Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025
Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 141 din data de 10.09.2024, printre altele, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa închisorii de 12 ani şi la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de trei ani, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, faptă prev. şi ped. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen., art. 189 alin. (1) lit. e) din C. pen. (de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor), cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. (starea de recidivă) şi a art. 77 lit. a) din C. pen.
În baza art. 65 din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) b), h) şi n) din C. pen.
În baza art. 32 din C. pen., rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 77 lit. a) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 8 ani.
În baza art. 65 din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) b), h) şi n) din C. pen.
A pronunţat o soluţie pe latură penală şi cu privire la inculpatul C..
În temeiul art. 72 din C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B., perioada reţinerii şi a arestului la domiciliu, de la 23.06.2019 la zi.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpaţilor A. şi C. perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la 23.06.2019 la 24.08.2021, dată la care Curtea de Apel Bucureşti a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar.
În baza art. 25 din C. proc. pen. rap. la art. 397 din C. proc. pen. şi la art. 1537 şi următoarele din C. civ., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Teleorman şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 3309 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli transport sanitar cu persoana vătămată, plus majorări de întârziere aferente debitului, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la achitarea integrală.
A admis acţiunea civilă formulată de partea vătămată Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 51.428,08 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare plus majorări de întârziere aferente debitului, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la achitarea integrală.
A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă D., ca inadmisibilă.
A luat act că partea vătămată Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria nu s-a constituit parte civilă în prezentul proces penal.
A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată E. şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către aceasta.
A obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale către partea vătămată E..
A obligat inculpaţii, în solidar, la o despăgubire lunară, către persoana vătămată E. începând cu data comiterii faptei, 22.06.2019, şi până la încetarea stării de nevoie, la nivelul unui salariu minim net pe economie, potrivit dispoziţiilor art. 1388 alin. (3) din C. civ., constatând că cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească.
În baza art. 276 alin. (4) din C. proc. pen., a obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către persoana vătămată E..
Onorariul avocatului din oficiu desemnat în cauză a rămas în sarcina statului.
În baza art. 274 din C. proc. pen., a obligat pe fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, inculpaţii B., A. şi C. şi părţile civile E. şi D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală la data de 25.09.2024, sub nr. de dosar x/2019
Prin decizia penală nr. 489/A din data de 01.04.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, de către inculpaţii B., A. şi C. şi de către partea civilă E. împotriva sentinţei penale nr. 141 din data de 10.09.2024, pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2019, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, în latură penală şi civilă, iar în rejudecare:
În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 32 din C. pen., art. 188 alin. (1) din C. pen. şi art. 189 alin. (1) lit. e) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen. şi a art. 77 lit. a) din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 16 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) din C. pen., pe o perioadă de trei ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat (faptă comisă la data de 22.06.2019, persoană vătămată E.).
În baza art. 65 din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) din C. pen.
În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B. perioada reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 23.06.2019 la 11.12.2024.
A menţinut pedepsele principale la care inculpaţii A. şi C. au fost condamnaţi.
În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) din C. pen., pe o perioadă de trei ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 65 din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) din C. pen.
A dispus pe latură penală şi cu privire la inculpatul C..
În temeiul art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpaţi.
A înlăturat dispoziţia din sentinţa penală apelată, de obligare, în solidar, a inculpaţilor B., A. şi C. la plata către partea civilă E. a sumei de 12000 RON, reprezentând despăgubiri materiale.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat către partea civilă E. împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi a majorat cuantumul daunelor morale de la suma de 10.000 euro la suma de 75.000 de euro şi, în consecinţă, a obligat, în solidar pe inculpaţii B., A. şi C., la plata către partea civilă E. a sumei de 75000 euro, în echivalent în RON, la cursul valutar BNR, din data pronunţării prezentei decizii penale, reprezentând daune morale.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă D. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, în latură penală şi civilă, care nu contravin prezentei decizii.
A dispus o soluţie şi cu privire la cheltuielile judiciare avansate de stat, precum şi cu privire la onorariile avocaţilor din oficiu desemnaţi în cauză.
Pentru a decide astfel, în urma propriei analize efectuate asupra cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (8) din C. proc. pen., curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, că, în drept, faptele inculpaţilor B., A. şi C., care, în data de 22.06.2019, în timp ce se aflau la barul "La Gîrjă" din comuna Mavrodin, judeţul Teleorman, bar aparţinând societăţii F. S.R.L. Mavrodin, în urma unui conflict spontan iscat pe fondul unor neînţelegeri mai vechi, au lovit-o în mod repetat cu picioarele în abdomen şi cu halbele de bere în cap pe persoana vătămată E., cauzându-i leziuni ce au necesitat 100 - 110 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în pericol, aşa cum rezultă din concluziile Raportului de expertiză medico - legală cu examinarea persoanei nr. A1 - 105/1.018/2019 din data de 22.06.2019 emis de S.J.M.L. Teleorman, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat (inculpatul B.), faptă prev. şi ped. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1)- art. 189 alin. (1) lit. e) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. şi a art. 77 lit. a) din C. pen., respectiv tentativă de omor, faptă prev. şi ped. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 77 lit. a) din C. pen. (inculpaţii A. şi C.).
La data de 28 aprilie 2025 (data poştei), recurenţii inculpaţi A. şi B. au declarat, prin cereri distincte, dar pentru motive similare, recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 489/A din data de 01.04.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.
Având în vedere similitudinea criticilor, reţinerea motivelor cererilor de recurs în casaţie va fi realizată concomitent.
Astfel, în motivarea cererilor de recurs în casaţie, recurenţii au susţinut, în esenţă, că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât instanţele de condamnare nu au realizat o individualizare şi o dozare adecvată a pedepsei raportat la circumstanţele personale ale fiecărui inculpat (copii minori aflaţi în întreţinere; lipsa antecedentelor penale; recunoaşterea faptei etc.).
Totodată, au apreciat că în cauză este incidentă o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, aspect care nu a fost valorificat în mod corespunzător de instanţele de fond şi apel. De asemenea, instanţele de condamnare nu au respectat principiul in dubio pro reo, în condiţiile în care nu există probe certe care să stabilească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, săvârşirea infracţiunii pentru care inculpaţii au fost condamnaţi.
S-a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în mod corespunzător şi că, în realitate, nu a existat o înţelegere prealabilă între participanţi, ci un conflict spontan, lipsind astfel voinţa comună şi elementul de asociere, relevante atât sub aspectul existenţei infracţiunii, cât şi în privinţa individualizării pedepsei.
Conchizând, recurenţii au considerat că există şi un caz de disjungere, context în care s-ar fi putut aplica pedepse corect individualizate.
În drept, recurenţii au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., au solicitat suspendarea executării.
La data de 29 mai 2025 (data poştei - recurentul inculpat A.), respectiv la data de 04 iunie 2025 (data poştei - recurentul inculpat B.), inculpaţii au trimis la dosar câte un memoriu prin care au invocat, ca un motiv suplimentar în cererile de recurs în casaţie, în esenţă, încălcarea dreptului la apărare şi au depus un set de înscrisuri.
Cu privire la cererile de recurs în casaţie formulate de către recurenţii B. şi A. nu au fost depuse concluzii scrise.
După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 18.07.2025, sub nr. x/2019.
Prin referatul din 18.07.2025, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererilor, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2025.
Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 21 august 2025.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A. sunt introduse în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.
Din examinarea cererilor de recurs în casaţie rezultă şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi a cerinţelor de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpaţilor (recurenţii inculpaţi B. şi A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 489/A din data de 01.04.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019), domiciliul (în prezent se află încarceraţi în Penitenciarul Giurgiu), precum şi semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, se reţine prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.
Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Astfel, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin urmare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., care este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei, or, o reapreciere a încadrării juridice a faptelor pentru care un inculpat a fost condamnat.
Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că din modul în care recurenţii inculpaţi B. şi A. au formulat motivele de recurs în casaţie, argumentele dezvoltate sub aspectul aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege nu se circumscriu nici măcar formal cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.
Se reţine că motivele invocate în cererile de recurs în casaţie vizează o presupusă nemotivare a hotărârii instanţei de apel, lipsa elementului subiectiv, necesitatea realizării, în calea extraordinară de atac de faţă, a unei reindividualizări judiciare a pedepsei, în raport de datele concrete ale cauzei şi de cele vizând persoana fiecărui inculpat, o presupusă încălcare a principiului in dubio pro reo, o cauză de neimputabilitate, precum şi o măsură care se dispune de către instanţă pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii (disjungerea).
Se constată că prin intermediul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancţionator legal.
Or, solicitarea de reindividualizare judiciară a pedepsei, reevaluarea laturii subiective, aplicarea principiului in dubio pro reo fundamentat pe reevaluarea probelor administrate în cauză, o presupusă nemotivare a hotărârii recurate, disjungerea cauzelor şi o pretinsă incidenţă a unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, nu se circumscriu nici măcar formal în conţinut cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., precum niciunui alt caz de recurs în casaţie, în condiţiile în care constituie un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanţei de fond/apel şi nu pot fi cenzurate, prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar, neaducând în discuţie un aspect de legalitate a pedepsei, ci aspecte de temeinicie a deciziei recurate.
Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare ce atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca atare, în raport de motivele cererilor de recurs în casaţie, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererile neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.
În ceea ce priveşte precizările suplimentare invocate ulterior, în cadrul memoriilor din data de 29 mai 2025 (data poştei - recurentul inculpat A.), respectiv din data de 04 iunie 2025 (data poştei - recurentul inculpat B.), se reţine că prevederile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. suprapun termenul în care calea de atac poate fi motivată peste termenul de exercitare a recursului în casaţie, atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă, astfel că toate cerinţele de conţinut pentru cererea de recurs în casaţie trebuie întrunite cumulativ încă de la data formulării căii de atac, în interiorul termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., textul de lege nepermiţând complinirea vreuneia dintre aceste cerinţe în afara termenului de exercitare a căii extraordinare de atac.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., care stabilesc că motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului, rezultă că motivarea, precizarea sau completarea cererii de recurs în casaţie se poate realiza numai în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de lege, sub sancţiunea nulităţii acestora potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin urmare, criticile noi invocate de către recurenţii inculpaţi B. şi A., în cadrul cererilor completatoare transmise prin poştă instanţei supreme sub formă de memorii nu pot fi avute în vedere de către judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi, întrucât aceste completări au fost făcute ulterior datei de 12 mai 2025 (inculpatul B.) şi, respectiv, 16 mai 2025 (inculpatul A.), date la care s-a împlinit termenul de declarare a recursului în casaţie pentru cei doi recurenţi.
Pentru considerentele expuse, constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 489/A din data de 01 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală nu îndeplinesc condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte le va respinge, ca inadmisibile, dispunând obligarea recurenţilor, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 489/A din data de 01 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2025.