Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025
Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 12 august 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2012, printre altele, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2502 din C. proc. pen., a menţinut măsura asigurătorie instituită prin sentinţa penală 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, deţinute în prezent sau dobândite ulterior de inculpaţii A., B. şi C..
Pentru a dispune astfel, verificând legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., curtea de apel a notat conţinutul dispoziţiilor art. 2502 şi art. 249 din C. proc. pen. şi a constatat că în cauză sunt întrunite exigenţele legale pentru menţinerea măsurilor asigurătorii.
În esenţă, printre altele, a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti s-a instituit măsura asigurătorie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, deţinute în prezent sau dobândite ulterior de inculpaţii A., B. şi C..
Prin aceeaşi sentinţă penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor B., A. şi C., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f).) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, faţă de inculpaţii:
- A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., şi evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
- B., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.
- C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.
În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 19 şi 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 şi art. 1003 din C. civ. din 1864, respectiv a art. 165 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională De Administrare Fiscală, în contradictoriu, printre alţii, şi cu inculpaţii A., B. şi C., şi, în consecinţă, s-a dispus:
- obligarea inculpaţilor D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., A., B., N. şi C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 4.393.667 RON, (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 28.04.2017 şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 28.04.2017) şi la plata, în continuare, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal restant, calculate de la data de 29.04.2017 până la data plăţii integrale;
- obligarea inculpaţilor L., M., A., B., N. şi C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 1.287.874 RON (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 13.11.2014 şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.11.2014) şi la plata, în continuare, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal restant, calculate până la data plăţii integrale.
Curtea a reţinut că sunt îndeplinite în continuare condiţiile pentru dispunerea măsurilor asigurătorii, respectiv existenţa riscului ca inculpaţii să ascundă, să distrugă, să înstrăineze ori să sustragă de la urmărire bunuri ce pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune, bunurile asupra cărora se instituie măsura sechestrului asigurător să aparţină inculpaţilor, măsura sechestrului asigurător fiind dispusă în vederea reparării pagubei comise prin infracţiune.
Curtea a apreciat că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar şi proporţional al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei presupus comise prin infracţiunea de evaziune fiscală.
Totodată, curtea a notat că A.N.A.F.- D.G.F.P. Ilfov s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma totală de 3474652,95 RON, reprezentând prejudiciul produs bugetului de stat, precum şi accesoriile calculate până la data achitării integrale a debitului; A.N.A.F.-D.G.F.P. Ilfov s-a constituit parte civilă cu suma de 914.398,16 RON, iar A.N.A.F.-D.G.F.P. Bihor s-a constituit parte civilă cu suma de 310 469 RON.
În plus, s-a reţinut că există o hotărâre pronunţată în primă instanţă prin care s-a admis acţiunea civilă, formulată de partea civilă şi s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor, la plata sumelor respective cu titlu de prejudiciu.
Curtea de apel a constatat că, la acest moment procesual, din mijloacele de probă administrate în cauză, rezultă presupunerea că inculpaţii au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudicii părţii civile şi, faţă de hotărârea pronunţată în primă instanţă, a reţinut că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru menţinerea măsurilor asigurătorii.
În egală măsură, curtea a considerat că durata măsurilor instituite prin ordonanţa procurorului şi sentinţa apelată menţionate mai sus este justificată, la acest moment procesual, de complexitatea cauzei şi de natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra inculpaţilor nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reţinut în sarcina fiecărui inculpat.
În ceea ce priveşte criticile inculpaţilor, curtea a notat că aspectele vizând contribuţia efectivă la săvârşirea faptelor, existenţa certă a prejudiciului ori întinderea acestuia sunt elemente ce vor fi analizate odată cu soluţionarea apelurilor declarate în cauză.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie inculpaţii B., A. şi C., fără a motiva în scris calea de atac promovată.
La termenul de dezbateri din data de 18 septembrie 2025, inculpaţii B., A. şi C., prin apărători aleşi, au criticat încheierea contestată pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că măsurile asigurătorii menţinute în cauză nu mai sunt proporţionale şi necesare, iar, pe de altă parte, că încheierea atacată este nemotivată.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate în susţinerea căilor de atac, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată fondate contestaţiile formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2012, pentru următoarele considerente:
Procedând la verificarea soluţiei instanţei de apel de menţinere a măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor inculpaţilor B., A. şi C. prin sentinţa penală 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Se observă că din interpretarea dispoziţiilor prev. de art. 2502 din C. proc. pen. rezultă că verificarea instanţei în această procedură se limitează exclusiv la măsurile asigurătorii luate sau menţinute în cauză, argumentele avute în vedere în acest sens fiind atât de ordin semantic, cât şi de ordin juridic, în condiţiile în care legiuitorul stabileşte că obiectul controlului constă în examinarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, aşadar a unor măsuri procesuale aflate în fiinţă la data verificării. În consecinţă, verificarea măsurilor asigurătorii se face inclusiv prin raportare la hotărârea dispusă de către instanţa de fond, care reprezintă temeiul menţinerii, luării sau ridicării acestor măsuri.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5).
Rezultă, aşadar, că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există şi situaţii în care s-a prevăzut, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecinţele lor asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi, sens în care sunt şi prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care reglementează obligativitatea luării unor asemenea măsuri în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege.
Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziţii procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea acestora, putându-se dispune, după caz, în raport cu particularităţile fiecărei speţe, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea respectivelor măsuri. În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017), dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.
Sub acest din urmă aspect, în jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.
Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).
Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, potrivit cărora "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."
Din perspectiva acestui ultim aspect, se mai reţine că, în conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte subliniază, prioritar, că analiza prezentei căi de atac se va limita la argumentele care au stat la baza soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a se cenzura fondul criticilor invocate de inculpaţi privind menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, un atare examen urmând a se realiza de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării.
Examinând, în concret, încheierea contestată prin prisma susţinerilor tuturor contestatorilor privind insuficienta motivare a hotărârii atacate, Înalta Curte constată caracterul extrem de lapidar şi ambiguu al motivării hotărârii atacate, neregularitate care lipseşte de efectivitate actul de judecată efectuat în primă instanţă.
Astfel, Înalta Curte constată că, procedând la verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii prin sentinţa penală apelată asupra tuturor bunurilor inculpaţilor B., A. şi C., instanţa de apel a efectuat o analiză minimală şi doar parţială a criticilor invocate de inculpaţi, cenzurând, practic, doar aspectele vizând contribuţia efectivă la săvârşirea faptelor, existenţa certă a prejudiciului ori întinderea acestuia şi apreciind că sunt elemente ce vor fi analizate odată cu soluţionarea apelurilor declarate în cauză.
Examenul de legalitate a verificării temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii faţă de cei trei contestatori a avut, însă, un caracter pur formal, lipsit de efectivitate, în condiţiile în care instanţa de apel s-a limitat la expunerea unor considerente teoretice, fără a proceda la o analiză concretă a proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat în concret, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
În concret, se observă că, deşi contestatorii au arătat că, în cauză, măsurile asigurătorii au fost succesiv instituite, ridicate şi reinstituite, prin încheierea contestată nu s-a efectuat o evaluare efectivă a duratei măsurilor asigurătorii pe parcursul întregului proces penal, ţinând seama de particularităţile specifice ale cauzei, analiza realizată având un caracter exclusiv formal şi general, aplicabil tuturor inculpaţilor.
O atare concluzie rezultă fără niciun dubiu din examinarea considerentelor încheierii, conform cărora: "durata măsurilor instituite prin ordonanţa procurorului şi sentinţa apelată menţionate mai sus este justificată, la acest moment procesual, de complexitatea cauzei şi de natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra inculpaţilor nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reţinut în sarcina fiecărui inculpat".
Or, instanţa de apel era ţinută să examineze în mod concret proporţionalitatea măsurii, raportându-se la modul în care aceasta a fost aplicată fiecărui contestator în parte.
În plus, se constată că, în ceea ce o priveşte pe contestatoarea inculpată C., apărarea a formulat critici referitoare la punerea în executare a măsurii asigurătorii instituite asupra unui autoturism, precum şi asupra salariului. Cu toate acestea, curtea de apel nu a răspuns niciuneia dintre aceste critici, lipsind cu desăvârşire orice minimă analiză a lor.
Or, motivarea hotărârii judecătoreşti, indiferent de faza procesuală în care intervine, constituie nu numai o îndatorire a instanţei, ci şi o garanţie a evitării arbitrariului în realizarea justiţiei, oferind părţilor posibilitatea de a-şi forma convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de control judiciar, toate elementele necesare pentru realizarea unei cenzuri judiciare efective.
Hotărârea judecătorească pronunţată în materia măsurilor asigurătorii nu constituie un act discreţionar, ci rezultă dintr-un proces de analiză logico-juridică efectivă, care implică verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza instituirii sau menţinerii acestora, iar în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, instanţa poate dispune menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurilor respective. Ea reflectă rezultatul actului de judecată, astfel că motivarea soluţiei dispuse conferă credibilitate şi forţă obligatorie acestui act.
Aşadar, constatând că prima instanţă nu a efectuat o verificare concretă asupra subzistenţei temeiurilor care au determinat menţinerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor contestatorilor inculpaţi B., A. şi C., demersul analitic al primei instanţe are un caracter incomplet, motiv de nelegalitate care impune desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestaţie excedează efectului devolutiv specific căii de atac. Astfel, realizarea controlului judiciar, chiar şi în condiţiile caracterului devolutiv al unei căi de atac, are ca premisă posibilitatea realizării unei reevaluări a condiţiilor legale relevante în materie, iar nu substituirea integrală a judecăţii în primă instanţă, situaţie care ar echivala cu eliminarea unui grad de jurisdicţie prevăzut de lege.
În rejudecare, prima instanţă urmează să efectueze o analiză concretă a proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate faţă de fiecare contestator, şi să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestaţiile formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012.
Va desfiinţa, în parte, încheierea atacată numai în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpaţilor B., A. şi C. şi va dispune rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeaşi instanţă -Curtea de Apel Bucureşti.
Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată C., în cuantum de 95 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţiile formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012.
Desfiinţează, în parte, încheierea atacată numai în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpaţilor B., A. şi C. şi dispune rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeaşi instanţă -Curtea de Apel Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată C., în cuantum de 95 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2025.