuni sau active, adică persoanelor care au cumpărat respectivele acţiuni sau active, în condiţiile principiului liberei concurenţe prevăzut de Legea nr. 268/2001 de la o societate comercială la care statul sau o autoritate administrativă este acţionar majoritar, noţiunea înseşi de active presupunând acest lucru, potrivit art.3 lit.a raportat la art.2 din Legea nr. 199/1999, fiind excluse orice alte proceduri cum ar fi cumpărarea de la o persoană fizică sau juridică.

In cauză nu este vorba de drepturi sau acţiuni accesorii care să fi aparţinut vânzătorului şi care se transmit sub efectul legii cumpărătorului. Dimpotrivă analiza calităţii de investitor se face de fiecare dată în parte, în raport cu persoana solicitantului şi cu îndeplinirea tuturor condiţiilor legale, deci simpla deţinere a unor active care au aparţinut cândva Statului Român nu este în sine un motiv pentru a justifica atribuirea calităţii de investitor, în sensul legii.

Pe de altă parte, intimata a efectuat pe terenurile în cauză investiţii majore, care au presupus o cheltuială de peste 500.000 euro, pentru a aduce terenul în situaţia de a putea fi exploatat în mod optim.

Având în vedree că art. 21¹ din Legea nr. 268/2001 sunt de strictă interpretare, actul normativ vizând în principal privatizarea societăţilor comerciale, care deţin în administrare terenuri, proprietatea Statului, recurenta-pârâtă B nu întruneşte condiţiile instituite de lege pentru a i se recunoaşte calitatea de investitor.

5.  Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată, în primul rând, că cele două recursuri conţin critici de nelegalitate comune în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8  C. proc. civ. , astfel că acestea se impun a fi soluţionate împreună.

5.1. Criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6  C. proc. civ. , invocate în recursul recurentei B SRL:

Potrivit dispoziţiilor normelor procedurale invocate, casarea hotărârii se poate dispune atunci când: „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Referitor la inserarea unor considerente străine de natura cauzei, recurenta a invocat faptul că, deşi instanţa de fond a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi 871 C.civ., a soluţionat cauza potrivit normelor specifice contenciosului administrativ, prin raportare la repere legale care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

În acest sens, va observa că potrivit art. 22 alin. (1)  C. proc.civ. , „Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”.

Totodată, potrivit alineatelor (4) şi (5) ale aceluiaşi articol: „ (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.

Observând limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta a invocat în conţinutul acesteia faptul că procedura de concesionare a terenului în suprafaţă de 107,79 ha este nelegală. Mai apoi, făcând referire la prevederile Legii nr. 249/2003, care completează dispoziţiile Legii nr. 268/2001, reclamanta a invocat faptul că pârâta B SRL nu deţine calitatea de investitor, pentru a putea beneficia de un drept de preferinţă la concesionarea terenului prin atribuire directă.

Aşadar, cererea introductivă a reclamat verificări din partea instanţei de fond cu privire la îndeplinirea condiţiilor din Legea nr. 249/2003, pentru atribuirea directă a terenului către un „investitor”, respectiv deţinerea acestei calităţi de recurenta-pârâtă.

Mai apoi, se reţine că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată recurenta ADS a formulat, la rândul său, apărări întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 249/2003, care completează Legea nr. 268/2001, precum şi pe prevederile HG nr. 354/2005, cu modificările şi completările aprobate prin HG nr. 859/2009, referitoare la condiţiile de concesionare a terenurilor cu destinaţie agricolă în procedura atribuirii directe, arătând că metoda de concesionare directă a fost reglementată strict pentru cazul investitorilor în domeniul agriculturii, care au cumpărat active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, precum şi că pârâta B SRL deţine o astfel de calitate.

Pe de altă parte, referitor la aplicarea normelor specifice contenciosului administrativ, iar nu celor de drept comun (codul civil), prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond chiar recurenta-pârâtă B SRL a fost cea care a invocat excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, solicitând trimiterea dosarului la o instanţă de contencios, pe motiv că cererea principală este în legătură cu anularea unui act administrativ, emis ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 268/2001, cu completările aduse de Legea nr. 249/2003.

În aceste împrejurări, Înalta Curte va reţine că în mod corect instanţa fondului, chemată să cerceteze în principal aspectele anterior menţionate, a analizat legalitatea procedurii de atribuire prin raportare la prevederile Legii nr. 268/2001 prin prisma deţinerii calităţii pârâtei B SRL de „investitor”, interpretând termenul potrivit regulilor generale de interpretare gramaticală/ literală, în considerarea utilizării aceluiaşi termen în conţinutul altor acte normative relevant şi în jurisprudenţă.

Nu se poate aprecia însă că, în demersul său de interpretare a unei noţiuni/ a unui termen regăsit în conţinutul actului normativ incident speţei, prin raportare la definiţia dată acestuia de alte acte normative, instanţa de fond ar fi aplicat în mod direct prezentului litigiu aceste din urmă acte normative, prin modificarea în mod nepermis a cererii de chemare în judecată.

Astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, referirile instanţei de fond la prevederile Legii nr. 99/1999, ori ale OUG nr. 92/2007, au fost inserate exclusiv în scop de interpretare a noţiunii de „investitor”, aceasta recurgând la metoda de interpretare gramaticală/literală a normelor, ce constă în lămurirea intenției legiuitorului, cu luarea în considerare a înțelesului cuvintelor folosite, pornind de la înțelesul lor curent și continuând cu modul de reflectare a acestora în limbajul juridic, potrivit reperelor din legislaţie şi din practica judiciară relevante.

Aşadar, în condiţiile în care lămurirea sintagmei „investitor” s-a aflat în dezbaterea contradictorie a părţilor (aspect relevat de conţinutul cererii de chemare în judecată şi de apărările formulate prin întâmpinări), aplicarea regulii de interpretare gramaticală/ literală a de către instanţa fondului nu va conduce la concluzia modificării nepermise ca cauzei juridice a acţiunii, ori a existenţei unor considerente străine de natura princinii, care să atragă incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În ceea ce priveşte existenţa unor considerente contradictorii, se va reţine că nici aceste critici din recurs nu sunt întemeiate.

Faptul că în privinţa Notificării de modificare a contractului de concesiune al reclamantei, prin reducerea suprafeţei concesionate, instanţa de fond a înlăturat o parte dintre criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, nu intră în contradictie cu soluţia finală dispusă prin dispozitivul hotărârii recurate, de anulare a acestei Notificări, soluţia fiind întemeiată pe un set distinct de argumente juridice.

Este adevărat că, reţinând caracterul fondat al capătului principal de cerere, de anulare a Hotărârii nr. 7/2001, cu consecinţa anulării actelor subsecvente întemeiate pe acest act administrativ, verificarea celorlalte critici de nelegalitate nu ar mai fi fost necesară, însă în condiţiile în care acestea au fost respinse, Înalta Curte va constata că recurenta- pârâtă B SRL nu justifică o vătămare de natură a atrage casarea sentinţei recurate, cu consecinţa înlăturării la care se face referire în recurs.

Aceste considerente nu sunt contradictorii soluţiei din dispozitiv, deoarece privesc critici de nelegalitate proprii actelor subsecvente, emise în aplicarea prezumţiei de legalitate a Hotărârii nr. 7/20212021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare şi Arendare din cadrul A.D.S – actul administrativ principal. Însă, în condiţiile în care prin constatarea nelegalităţii actului principal această prezumţie a fost răsturnată, în mod legal a apreciat instanţa de fond, independent de lipsa unor vicii de legalitate intrinsecă ori extrinsecă, proprii actelor subsecvente, că acestea din urmă trebuie la rândul lor anulate.

Concluzionând, în temeiul celor anterior expuse, instanţa de recurs va reţine că în cauză nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6  C. proc. civ. .

5.2. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. , invocate în ambele recursuri de recurentele-pârâte

În esenţă, urmează a se constata că aceste critici privesc greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată de Legea nr. 249/2003, sub aspectul definirii termenului de „investitor” îndreptăţit la atribuirea directă, prin concesionare, a terenurilor cu destinaţie agricolă.

Potrivit normei invocate: „(1) Terenurile cu destinaţie agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acţiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)”.

Înalta Curte va reţine că în cauză nu se contestă faptul că terenul în suprafaţă de 107,79 ha a fost concesionat recurentei B SRL, în procedura atribuirii directe, în considerarea faptului că aceasta a devenit proprietară, în data de 12.10.2020, asupra imobilului D, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu persoanele fizice E şi F. La rândul lor, aceştia au cumpărat imobilul de la numiţii G şi H, care l-au dobândit de la numitul I. Acesta din urmă, a adjudecat imobilul la licitaţie publică, în anul 2004.

Aşadar, recurenta-pârâtă B SRL nu a dobândit imobilul D de la societatea C SA Mediaş, supusă privatizării, ci acest imobil a fost adjudecat la licitaţie de o persoană fizică, iar prin înstrăinări repetate între persoane fizice, a ajuns în cele din urmă în proprietatea recurentei-pârâte B SRL.

Pe cale de consecinţă, în considerarea realităţii juridice anterior expuse, în analiza legalităţii sentinţei recurate se impune, în continuare, analiza calităţii de „investitor” a recurentei, precum şi dacă aceasta a cumpărat acţiuni sau „active” ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, în sensul art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 249/2003.

În acest sens, Înalta Curte va observa că termenul de „investitor” nu este definit de Legea nr. 268/2001, astfel că pentru a se determina intenţia legiuitorului este necesar a se apela la regulile generale de interpretare, potrivit art. 9 alin. (3) C.civ..

Or, prima regulă de interpretare, preferabilă celorlalte, este cea gramaticală/ literală, la care în mod corect a recurs şi instanţa de fond. Aceasta presupune, după cum s-a arătat anterior, lămurirea intenției legiuitorului cu luarea în considerare a înțelesului cuvintelor folosite, pornind de la înțelesul lor curent și continuând cu modul de reflectare a acestora în limbajul juridic, potrivit reperelor din legislatie şi din practica judiciară relevantă.

Aşadar, utilizarea de către instanţa de fond a reperelor din legislaţie, pentru definirea termenului de „investitor” este corectă, iar raportarea acesteia la definiţia dată în conţinutul OUG nr. 92/1997 este, la rândul său, adecvată. Nu prezintă nicio relevanţă, din perspectiva aplicării regulilor de interpretare anterior menţionate,  faptul că actul normativ menţionat reglementează regimul investiţiilor directe în România şi se adresează inclusiv investitorilor nerezidenţi, astfel cum a invocat în recurs recurenta-pârâtă. În scop exclusiv de interpretare, raportarea la actul normativ ca reper relevant în legislatie este utilă, câtă vreme acesta reglementează la rândul său realizarea de investiţii într-o întreprindere (cum este şi cazul reglementat de Legea nr. 268/2001) şi dispune asupra acţiunilor permise unui „investitor”.

Pe cale de consecinţă, definiţia dată de OUG nr. 92/1997 termenului de „investitor” poate fi folosită drept reper pentru determinarea intenţiei legiuitorului în redactarea art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, iar potrivit acesteia termenul se referă la persoana fizică sau juridică care participă la „constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu”.

Totodată, observând sensul comun al termenului, astfel cum este acesta explicitat în dicţionarul explicativ al limbrii române, Înalta Curte reţine că „investitor” este persoana „care face o investiţie/ care plasează un capital”, iar aceste clarificări suplimentare sunt asemănătoare celor regăsite în definiţia dată termenului de OUG nr. 92/2007, anterior invocată.

Nu în ultimul rând, în clarificarea termenului de „investitor” se impune a se avea în vedere ansamblul actului normativ, observându-se că Legea nr. 268/2001 reglementează „cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale” (art. 1 lit. a), precum şi „administrarea societăţilor comerciale şi regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora” (lit. b).

Termenul de „investitor” trebuie integrat în scopul general al normei, astfel că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să deţină o astfel de calitate, acţiunile sale trebuie să fie realizate în satisfacerea interesului public protejat, respectiv să fie în legătură cu obiectul său de reglementare.

Prin urmare, termenul de „investitor” nu poate fi decât în legătură cu persoanele care acţionează în mod direct active de la societăţile comerciale agricole supuse privatizării, doar investiţiile realizate în acest mod, în procedura reglementată de lege, fiind însoţite de obţinerea unui drept la concesionarea prin procedura atribuirii directe a terenurilor cu destinaţie agricolă.

În ceea ce priveşte utilizarea reperelor din practica judiciară pentru definirea termenului „investitor”, Înalta Curte va reţine că în mod corect instanţa de fond a valorificat dezlegările date într-o decizie de speţă a ÎCCJ, care deşi nu sunt direct aplicabile în cauză, pot de asemenea reprezenta un instrument util în procedura de interpretare literală a normei.

În acest sens, în mod corespunzător s-a raportat instanţa de fond la Decizia nr. 1497/2019 a ICCJ, având în vedere că obiectul dosarului în care a fost pronunţată a vizat aplicarea art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, reclamând aşadar interpretarea de către instanţă a noţiunii de „investitor” din acest articol. Sensul dat cu acea ocazie de instanţa de judecată s-a limitat la persoanele care au cumpărat active sau acţiuni în condiţiile principiului liberei concurenţe prevăzut de lege, fără a le include pe cele care au achizitionat active în cadrul altor proceduri, eventual de la persoane private.

În consecinţă, în urma evaluării înţelesului comun al termenului, dar şi prin raportare la reperele legislative şi jurisprudenţiale actuale, sensul noţiunii de „investitor” reţinut de instanţa de fond este unul corect, aceasta neincluzând persoanele fizice sau juridice care au achiziţionat imobile de la alte persoane fizice/ juridice într-o altă procedură decât cea reglementată de Legea nr. 268/2001, cum este cazul recurentei – pârâte B SRL.

Totodată, Înalta Curte va reţine că art. 21¹ din Lege face referire la investitorii care cumpără active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă. Nici cu privire la termenul „activ” nu există o definitie clară în conţinutul Legii nr. 268/2001, astfel că se impune a se apela la aceeași regulă de interpretare, în scopul determinării intenției legiuitorului.

Or, ca şi în cazul termenului „investitor”, şi în cazul noţiunii de „activ” se identifică repere legislative şi jurisprudenţiale relevante, referirea instanţei de fond la dispoziţiile Legii nr. 99/1999, în scop de interpretare, fiind una corectă, adecvată demersului întreprins.

Astfel, Legea nr. 99/1999 are ca obiect măsuri privind accelerarea reformei economice, printre acestea fiind incluse şi modificări aduse OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale. Se constată că modificările operate prin Legea nr. 99/1999 se referă inclusiv la „stabilirea cadrului juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare”, prevederile legislative modificate fiind aplicabile „b) vânzării de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local." Potrivit art. 3 din OUG nr. 88/1997, vizat de modificări: „ d) active înseamnă bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi comerciale sau regii autonome, care pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţii societăţii sau regiei, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ sau de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru birouri sau alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul aferent acestora”.

Aşadar, reperele legislative identificate, aplicabile direct privatizării societăţilor comerciale la care statul este acţionar, au fost în mod corespunzător valorificate de instanţa de fond în procedura de interpretare a dispoziţiilor art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, în legătură cu definirea sintagmei „cumpărarea de active”, fiind corectă interpretarea potrivit căreia norma se referă la cumpărarea de active de la societatea supusă reorganizării/ privatizării, în procedura reglementată de lege,  fără a include cumpărarea de la terţi, care la rândul lor au achiziţionat fostele active ale societăţilor agricole de la alte persoane fizice, în procedura dreptului comun.

Şi reperele jurisprudenţiale identificate de instanţa de fond conduc la aceeaşi concluzie, corect fiind exemplificate considerentele Deciziei ICCJ nr. 1497/2019 - Secţia a II-a civilă.

Totodată, relevante sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1199/2008, publicate în M. Of. Partea I nr. 840 din 15 decembrie 2008, potrivit cărora art. 21¹ „(...) conţine o măsură legislativă care are ca obiectiv desăvârşirea reformei economice şi atragerea de investiţii, în scopul consolidării caracterului de piaţă al economiei, consacrat de art. 135 din Constituţie. Pentru a organiza economia României în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, pe baza principiului liberei iniţiative şi al liberei concurenţe, menite să garanteze funcţionarea economiei de piaţă, statul român a elaborat, la nivel legislativ, strategia de privatizare, care a fost iniţiată prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990. (…) menţionatul text reglementează atribuirea directă de terenuri către investitori care au cumpărat de la respectivele societăţi comerciale fie acţiuni prin ofertă publică de vânzare sau negociere directă cu preselecţie, fie au cumpărat active pe bază de licitaţie publică, care implică necesitatea exploatării unor terenuri cu destinaţie agricolă. (…) În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că măsurile instituite prin această ordonanţă de urgenţă "vizează repunerea în circuitul economic agricol a unor construcţii dezafectate, deci deturnate de la destinaţia lor firească, în scopul încurajării dezvoltării creşterii animalelor, cu consecinţe evident pozitive asupra dezvoltării economice a unităţilor administrativ-teritoriale. Or, acţionând astfel, statul se situează în planul exercitării concrete, prin activitatea normativă, a atribuţiilor sale privind «protejarea intereselor naţionale în activitatea economică» şi «crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii», în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) şi f) din Constituţie".

În considerarea tuturor acestor repere, Înalta Curte va concluziona în sensul că interpretarea dată de instanţa fondului dispoziţiilor art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, din perspectiva clarificării sintagmei „investitori care au cumpărat (...) active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinaţie agricolă”, este corectă şi se impune a fi menţinută, cumpărarea de imobile care în trecut au aparţinut societăţilor comerciale agricole supuse privatizării, într-o procedură străină de cea reglementată de Legea nr. 268/2001 neputând atrage calitatea recurentei-pârâte de investitor, în sensul legii, îndreptăţit la concesionarea prin atribuire directă a terenurilor cu destinaţie agricolă la care se referă actul normativ.

Înalta Curte va înlătura susţinerile din recurs ale recurentei-pârâte B SRL, întemeiate pe dispoziţiile art. 1673 şi art. 1686 C.civ., referitoare la transmiterea către dobânditor a acţiunilor accesorii ce au aparţinut vânzătorului, în condiţiile în care vânzătorii imobilului nu deţineau în patrimoniu un drept de concesiune prin atribuire directă, care să fi fost transmis către recurentă în baza contractului de vânzare-cumpărare. Un astfel de drept putea fi dobândit doar de investitorul care a achiziţionat activele în procedura reglementată de Legea nr. 268/2001, nu şi de dobânditorii ulteriori, care au achiziţionat aceste foste active în procedura de drept comun, nefiind deci supuşi rigorilor instituite de actul normativ.

Or, în speţă, astfel cum o probează înscrisurile din dosar, se constată că recurenta pârâtă este al 4-lea proprietar al fostelor active, toate înstrăinările anterioare producându-se în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în procedura de drept comun. În aceste condiţii, neavând calitatea de „investitor”, în sensul Legii nr. 268/2001, recurenta- pârâtă nu a dobândit în patrimoniu nici dreptul de a concesiona terenul agricol prin atribuire directă, aspect corect reţinut şi de instanţa fondului.

Pentru toate aceste motive, instanţa de recurs va reţine că prevederile art. 21¹ din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată de Legea nr. 249/2003 au fost corect interpretate şi aplicate de instanţa fondului, care în mod legal a constatat nelegalitatea Hotărârii nr. 7/2021 a Comitetului de privatizare, concesionare şi arendare din cadrul ADS, în limita suprafeţei de 107,79 ha, dispunând totodată şi în aceleaşi limite anularea actelor subsecvente, încheiate ca efect al aplicării acestei Hotărâri.

Constatând că în cauză nu este incident nici cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 din Cod, Înalta Curte a respins cele două recursuri, ca nefondate.