Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 377/ PI din 13 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 4044/30/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii din data de 24 aprilie 2007 și a arestului de la data de 25 aprilie 2007 la zi.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., a luat act că denunțătorul B.I.C. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 16.900 lei, constituind obiectul foloaselor materiale injuste primite de inculpat, a fost restituită denunțătorului B.I.C.
În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000 a respins cererea Ministerului Public privind publicarea hotărârii definitive de condamnare într-un ziar local.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 5200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
Inculpatul B.A. și-a desfășurat activitatea în cadrul instituției Prefectului județului Timiș, D.I.E.D.E. și M.S.P.D., având funcția de expert-asistent, fiind totodată și membru în Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În această calitate, inculpatul avea ca atribuții primirea și înregistrarea cererilor, acordarea de audiențe cetățenilor care se adresau comisiei în legătură cu aplicarea Legii nr. 290/2003, întocmirea dosarelor, redactarea proiectelor de hotărâri și convocarea Comisiei, căreia îi supunea aprobării dosarele și proiectele de hotărâri. Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, inculpatul ținea legătura și cu A.N.R.P.
După apariția Legii nr. 290/2003, denunțătorul B.I.C. și tatăl său, B.A., au depus cereri la C.J. Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obținerea de compensații de la Statul Român având în vedere proprietățile imobiliare pe care le-au deținut în Basarabia înainte de anul 1947, constând în 150 ha de teren și case.
În perioada 2003 - 2005 denunțătorul a fost de mai multe ori în audiență la comisie, ocazie cu care inculpatul, în calitate de membru al comisiei, l-a îndrumat cu privire la documentația ce trebuia depusă.
În cursul lunii decembre 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon denunțătorului că cererile sale au fost admise parțial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La data de 21 decembrie 2006, denunțătorul l-a căutat pe inculpat la biroul său din cadrul prefecturii, moment în care inculpatul i-a comunicat că cele două hotărâri au fost expediate la adresa de domiciliu. Denunțătorul a primit de la inculpat copii xerox ale celor două hotărâri, din care rezulta că prin hotărârea nr. 152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei.
Denunțătorul l-a întrebat pe inculpat când își va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plățile se fac de A.N.R.P. pe baza unor liste întocmite de funcționarii din cadrul acestei instituții și dacă dorește să primească cu prioritate aceste sume de bani, va trebui să-i remită 10 % din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate ca și compensații, lăsându-l pe denunțător să înțeleagă că are influență asupra funcționarilor din cadrul A.N.R.P. București.
După ce a trimis prin poștă la A.N.R.P. București hotărârile emise de C.J. Timiș, pentru efectuarea plăților, în cursul lunii ianuarie 2007, denunțătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10 %, în cazul în care plata i se va face cu prioritate. Inculpatul a comunicat de îndată, telefonic, acordul denunțătorului pentru oferirea cotei de 10 %, în prezența numitului B.I.C. el lăsând să se înțeleagă că a discutat cu un funcționar din cadrul A.N.R.P.
Ulterior, în cursul lunii februarie 2007, inculpatul și denunțătorul au convenit ca denunțătorul B.A. să-i comunice de îndată denunțătorului, prin telefon, când se va aprobe plata sumelor de bani și când se vor vira în cont banii.
După acest moment, denunțătorul s-a hotărât să sesizeze organele de urmărire penală, și, în acest sens, a luat decizia de a înregistra pe un reportofon convorbirile pe care le va efectua cu inculpatul.
Manifestând neîncredere față de promisiunea inculpatului de a-i rezolva plata sumelor de bani, cu prioritate, la data de 19 martie 2007 denunțătorul a telefonat personal la A.N.R.P. București, unde a discutat cu o funcționară din cadrul aceste instituții, care i-a comunicat că cererea sa a fost înregistrată la data de 27 decembrie 200E iar plățile vor fi efectuate în trimestrul II al anului 2007, întrucât sumele alocate pentru trimestrul I s-au epuizat, solicitându-i să revină cu un telefon după data d 15 aprilie 2007.
A doua zi, inculpatul l-a căutat la telefon pe denunțător, și i-a cerut să vină de urgență la biroul său, fără a-i comunica motivul. Denunțătorul s-a deplasat la biroul inculpatului, unde acesta i-a dat de înțeles că are cunoștință de telefonul său în București, reproșându-i că nu are încredere în el.
La data de 13 aprilie 2007 inculpatul l-a sunat pe denunțător, cerându-i să meargă urgent la el la birou. Denunțătorul s-a deplasat la biroul inculpatului de la prefectură ocazie cu care numitul B.A. i-a adus la cunoștință că vor intra în contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptățit, dându-i de înțeles că a fost informat în acest sens de funcționarii din cadrul A.N.R.P. București, de influența cărora s-a prevalat, iar pentru a primi întreaga sumă de bani depinde doar de el, în funcție de comportamentul pe care îl va adopta ulterior. Cu aceeași ocazie, inculpatul a scris pe un bilețel cu creionul sumele pe care urma să le primească denunțătorii conform celor două hotărâri, iar pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunțătorul din primele două tranșe.
În continuare, la data de 16 aprilie 2007, numitul B.I.C. a adresat un denunț organelor de urmărire penală prin care l-a reclamat pe inculpat pentru comportamentul său, în sprijinul afirmațiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon și bilețelul cu sumele de bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza autorizațiilor emise de Tribunalul Timiș, organele de urmărire penală au procedat la interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, precum și la înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.
La data de 22 aprilie 2007, în jurul orei 14,00, inculpatul i-a telefonat denunțătorului, reproșându-i acestuia că nu l-a sunat în data de 19 aprilie 2007, când i-au intrat banii în cont. Inculpatul i-a cerut denunțătorului să se întâlnească în data de 24 aprilie 2007, după terminarea programului său de lucru, pentru a discuta despre primirea sumelor de bani. Imediat după această discuție, în aceeași zi, inculpatul l-a sunat pe denunțător din nou și i-a spus că tranșa a doua îi va intra în cont peste 3 săptămâni.
La data de 23 aprilie 2007 denunțătorul a verificat contul său personal și a constatat că i-a fost virată în cont suma de 67.400 lei.
La data de 23 aprilie 2007, în jurul orei 15, inculpatul i-a telefonat din nou denunțătorului și i-a spus să-l aștepte la ora 16, după terminarea programului său de lucru. Cei doi s-au întâlnit în apropierea Prefecturii Timiș și s-au deplasat la un restaurant situat în apropiere, respectiv restaurantul L. Cei doi s-au așezat la o masă, după care au început să discute despre motivul pentru care s-au întâlnit, respectiv primirea primei tranșe din sumele de bani și remiterea a 10 % din aceasta inculpatului. Denunțătorul s-a arătat nedumerit că a primit doar 40 % din suma cea mai mică înscrisă în prima hotărâre, dar inculpatul l-a asigurat că va primi și prima tranșă din suma mai mare din a doua hotărâre peste 2 săptămâni.
Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunțătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat în 13 aprilie 2007. Denunțătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i s-a cerut, iar B.A. i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a scos din propria sa geantă înmânându-l denunțătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunțătorului că trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10 % din valoarea totală a hotărârilor. Inculpatul și-a manifestat dorința de a merge chiar în ac el moment cu denunțătorul la C.E.C. pentru a-și primi banii, dar B.I.C. sa eschivat spunând că nu are buletinul la el. În aceste condiții, cei doi s-au despărțit stabilind să se întâlnească a doua zi.
La data de 24 aprilie 2007, denunțătorul s-a deplasat la C.E.C., iar din contul personal a retras suma de 16.900 lei pentru a o înmâna inculpatului ca o primă tranșă din suma de 80.000 lei cerută de acesta, cei doi convenind ca diferența să fie remisă ulterior, după primirea celei de a doua tranșe de la A.N.R.P. București. Denunțătorul s-a prezentat la sediul D.N.A. Timișoara unde, într-un proces verbal, au fost înregistrate seriile bancnotelor care compuneau suma de 16.900 lei ce urma a fi remisă inculpatului. Apoi banii au fost introduși în plicul alb pe care denunțătorul l-a primit cu o zi înainte de la inculpat.
Denunțătorul i-a telefonat inculpatului și cei doi s-au înțeles să se întâlnească, în jurul orei 16,15, în Piața Libertății din Timișoara, în fața D.A.. Inculpatul s-a prezentat la întâlnire având asupra sa o geantă de culoare neagră pe care o purta pe umăr, iar în mână avea două pungi din material plastic, una de culoare galbenă, în care se aflau mai multe obiecte, iar alta de culoare roșie, care era goală. În fața D.A. inculpatul i-a dat cele două plase denunțătorului pentru a le ține, după care a intrat pe poarta instituției sub pretext că are ceva de lăsat acolo.
La scurt timp inculpatul a revenit și a luat cele două plase din mâna denunțătorului, afirmând că merge spre casă. În momentul în care a realizat că denunțătorul nu a remis plicul cu bani, inculpatul i-a comunicat acestuia că trebuia să lase plicul în plase întrucât de aceea i-a lăsat cele două pungi. Cei doi au ajuns în fața librăriei D., unde s-au oprit. Inculpatul i-a lăsat din nou denunțătorului plasele, intrând în librărie. După ce și-a cumpărat o carte, inculpatul a ieșit in librărie și a luat cele două pungi de la denunțător, care i-a transmis că nu poate să scoată banii în văzul lumii. În continuare, cei doi s-au îndreptat spre Piața 700 din Timișoara. Ajunși în fața grădinii de vară a restaurantului C., inculpatul și denunțătorul s-au așezat pe o bancă, după care, denunțătorul a scos plicul cu bani și l-a introdus în punga de culoare roșie pe care i-a dat-o inculpatul. Inculpatul B.A. a încercat să-l liniștească pe denunțător, spunându-i că totul va fi bine și că va primi peste trei săptămâni tranșa a doua.
După acest moment, cei doi s-au despărțit în zona intersecției semaforizate din Piața 700, după care, inculpatul s-a deplasat în direcția viaductului, însă a fost oprit în fața SC M. SA de organele de urmărire penală. La solicitarea acestora, inculpatul a golit conținutul celor două pungi pe care le avea asupra sa, constatându-se că într-una din cele două plase, inculpatul avea plicul cu bani, plic în care se găsea suma de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost înregistrate într-un proces-verbal de organele de urmărire penală.
Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat apel inculpatul B.A., solicitând desființarea acesteia și în cadrul rejudecării a se dispune reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
Prin decizia penală nr. 172/ A din 24 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 4044.3/30/2007, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.
În baza art. 379 pct. 1 lit. a) a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de denunțătorul B.I.C. împotriva aceleiași sentințe.
În baza art. 381 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest și dedusă în continuare prevenția de la 13 iulie 2007 la zi.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul B.A., criticându-le pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie circumscrise cazurilor de recurs prevăzute de art. 3859 pct. 2, 18 și 14 C. proc. pen.
În notele scrise și în susținerea orală, recurentul-inculpat, prin apărătorul său, a solicitat în principal restituirea cauzei la parchet conform dispozițiilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen., în vederea refacerii actului de sesizare a instanței.
Sub acest aspect s-a invocat înlăturarea dispozițiilor art. 911 și următoarele C. proc. pen., dar și art. 6 C. proc. pen., întrucât urmărirea penală față de inculpat a fost începută prin rezoluția din 24 aprilie 2007 ora 12,00 în timp ce autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date, de judecător, la 18 aprilie 2007.
Se susține astfel că, obținerea autorizațiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă prevederile art. 911 C. proc. pen., fiind necesar și obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate.
În subsidiar, s-a solicitat a se constata că hotărârea de condamnare pronunțată față de inculpatul B.A. este rezultatul unei grave erori de fapt ce trebuie îndreptată în control judiciar prin pronunțarea unei soluții de achitare conform dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în cauză lipsind latura obiectivă ca element constitutiv ale infracțiunii.
În esență, recurentul inculpat a arătat că nu a condiționat primirea sumelor de la denunțător de îndeplinirea unui act ce ținea de atribuțiile de serviciu, deciziile fiind luate în cadrul unei prevederi legale.
În fine, hotărârile au fost criticate și în ceea ce privește pedeapsa aplicată, respectiv, modalitatea de executare a acesteia.
S-a apreciat că pedeapsa poate fi redusă, urmând a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condițiile prevăzute de art. 861 C. pen.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Analizând probatoriul dispus și administrat în cauză se constată că faptele reținute în sarcina inculpatului B.A., constând în aceea că a pretins de la denunțătorul B.I.C. suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă funcționarii din cadrul A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru a-i determina să facă plata cu prioritate și în mod preferențial a compensațiilor bănești cuvenite denunțătorului, au fost corect stabilite de prima instanță.
Încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este legală, iar vinovăția inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la parchet, fiind încălcate dispozițiile art. 911 C. proc. pen., autorizațiile de interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se constată că este nefondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 911 alin. (1) C. proc. pen., interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impune pentru stabilirea situației de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Alin. (2) al aceluiași articol, enumeră infracțiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.
Din analiza dispozițiilor art. 911 C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiții strict determinate, și anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni.
Deși legea nu definește noțiunea de „date” prin aceasta se înțelege orice informații obținute prin orice mijloace, cu excepția celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală. Noțiunea de „indicii temeinice” are semnificația prevăzută în art. 143 C. proc. pen.
Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni.
b) să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător a interceptărilor convorbirilor telefonice.
d) să existe o autorizație din partea judecătorului competent.
Potrivit dispozițiilor art. 913 alin. (1) C. proc. pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.
Rezultă așadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiționată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanție distinctă, obligativitatea înștiințării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură și caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul, inculpatul are dreptul de a lua cunoștință despre înregistrare, având totodată, posibilitatea de a contesta conținutul înregistrărilor.
Prin urmare, împrejurarea că în cauza de față autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18 aprilie 2007, iar rezoluția de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
În același sens, Înalta Curte constată că denunțul a fost făcut la data de 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2004, denunțătorul a fost audiat de procuror, rezultând astfel date și indicii temeinice privind săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 911 alin. (2) C. proc. pen.
Cât privește valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nici o derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanța de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești.
În fine, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea vieții private a inculpatului B.A.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale”, iar amestecul unei autorități publice nu este admisă decât în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării naționale și prevenirii faptelor penale, protecției sănătății sau a moralei, ori protecției drepturilor și libertăților altuia.”
Constituția României dispune, de asemenea, că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” (art. 26), iar în art. 28 că „secretul convorbirilor telefonice și a celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”
În același timp însă. În art. 53 se prevede că, în mod excepțional, exercițiul acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale.
Raportat la aceste reglementări, dispozițiile art. 911 și următoarele C. proc. pen., satisfac în mare măsură, exigențele impuse de Convenție și de Constituție.
Legea internă stabilește condițiile imperative de înregistrare a convorbirilor și de valorificare a acestora pe planul probațiunii, fiind instituită totodată, o garanție procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., nu este întemeiată.
Instanțele au stabilit o stare de fapt corectă, fundamentată pe probele administrate în cauză.
Rezultă că inculpatul și-a desfășurat activitatea în cadrul instituției Prefectului județului Timiș, D.I.E.D.E. și M.S.P.D., îndeplinind funcția de expert-asistent și membru în Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2000. În această calitate, primea și înregistra cererile, acorda audiențe persoanelor care se adresau comisiei, întocmea dosare, redacta proiecte de hotărâri, ținând legătura și cu A.N.R.P.
În virtutea acestor atribuții, inculpatul, după ce denunțătorul a fost de mai multe ori în audiență la Comisia județeană Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, i-a comunicat denunțătorului că cererile sale au fost admise parțial, invitându-l la sediul prefecturii pentru ridicarea acestora.
Aducându-i-se la cunoștință procedura ce trebuia urmată, plățile fiind făcute de A.N.R.P. pe baza listelor întocmite de funcționarii instituției inculpatul i-a dat de înțeles denunțătorului că poate urgenta plata în schimbul remiterii unui procent de 10 % din valoarea sumelor.
La data de 13 aprilie 2007, inculpatul l-a sunat pe denunțător, care s-a deplasat la biroul inculpatului, acesta fiind cel care i-a scris pe un bilețel sumele ce trebuiau ridicate de la A.N.R.P. București, iar pe verso au fost indicate sumele pe care urma să le primească de la denunțător în două tranșe.
Urmare interceptării convorbirilor telefonice, organele de urmărire penală au stabilit că în data de 22 aprilie 2007, inculpatul a luat legătura telefonic cu denunțătorul, stabilind să se întâlnească în data de 24 aprilie 2007 pentru a discuta despre primirea sumelor de bani.
Ulterior, în 24 aprilie 2007, inculpatul și denunțătorul s-au întâlnit pentru remiterea primei tranșe de 16.900 lei, seriile acestor bancnote fiind însă înregistrate într-un proces-verbal, urmare prezentării denunțătorului la parchet.
Banii au fost găsiți asupra inculpatului, bancnotele având serii identice cu cele înregistrate în procesul-verbal întocmit de organele de urmărire penală.
Coroborând astfel declarațiile denunțătorului B.I.C. cu declarațiile inculpatului B.A., cu procesele-verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de consemnare a seriilor de identificare a bancnotelor prezentate de către denunțător organelor de urmărire penală, declarațiile martorilor, celelalte înscrisuri, se constată că prezumția de nevinovăție a fost înlăturată prin probe certe, din care rezultă fără dubiu, vinovăția inculpatului în raport de infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen.
Nici critica privind individualizarea judiciară a pedepsei nu este fondată.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanțele au respectat criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., aplicând o pedeapsă de natură a satisface exigențele impuse de art. 52 C. pen.
Potrivit textului de lege invocat, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.
Înalta Curte apreciază că în raport de gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acesteia, reducerea pedepsei și schimbarea modalității de executare nu ar fi justificate, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și 52 C. pen., creând o disproporție între scopul și rezultatul acestora.
Elementele favorabile inculpatului au fost valorificare de instanța de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut în norma de incriminare.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce perioada reținerii și arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la zi.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva deciziei penale nr. 172/ A din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la 7 ianuarie 2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 ianuarie 2008.