I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 987 din 15 februarie 2006
Prin sentința penală nr. 1566 din 9 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul V.S.L. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., la pedeapsa de 8 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 7 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus arestarea inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată I.V.E.V. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 4.500.000 lei, din care 400.000 lei onorariul apărătorului din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:
În dimineața zilei de 18 februarie 2001, pe stradă, inculpatul V.S.L. a încercat să sustragă geanta părții vătămate pe care aceasta o avea pe umăr. Întrucât victima s-a opus, inculpatul a târât-o 2-3 m și a reușit să intre în posesia bunului.
Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: plângerea și declarațiile părții vătămate, proces-verbal de percheziție, proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal de recunoaștere de pe fotografii judiciare, planșa fotografică, dovada de restituire a bunului, declarațiile învinuitului C.I.D., declarațiile martorilor I.C., M.D., P.M., S.N., M.C.E. și A.J.
Apelul declarat de acesta a fost admis de Curtea de Apel București, secția I penală, care, prin decizia nr. 56 din 27 ianuarie 2005, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare, constatând că procesul s-a judecat fără citarea legală a inculpatului care, astfel, a fost privat de dreptul său de a se apăra.
În rejudecare, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 1360 din 6 octombrie 2005, a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., la pedeapsa de 6 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind integral recuperat.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Inculpatul a declarat apel, susținând că din probatoriul administrat nu rezultă cu certitudine vinovăția sa, astfel că soluția de condamnare este greșită.
Prin decizia penală nr. 902/ A din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins apelul inculpatului, ca nefondat, dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei (RON).
Instanța de control judiciar a constatat că probele administrate dovedesc pe deplin vinovăția inculpatului, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost just individualizată.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul V.S.L., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate și în principal, achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 18, 14 C. proc. pen.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat.
Din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea constată că instanțele de judecată au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului. Sunt relevante în acest sens declarațiile martorilor I.N., M.C., A.J., P.M., M.D., cu ajutorul cărora s-a reconstituit fidel traseul urmat de inculpat după săvârșirea faptei, abandonarea genții sustrase și explicațiile oferite sus-numiților chiar de către inculpat, în sensul că trebuie să fugă pentru a scăpa de urmărirea poliției, deoarece a tâlhărit o femeie.
De asemenea, în declarațiile date la urmărirea penală, învinuitul C.I.D. a arătat că l-a văzut pe inculpat smulgând geanta părții vătămate.
Instanțele de judecată au apreciat și interpretat în mod corect materialul probator, înlăturând ca nemotivate revenirile sau alterările depozițiilor făcute în timpul urmăririi penale, explicabile fie prin interesele procesuale, fie prin trecerea timpului care a determinat apariția unor inexactități.
Pentru aceste motive, Curtea va respinge, ca nefondată, critica formulată de inculpat privind greșita sa condamnare, constatând că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.
Nici critica privind modul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului nu este fondată.
Pedeapsa stabilită reflectă pericolul concret al faptei comise, periculozitatea inculpatului care a atacat o femeie însoțită de copilul său pe care i-a înspăimântat prin acțiunea sa violentă de târâre a victimei.
Totodată, s-a avut în vedere faptul că inculpatul s-a sustras în mod constant de la urmărirea penală și cercetarea judecătorească, precum și faptul că a mai fost condamnat de două ori pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat, prin sentințele penale nr. 1063/2003 a Judecătoriei sectorului 6 București și nr. 2422/2001 a Judecătoriei sectorului 4 București, faptele fiind concurente cu cea dedusă judecății.
Curtea constată că pedeapsa aplicată nu trebuie modificată în sensul reducerii ei, deoarece s-ar afecta scopul sancțiunii penale, astfel cum este el stabilit de art. 52 C. pen., de a constitui o măsură de prevenire și un mijloc de reeducare.
Așa fiind, Curtea urmează să respingă, ca nefondat, recursul inculpatului și să dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Au fost văzute dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;