Asupra recursurilor de față;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 167 din 21 mai 2007, Tribunalul Mehedinți, secția penală, a dispus următoarele:
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B.S.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
- în baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în liberate a inculpatului B.S.I., dacă nu este arestat în altă cauză.
S-a luat act că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți a fost trimis în judecată inculpatul B.S.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 C. pen.
Prin actul de sesizare s-a reținut că, în anul 2004, victima minoră P.M.D., prin intermediul unor prieteni, l-a cunoscut pe inculpat, iar după mai multe întâlniri, în luna ianuarie 2005, inculpatul i-a propus să meargă cu el în Italia, asigurând-o că în această țară poate face bani, fără a-i preciza victimei în ce condiții.
La data de 9 februarie 2005, inculpatul a transportat-o pe victimă cu autoturismul său, după ce în prealabil s-a ocupat de toate formalitățile necesare pentru ca aceasta să poată ieși din țară, iar după ce au ajuns în Italia, în localitatea Monte-Catini, unde s-au cazat în locuința unei românce din Motru, Jud. Gorj, inculpatul i-a comunicat victimei că va trebui să fure bunuri din magazinele din Italia, circumstanțe în care minora a acceptat propunerea inculpatului și, timp de o lună, împreună cu acesta au furat bunuri din diferite magazine.
În ziua de 4 martie 2005, în timp ce victima împreună cu inculpatul și numita F.D.A. încercau să fure bunuri din magazinul D., din Monte-Catini, Italia, au fost prinși de organele de poliție, după care victima minoră a fost internată în Centrul de Primire pentru Minori din Firenze, de unde a fugit și a revenit în țară împreună cu inculpatul care, la rândul său, a fost condamnat de autoritățile judiciare italiene la o pedeapsă de 4 luni închisoare cu suspendare.
Totodată, s-a reținut că victima a estimat valoarea bunurilor sustrase pe perioada cât a stat în Italia la suma de 6.000 - 8.000 euro și faptul că și martora F.D.A. a confirmat că aceasta, împreună cu victima, inculpatul și fratele inculpatului, numitul B.N., și o tânără pe care a cunoscut-o sub numele de P., au sustras bunuri din magazinele italiene.
În aceleași circumstanțe, s-a reținut că inculpatul, la începutul anului 2005, după ce l-a cunoscut pe minorul Z.T.A. și i-a propus, ca și în cazul victimei P.M.D., să meargă cu el în Austria, deoarece știe că acolo este un magazin cu piese electronice din care pot fura bunuri pe care ulterior le pot valorifica, l-a transportat și pe aceasta cu autoturismul său, până în Viena, unde minorul a fost îndemnat de inculpat să fure bunuri din magazine, motivându-i că, fiind minor, nu poate fi tras la răspundere. De asemenea, s-a reținut că inculpatul, pentru aceleași scopuri, l-a dus pe minor și în orașul Craus, și că martora B.D. a confirmat că acest minor i-a încredințat un cârd, ce ulterior s-a dovedit că era falsificat.
În același timp, s-a reținut că și partea vătămată Z.T.A. a confirmat aceste susțineri ale martorei, precum și faptul că la percheziția efectuată la domiciliul inculpatului s-au descoperit 13 cârduri falsificate, iar în legătură cu proveniența acestora inculpatul a pretins că „le-ar fi găsit în data de 24 decembrie 2006 în apropierea B.T.” și că „intenționa să le predea organelor de poliție, dar de teamă nu a făcut acest lucru”.
Totodată, s-a reținut că B.T. s-a sesizat în legătură cu faptul că în ATM-urile ce-i aparțineau, la data respectivă, s-au introdus cârduri falsificate.
În ce privește autoturismul pe care inculpatul l-a folosit la transportul victimelor minore, s-a reținut că a fost indisponibilizat în cursul urmăririi penale și predat în custodia I.P.J. Mehedinți.
În cursul cercetării judecătorești a fost ascultat inculpatul, au fost audiați martorii P.C., Z.C., F.D.A. și martorii propuși de inculpat în apărare C.D.C., B.D., C.M.R. și B.N., iar din oficiu, instanța a dispus și audierea martorei B.I.
S-a solicitat S.P.C.R.P.C.I.V. relații cu privire la autoturismul Peugeot 307, indisponibilizat în timpul urmăririi penale, și s-a comunicat că autoturismul Peugeot 307 a fost înmatriculat în evidențele serviciului la data de 29 mai 2006 pe numele lui B.S.I.
Inculpatul a negat săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, pretinzând că victima minoră P.M.D., a fost prietena sa și, în această calitate, au petrecut vacanța din anul 2005 în Italia. A mai declarat că a plecat cu minora în Italia, având și acordul părinților săi, și că, în această țară, a fost condamnat la 4 luni închisoare întrucât victima a furat niște bunuri dintr-un magazin, fiind prinsă de autoritățile italiene, faptă pentru care aceasta a fost internată în centrul de minori, după care împreună au revenit în tară.
În ce privește partea vătămată minorul Z.T.A., inculpatul a susținut că nu a știut că era minor, dar a avut procură din partea ambilor părinți pentru a ieși din țară, confirmând că a mers cu acesta până la Viena, unde s-au despărțit, dar ulterior acesta l-a sunat și l-a rugat să-l reîntoarcă în țară, condiții în care au revenit împreună.
Inculpatul a mai susținut că pentru minora P.M.D. a suportat toate cheltuielile de transport și cazare în Italia, întrucât era prietena lui, iar minorul Z.T.A. i-a plătit câte 50 de euro pentru combustibil la dus și la întors, susținând că acesta a mai fost plecat din tară, singur, de mai multe ori, ca de altfel și victima P.M.D.
În legătură cu cârdurile, inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona B.T.
În instanță, partea vătămată minora P.M.D. a confirmat susținerile inculpatului, faptul că a plecat în vacanță cu acesta în Italia deoarece au fost prieteni, susținând că a sustras dintr-un magazin o pereche de pantaloni deoarece i-au plăcut, și nu a avut bani să-i cumpere. În privința declarațiilor pe care Ie-a dat în faza de urmărire penală, a menționat că Ie-a dat sub amenințarea organelor de cercetare penală și a susținut că nu înțelege să le mențină deoarece declarația pe care a dat-o în fața instanței exprimă adevărul în cauză.
Partea vătămată minor Z.T.A., de asemenea, a susținut în instanță că declarațiile pe care Ie-a dat în cursul urmăririi penale împotriva inculpatului nu reflectă adevărul deoarece, la data respectivă, a dorit să se răzbune pe inculpat, nerealizând gravitatea acuzațiilor aduse acestuia. Partea vătămată și-a motivat această poziție răzbunătoare față de inculpat ca fiind determinată de faptul că se certase cu acesta, după revenirea în țară, în legătură cu o sumă de 20 euro și o pereche de ochelari, bunuri pe care i le datora inculpatului și pentru care a avut discuții cu acesta, iar inculpatul l-a și lovit și, în același timp, a susținut că a plecat cu inculpatul din țară o singură dată.
Prima instanță a constatat că inculpatul B.S.I. a ieșit din țară, la data de 9 februarie 2005, împreună cu partea vătămată P.M.D., minoră la acea dată, deplasându-se în Italia, unde au rămas circa o lună, și au revenit împreună în tară la data de 8 martie 2005.
în perioada cât s-au aflat în Italia, s-au întâlnit și cu fratele inculpatului, numitul B.N., și cu prietena acestuia, F.D.A., care locuiau în localitatea Monte Cătini. La data de 4 martie 2005, partea vătămată P.M.D. a fost surprinsă de organele de poliție în timp ce încerca să fure din magazinul D., împrejurare în care inculpatul, fratele său și F.D.A. au fost condamnați la pedepse penale cu suspendarea executării, iar partea vătămată, fiind minoră, a fost internată în centrul de primire pentru minori F. La câteva zile după acest incident, respectiv la data de 8 martie 2005, inculpatul și partea vătămată au revenit în țară.
Instanța a mai constatat că, la data de 24 august 2005, inculpatul a ieșit din țară cu partea vătămată Z.A.T., minor la data respectivă, și cu numita B.D., deplasându-se toți în Austria, de unde au revenit în țară peste o săptămână, respectiv la 1 septembrie 2005.
După revenirea în țară, între inculpat și partea vătămată a avut loc un incident, împrejurare în care inculpatul a agresat pe partea vătămată.
A mai constatat prima instanță că, la domiciliul inculpatului, cu ocazia percheziției domiciliare efectuată la data de 5 ianuarie 2007, au fost găsite 15 cârduri falsificate despre care inculpatul a afirmat că Ie-a găsit în zona B.T. în luna decembrie 2006.
Instanța de fond a apreciat că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor menționate în rechizitoriu.
Astfel, referitor la infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a constatat că nu există probe în sensul că transportarea minorilor s-a făcut în scopul exploatării acestora. Este adevărat, reține instanța de fond, că la urmărirea penală cele două părți vătămate au declarat că inculpatul le-ar fi determinat să fure pentru el, însă în instanță partea vătămată P.M.D. a recunoscut că a fost surprinsă în timp ce încerca să fure dintr-un magazin din Italia, făcând acest lucru din proprie inițiativă, aspect ce se coroborează cu declarațiile martorilor F.D.A. și B.N., precum și cu declarația inculpatului. A susținut că a făcut deplasarea în Italia fiind prietenă cu inculpatul, iar declarația dată la urmărirea penală a fost la sugestia organelor de cercetare penală. Cât privește pe minorul Z.A.T., acesta a retras în instanță acuzațiile aduse inculpatului și a motivat că declarația dată la urmărirea penală a fost făcută în scop de răzbunare, întrucât a fost lovit de către inculpat într-un incident anterior.
În condițiile în care cele două părți vătămate, majore la momentul audierii în instanță, au revenit asupra declarațiilor date la urmărirea penală, retrăgând acuzațiile aduse inculpatului și în lipsa altor probe care să demonstreze că transportarea celor doi minori în străinătate s-a făcut în scopul exploatării acestora, instanța de fond a apreciat că faptele săvârșite de inculpat nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Cât privește infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, instanța de fond a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că în locuința inculpatului s-au găsit 15 cârduri falsificate despre care inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona B.T., însă nu s-a făcut dovada intenției punerii lor în circulație, legea neincriminând simpla deținere, ci deținerea în vederea punerii în circulație. De altfel, se mai retine, chiar în actul de sesizare al instanței cu privire la acest aspect că în legătură cu această faptă se fac cercetări separat le către S.C.C.O. Mehedinți, având în vedere că, în aceeași perioadă, B.T. a sesizat că în ATM-urile ce-i aparțineau au fost introduse cârduri falsificate.
Cât privește autoturismul indisponibilizat, marca Peugeout 307, și parcat la sediul I.P.J. Mehedinți, instanța de fond a constatat că la dosar nu există nici un act care să prevadă această măsură. Autoturismul la care se face referire în rechizitoriu nu este cel cu care s-au efectuat deplasările cu cei doi minori în cursul anului 2005 întrucât, așa cum rezultă din adresa S.P.C.R.P.C.I.V., a fost înmatriculat pe numele inculpatului la data de 29 mai 2007.
Împotriva sentinței a declarat apel Ministerul Public -D.I.I.C.O.T., solicitând condamnarea inculpatului pentru ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată. S-a menționat că nu are relevanță împrejurarea menționată de prima instanță că părțile vătămate și-au schimbat declarațiile întrucât, din declarațiile date de acestea la urmărirea penală, rezultă că au fost determinate de inculpat să fure.
Prin decizia penală nr. 68 din 22 noiembrie 2007, Curtea de Apel Craiova, secția penală, a admis apelul procurorului, a desființat în totalitate sentința și a dispus următoarele:
în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.S.I., la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, a condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În conformitate cu art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a, și lit. b) C. pen., pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza ll-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.
A dispus confiscarea autoturismului.
A luat act că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile.
Din pedeapsa aplicată a dedus arestarea preventivă a inculpatului de la 5 ianuarie 2007 la 21 mai 2007.
A obligat inculpatul la 360 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:
La pronunțarea soluției de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanța de fond a reținut că nu există probe că transportarea minorilor s-a făcut în scopul exploatării acestora întrucât cele două părți vătămate și-au schimbat declarațiile date în cursul urmăririi penale, revenind asupra acestora și precizând că nu au fost determinate de inculpat să fure pentru el, și că nu există alte probe care să demonstreze că transportarea celor doi minori în străinătate s-a făcut în scopul exploatării acestora.
Curtea de apel a apreciat că revenirea părților vătămate, în instanță, asupra declarațiilor date la urmărirea penală, a fost interpretată greșit de instanța de fond în condițiile în care acestea nu au invocat un motiv credibil de natură să justifice schimbarea acestor declarații.
Astfel, partea vătămată P.M.D. a motivat că declarația de la urmărirea penală a fost dată la sugestia organelor de cercetare penală, aspecte care nu se confirmă având în vedere declarația martorei P.C., mama părții vătămate, care a arătat că a fost împreună cu partea vătămată la audiere și a participat efectiv la audierea acesteia și, în consecință, a semnat declarația, fără a relata vreun aspect legat de amenințările sau sugestiile făcute de organele de urmărire penală pentru ca fiica sa, partea vătămată, să facă o anume declarație.
În privința părții vătămate Z.T.A., acesta a precizat ca motiv al schimbării declarației, răzbunarea pe care a urmărit-o față de inculpat datorită un incident anterior între cei doi, susținând însă la instanța de judecată că a conștientizat consecințele unei astfel de atitudini și declarând conform adevărului.
Curtea de apel a apreciat că această revenire a părții vătămate asupra declarațiilor de la urmărire penală este nesinceră, având în vedere chiar declarația dată de acesta la instanța de apel în care a precizat că declarația de la poliție a fost dată pentru a pleca mai repede de la organul de cercetare penală, fără a fi amenințat în vreun fel, și a crezut că respectiva declarație era în legătură cu incidentul din data de 07 septembrie 2005.
Analizând declarația dată de partea vătămată la urmărirea penală, s-a reținut că în această declarație, în final, se fac referiri la incidentele din 7 septembrie 2005, care nu sunt însă de natură să justifice o eventuală confuzie a părții vătămate, ci se relatează în detaliu modul în care părții vătămate i s-a propus de către inculpat să meargă la furat în Austria, transportul și activitatea desfășurată de inculpat și partea vătămată în acea țară, precum și întoarcerea în tară.
În condițiile în care partea vătămată, chiar în fața instanțelor, a schimbat motivul pentru care a revenit asupra declarației dată la urmărirea penală (la instanța de fond arătând că a făcut acea declarație din răzbunare, iar la instanța de apei arătând că a fost în eroare și a crezut că relatează alte evenimente), nu există nici o justificare pentru care să nu rețină că declarația dată de partea vătămată la urmărirea penală corespunde adevărului, în condițiile în care acea declarație se coroborează și cu alte probe administrate în cauză.
Curtea de apel a apreciat că probatoriul administrat în cauză, pe parcursul întregului proces penal, atât la urmărire penală, cât și la instanța de judecată, a dovedit săvârșirea de către inculpat a infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv recrutarea și transportarea unor minori în scopul exploatării acestora.
Astfel, martora P.C., mama părții vătămate P.M.D., a declarat că, în cursul lunii februarie 2005, fiica sa a plecat împreună cu inculpatul în Italia, fără a avea acordul părinților, iar după circa o lună inculpatul a adus-o pe partea vătămată în țară, ocazie cu care martora l-a cunoscut pe inculpat (contrazicând astfel de declarația inculpatului), iar fiica sa i-a povestit că inculpatul a pus-o să fure, fiind prinsă de poliția italiană și încredințată de Tribunalul pentru Minori din Firenze unui centru pentru minori din localitate, de unde a fugit în 7 martie 2005, conform adresei emisă de C.C.P.I.
Martora și-a menținut declarația și la instanța de judecată precizând în plus că, prin intermediar, inculpatul i-ar fi transmis amenințări dacă va sesiza organele de poliție, și că nu își explică de ce fiica sa și-a schimbat declarația în instanță.
Martorii B.N. (fratele inculpatului) și F.D.A. au declarat că inculpatul nu a determinat nici o persoană să fure, împrejurare contrazisă de adresa menționată anterior, din care rezultă că inculpatul, împreună cu B.N., P.M.D. și F.D.A. au fost arestați, prinși în flagrant de către carabinierii din Prato, la data de 4 martie 2005, în timp ce intenționau să fure din magazinul D. din localitate mai multe obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte sportivă.
Martora C.D.C. a relatat că în străinătate a furat de mai multe ori, fără vreo înțelegere prealabilă cu inculpatul, aspect nereal, având în vedere că din adresa nr. 1971728/PNF/SIC din 22 iunie 2006 emisă de M.A.I., Centrul de cooperare polițienească internațională, rezultă că, la data de 20 decembrie 2003, inculpatul, împreună cu numita C.D.C., au fost reținuți, condamnați și arestați pentru o perioadă de 6 luni, fiind eliberați în iunie 2004, în sarcina inculpatului reținându-se comiterea infracțiunii de complicitate și tăinuire la furt. Aceeași martoră a arătat că a fost amenințată telefonic de o persoană că „îi va tăia gâtul dacă îl bagă la pușcărie pe inculpat”.
Martorul C.M., tatăl numitei C.M.R., a declarat la urmărirea penală că fiica sa i-a spus că a furat împreună cu C.C., fiind obligate la aceasta de către inculpat, declarație confirmată de adresa nr. 1971728/PNF/SIC din data de 22 iunie 2006 emisă de M.A.L., Centrul de cooperare polițienească internațională.
Martora B.D. a declarat la urmărirea penală că în cursul anului 2006 a fost plecată cu inculpatul în Franța, că acesta nu lucra, însă avea în permanență bani asupra sa, că îi interzicea să cunoască grupul său de prieteni, iar în țară, în locuința inculpatului, nu avea voie să verifice bunurile deținute în casă, fiind supravegheată în permanență de către inculpat, aspecte ce ridică semne de întrebare asupra caracterului veniturilor inculpatului.
Declarațiile martorilor C.M. și C.D.C. se referă la fapte ilicite săvârșite de inculpat și pentru care nu a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 69/D/P/2006 al Ministerului Public - D.I.I.C.O.T. Mehedinți, ele având relevanță în prezenta cauză, doar cu privire la caracterizarea inculpatului în privința perseverenței activității sale infracționale.
Instanța de apel a apreciat că amenințările la care a recurs inculpatul prin intermediar (declarațiile martorilor C.D.C. și P.C.), constituie o explicație pentru schimbarea declarațiilor părților vătămate și o dovadă în plus a periculozității inculpatului prin mijloacele la care acesta este dispus să recurgă pentru a se sustrage exigențelor legii penale.
De asemenea, s-a dispus confiscarea autoturismului având în vedere dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 și împrejurarea că acest autoturism a fost folosit de inculpat pentru transportarea celor doi minori în străinătate, curtea de apel apreciind ca neavând relevanță împrejurarea că acesta a înmatriculat autoturismul ulterior, la data de 29 mai 2006, după transportarea în străinătate a părții vătămate P.M.D., de vreme ce pentru transport a fost folosit acest autoturism, proprietatea inculpatului, care a efectuat ulterior formalitățile de înmatriculare a autovehiculului.
De asemenea, instanța de apel a reținut, din probele administrate, că inculpatul a săvârșit și infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, respectiv deținerea de instrumente de plată electronică falsificate, în vederea punerii în circulație.
S-a apreciat că greșit instanța de fond a reținut apărarea inculpatului în sensul că cele 15 cârduri falsificate, descoperite la inculpat cu ocazia percheziției domiciliare, au fost găsite de acesta în zona B.T., situație în care nu s-a făcut dovada intenției punerii lor în circulație, legea neincriminând simpla deținere, ci deținerea lor în vederea punerii în circulație.
Inculpatul s-a contrazis, în declarațiile sale, în privința datei la care au fost găsite aceste cârduri în zona B.T.
Astfel, în declarația din 05 ianuarie 2007, a declarat că a găsit aceste cârduri în data de 26 decembrie 2006, pe timp de seară, respectiv orele 23,00, în timp ce trecea pe lângă această instituție bancară și că intenționa să le restituie, însă nu a folosit aceste cârduri niciodată. În declarația de la dosar urmărire penală, dată tot la data de 05 ianuarie 2007, a declarat că aceste cârduri, împreună cu alte înscrisuri, Ie-a găsit între 24 decembrie 2006, în timp ce trecea singur prin fața B.T. și că Ie-a luat acasă cu gândul de a le restitui.
Aceste cârduri, reține curtea de apel, nu au fost restituite sau predate organelor de poliție de către inculpat, fiind descoperite la acesta cu ocazia percheziției domiciliare din 05 ianuarie 2007, deci la circa 10 - 12 zile de la data la care inculpatul pretinde că Ie-a găsit iar intenția punerii în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificată rezultă din caracterul acestor cârduri, respectiv 13 din cele 15 cârduri fiind emise de societăți bancare străine, iar la percheziția domiciliară s-au găsit și acte de identitate false, pe numele unor cetățeni străini. în privința intenției inculpatului de a pune în circulație cârdurile deținute, este reținută declarația numitei B.D., prietena inculpatului, care a arătat că a fost arestată în Austria în perioada 29 august - 15 decembrie 2005 pentru utilizarea unui cârd primit de la fratele inculpatului, iar numita B.I., mama lui B.D., a arătat la urmărire penală că fiica sa a fost arestată în Austria pentru furturi din bancomate, cu cărți de credit false, fiind însoțită în această tară de către inculpat.
Mai mult, instrumentele găsite la inculpat cu ocazia aceleiași percheziții, respectiv plastificator, lampă cu ultraviolete și permis de conducere internațional fals pe care era aplicată fotografia inculpatului, pe numele G.V., permis de conducere spaniol fără poză, dar cu semnătura inculpatului pe el, sunt elemente suficiente pentru a demonstra intenția inculpatului de a folosi instrumentele de plată electronică falsificate.
Împrejurarea că prin actul de sesizare a instanței s-a precizat că se fac cercetări în legătură cu introducerea de cârduri falsificate în ATM-urile B.T., nu are relevanță în cauză, aceste cârduri putând fi utilizate de orice persoană, inclusiv de către inculpat, fiind trimis în judecată pentru deținerea de instrumente de plată electronice falsificate, în vederea utilizării, esențiale fiind pentru existența acestei infracțiuni, deținerea, posesia acestor instrumente și intenția valorificării lor, indiferent de punerea sau nu în practică a acestei intenții.
S-a mai reținut că, deși inculpatul nu a fost condamnat pe teritoriul statului român, acesta a suferit mai multe condamnări, inclusiv cu privare de libertate, pe teritoriul altor state din Uniunea Europeană, pentru infracțiuni similare cu cele pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor, iar din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Mehedinți rezultă că riscul săvârșirii de noi infracțiuni de către inculpat este ridicat și că are perspective scăzute de reintegrare în societate.
Împotriva deciziei au declarat prezentele recursuri Ministerul Public - D.I.I.C.O.T. și inculpatul.
În motivele scrise de recurs, procurorul a criticat decizia cu privire la neconfiscarea celor 13 cârduri falsificate având în vedere condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.). Cu ocazia dezbaterilor, procurorul și-a completat motivele de recurs și cu privire la individualizarea pedepsei aplicată, solicitând majorarea acesteia (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
În motivele scrise de recurs, inculpatul a solicitat, în principal, casarea deciziei și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. în motivele scrise au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 13, 14, 17 și 18 C. proc. pen. Apărătorul inculpatului a depus la dosar 2 declarații ale părților vătămate date în fața unui notar public în care se arată că își mențin declarațiile date în fața instanței și că nu au pretenții materiale de la inculpat.
Recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Asupra recursului declarat de Ministerul Public - D.I.I.C.O.T.
Confiscarea specială este o măsură de siguranță. în condițiile abrogării art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., neaplicarea dispozițiilor legale cu privire la această măsură de siguranță nu poate fi examinată de către instanța de recurs, nefiind incidente dispozițiile cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere nepronunțarea instanței asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.
În conformitate cu dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 C. pen., care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (examinate în pag. 9 - 10 a deciziei), instanța de apel a aplicat inculpatului, pentru ambele infracțiuni, pedepse peste minimul special al textului incriminator, pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate, fiind de natură să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Asupra recursului declarat de inculpat:
- s-a susținut că rechizitoriul „cuprinde aspecte de neregularitate care impun refacerea lui de către procuror, împreună cu refacerea probatoriului cu respectarea dreptului la apărare, a prezumției de nevinovăție și egalității de tratament în procesul penal”.
În condițiile în care nu s-au făcut critici concrete cu privire la sesizarea instanței, Înalta Curte constată, examinând aceste susțineri prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., că sesizarea instanței s-a făcut în condițiile prevăzute de lege (în raport de normele de competență după materie și după calitatea persoanei).
- a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susținându-se că „hotărârea de fond și din apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția sau aceasta nu se înțelege”.
În lipsa menționării unor critici concrete, și în raport de generalitatea susținerii cazului de casare, Înalta Curte constată că nu este incident acest caz de casare, ambele hotărâri fiind motivate în raport cu soluția dispusă de fiecare instanță, neexistând aspecte de neclaritate cu privire la soluțiile menționate în dispozitivul hotărârilor.
- apărătorul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., menționând că „instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare .... sau cerere esențială pentru părți de natură să garanteze drepturile”, susținându-se că „mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
Nici pentru acest caz de casare apărătorul nu a făcut alte mențiuni concrete. Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în cauză, nu au fost declarate ca fiind obținute în mod ilegal mijloace de probă (de altfel, nici apărătorul nu menționează, concret, care sunt mijloacele de probă obținute în mod ilegal), iar pe de altă parte, că ambele instanțe s-au pronunțat asupra celor două fapte (infracțiuni) pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
- a fost invocat și cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., susținându-se că „este nelegală dispoziția instanței de apel de a confisca autoturismul Peugeout acesta nefiind autoturism despre care se pretinde că a transportat persoane peste graniță”.
Critica apărătorului nu se încadrează în dispozițiile art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., care are în vedere casarea hotărârilor în cazul în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” iar măsura confiscării este prevăzută de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.
- în motivele scrise s-a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., susținându-se „lipsa elementelor constitutive pentru existența infracțiunii de deținere de cârduri falsificate în vederea punerii în circulație”.
Nici pentru acest caz de casare nu s-au făcut mențiuni concrete, Înalta Curte constatând că instanța de apel a motivat amplu și convingător existența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
Datele rezultate în urma percheziției domiciliare și declarațiile martorei B.D., precum și a martorei B.I., au fost de natură a justifica reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, inclusiv a condiției deținerii în vederea punerii în circulație.
- s-a mai susținut că la instanța de apel s-a încălcat principiul continuității completului de judecată (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen.).
Critica nu este întemeiată. Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. pen., completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
Din actele dosarului rezultă că dezbaterile au avut loc la data de 15 noiembrie 2007, decizia fiind pronunțată la data de 22 noiembrie 2007 de către aceeași judecători care au constituit completul de judecată.
Dezbaterile în primă instanță au avut loc la data de 21 mai 2007, pronunțarea sentinței având loc în aceeași zi, de către același judecător.
- a fost invocat și cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că este „greșită/nefondată și chiar tendențioasă interpretarea probelor din cauză a completului de 2 judecători”. Se mai susține că greșit instanța de apel a înlăturat declarațiile date în fața instanțelor de către părțile vătămate și a avut în vedere cele declarate în cursul urmăririi penale.
Critica nu este întemeiată.
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.
Stabilirea situației de fapt, prin hotărâri judecătorești, este atributul instanțelor potrivit art. 62 C. proc. pen., înlăturarea motivată a unor probe din ansamblul probator este o prerogativă a organelor judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) C. proc. pen. De asemenea, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În raport de aceste dispoziții legale, și în raport de lipsa altor argumente, critica apărării potrivit căreia instanța de apel a făcut o interpretare tendențioasă a probelor reprezintă o alegație.
Cu argumente rezultând din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate, instanța de apel a motivat înlăturarea parțială a unor susțineri ale părților vătămate din declarațiile date în cursul judecății.
În cauză, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 326 alin. (2) cu referire la art. 325 alin. (1) C. proc. pen., cu privire la explicațiile revenirii asupra declarațiilor date anterior.
- ultima critică vizează individualizarea pedepsei, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., susținându-se că pedeapsa aplicată este prea severă.
Nici această critică nu este întemeiată.
În raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., instanța de apel a motivat cuantumul pedepselor aplicate inculpatului, Înalta Curte constatând că acestea sunt legal și temeinic stabilite fiind avute în vedere atât pericolul social concret al faptelor, datele privind persoana inculpatului, cât și concluziile referatului de evaluare.
Față de cele reținute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
Conform art. 88 C. pen., din pedeapsa ce o va executa inculpatul se va deduce durata arestării preventive.
Potrivit art. 192 alin. (2) și (3) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului procurorului urmând să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul B.S.I. împotriva deciziei penale nr. 68 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.S.I. durata arestării preventive de la 5 ianuarie 2007, la 21 mai 2007
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2008.