Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1092 din data de 31 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, față de inculpata M.M.Ș. zisă „T.” a fost pronunțată următoarea sentință:
În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 lit. a) și c) cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata M.M.Ș. zisă „T.” la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatei sub supraveghere pe un termen de încercare de 8 ani, calculat conform art. 862 C. pen., compus din pedeapsa aplicată la care s-a adăugat un interval de timp stabilit de instanță de 4 ani.
Pe durata termenului de încercare condamnata trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) – d) C. pen., după cum urmează:
- să se prezinte la datele fixate la S.P. de pe lângă Tribunalul București;
- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
Supravegherea executării măsurilor stabilite se face de S.P. de pe lângă Tribunalul București.
S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 864 și 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei arestate preventiv, dacă nu este arestată într-o altă cauză.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 21 noiembrie 2006 la punerea efectivă în libertate.
În baza art. 17 alin. (3) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea sumei de 427 RON consemnați la C.E.C. conform recipisei nr. 1679333/1 din 22 noiembrie 2006.
S-a constatat că probele în litigiu au fost consumate în procesul analizelor de laborator.
Inculpata a fost obligată la cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunța această sentință, în urma analizării ansamblului probator administrat în cauză, Tribunalul București a reținut, în esență, că inculpata a vândut la datele de 14 noiembrie 2006 și 20 noiembrie 2006 investigatorului sub acoperire P.E. și colaboratorului acestuia O.M. câte două doze heroină și la data de 21 noiembrie 2006 a mai vândut două doze de heroină denunțătorului D.B. Inculpata a pretins și primit pe cantitatea de droguri vândută diverse sume de bani pe care i-a folosit în interes personal. În urma depistării inculpatei ca fiind traficant de droguri s-a dispus și efectuat la domiciliul acesteia o percheziție unde au fost găsite și alte cantități de droguri.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București pe care a criticat-o sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 74 – art. 76 C. pen.
Parchetul a apreciat în apelul declarat că față de împrejurările comiterii faptei care a fost săvârșită în formă continuată, cantitatea mare de droguri traficată, poziția oscilantă a inculpatei se impune înlăturarea circumstanțelor atenuante și aplicarea unei pedepse severe cu executarea în regim de detenție.
Prin decizia penală nr. 363/ A de la 16 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 43319/3/2006 (2323/2007), a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 1092 din 31 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a stabilit bine situația de fapt și a reținut vinovăția inculpatei în legătură cu săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și pentru care a fost condamnată la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu aplicare art. 861 și art. 74 – art. 76 C. pen.
Verificând actele și lucrările dosarului, respectiv probele administrate în cauză, curtea de apel a constatat critica parchetului, ca fiind neîntemeiată, vând în vedere elementele de circumstanțiere al făptuitoarei, dar și ale faptei.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen., la individualizarea pedepsei trebuie să se țină seama, între altele, de pedeapsa prevăzută de lege, de persoana făptuitorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Din actele dosarului a rezultat că inculpata nu are antecedente penale, lucra ca femeie de serviciu în blocul unde locuia, este căsătorită și are un copil minor, a recunoscut fapta săvârșită.
Aceste elemente ce reprezintă circumstanțe atenuante ale persoanei inculpatei au fost analizate în mod riguros de prima instanță și s-a apreciat că în mod corect au fost reținute dispozițiile art. 74 – art. 76 lit. a) C. pen., pedeapsa fiind scăzută sub minimul special revăzut de lege.
Ca modalitate de executare a pedepsei, de asemenea, s-a considerat că scopul coercitiv, dar și preventiv și educativ poate fi atins și în condițiile alicării dispozițiilor art. 861 C. pen., fără executare acesteia în regim de detenție, aceasta și față de împrejurarea că inculpata a executat opt luni într-un astfel de regim, timp suficient pentru a reconsidera faptele.
Față de aceste împrejurări, apelul parchetului este nefondat și s-a respins, ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând hotărârile pronunțate în cauză pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatei M.M.Ș., respectiv a reținerii circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., cât și a modalității de executare a pedepsei închisorii cu suspendarea sub supraveghere, potrivit art. 861 C. pen., cazul de casare fiind cel prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că prima instanță a apreciat în mod netemeinic cu privire la reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., vizând existența unei bune conduite a inculpatei anterioară comiterii infracțiunii, precum și a unei atitudini de recunoaștere și regret a faptei penale reținute în sarcina sa.
Potrivit art. 74 C. pen., acordare de circumstanțe atenuante nu reprezintă o obligație pentru instanțele de judecată decât în măsura în care o astfel de diminuare a pedepselor aplicate se justifică, în raport cu scopul lor și cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și respectiv art. 52 C. pen., fiind în acest sens de observat, de altfel, că în plan probatoriu relevanța sincerității inculpatei este nesemnificativă, dat fiind că în cauză au fost administrate alte dovezi care atestau indubitabil vinovăția sa, permițând procurorului și apoi instanțelor de judecată să clarifice pe deplin toate aspectele de fapt ale activității infracționale.
Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A 1/3964/2007 a reieșit faptul că inculpata M.M.Ș. prezintă „tendințe spre simulare; subiectul răspunde voit simptomatic la toți itemii vizând acuze psihomatice sau fobii, atitudine sfidătoare față de situația de examinare, realitatea exterioară este privită ca o sursă de bunuri materiale; tendința de a manipula, de a controla și stăpâni obiecte, tendință ce poate îmbrăca forme ale comportamentului antisocial; incapacitatea de a stabili sau a menține relații satisfăcătoare cu anturajul.”
Din cuprinsul acestui raport medico-legal a reieșit existența unor tendințe ale unui comportament simulat, fapt de grefat pe neconfirmarea de către cercetările realizate de către procurorul ce a efectuate urmărirea penală față de inculpată a existenței unei activități de trafic de droguri de mare risc, comise de către „G.” și „L.”, persoane indicate ca furnizori ai heroinei vândute, atestă o lipsă de sinceritate cu privire la întreaga sa activitate infracțională, prin nefurnizarea de elemente concrete și nu doar a unei simple indicări de porecle, prin care organele de cercetare penală să identifice furnizorii de heroină ai acesteia.
De aceeași dovadă a lipsei de sinceritate, inculpata a dat dovadă și cu prilejul formulării denunțului pe care aceasta l-a dat cu privire la un anume „B.” și „N.” ce s-ar ocupa cu traficul ilicit de droguri de mare risc.
În acest sens, prin adresa nr. 2248/D/P/2006 din 12 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – B.T. București a reieșit faptul că în ceea ce privește denunțul formulat de către inculpata M.M.Ș. privind pe „B.” și „N.”, cercetările „au rămas fără rezultat, întrucât nu au fost identificate persoane dispuse să colaboreze în vederea prinderii în flagrant, iar informațiile oferite de inculpata M.M.Ș. fiind insuficiente pentru tragerea acestora la răspunderea penală.”
De asemenea, parchetul a mai menționat că nu este lipsit de relevanță și momentul în care inculpata M.M.Ș. a formulat acest denunț, respectiv cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, ultim pas în finalizarea cercetării penale față de inculpată, aceasta sperând poate în mod nesusținut că prin redactarea pur formală a acestuia va beneficia de prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000, privind înjumătățirea limitelor de pedeapsă.
Totodată, reținerea de către prima instanță a lipsei antecedentelor penale ale inculpatei ca fiind definitorie în reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) Iit. a) C. pen., este nejustificată și în raport cu circumstanțele personale ale inculpatei.
În cest sens, practica judiciară a reliefat în mod constant faptul că nu poate fi reținută în mod automat ca circumstanță atenuantă lipsa antecedentelor penale, atâta timp cât nu este coroborată cu alte elemente de fapt. Astfel, instanța nu a avut în vedere comportamentul antisocial al inculpatei M.M.Ș., vizând perioada anterioară faptelor comise, din însăși declarația acesteia reieșind faptul că, încă de la începutul anului 2006 comercializa zilnic circa 20 - 30 doze de heroină, activitate infracțională precedentă, care, deși nu a făcut obiectul judecății în cauza de față, nu poate fi trecută cu vederea la evaluarea comportamentului acesteia în societate.
În plus, instanța nu a ținut seama la aplicarea și modalitatea de executare a pedepsei fără regim de detenție, de caracterul continuat al infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., element ce conferea faptei penale comise o gravitate ridicată ce nu a fost apreciată, ca atare de către instanță, perseverența infracțională a inculpatei în comiterea actelor materiale de trafic de droguri de mare risc, sporind gradul de pericol sociale al infracțiunii deduse judecății.
De asemenea, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că infracțiunea săvârșită de inculpată, traficarea de heroină, drog de mare risc, face parte din rândul faptelor penale cu un potențial criminogen deosebit de mare, în raport de care s-a impus necesitate elaborării de către statul român a unei strategii de luptă pentru combaterea acestui flagel.
Astfel, prin H.G. nr. 73/2005, Guvernul României a adoptat „Strategia națională antidrog în perioada 2005 – 2012”, prin care s-a stabilit ca obiectiv esențial „îmbunătățirea capacității de reacție a instituțiilor specializate față de traficul și consumul ilicit de droguri”.
În acest sens, rolul organelor judiciare în „reducerea ofertei” de droguri este unul crucial, la acestea trebuind să concureze unitar, în egală măsură, alături de ministerul Public și Ministerul Internelor și Reformei Administrative și instanțele judecătorești prin accentuarea scopului coercitiv și de exemplaritate a pedepselor aplicate.
De asemenea, se impune ca instanța să aibă în vedere și faptul că dintre drogurile comercializate pe piață, heroina este drogul cu dependența cea mai ridicată la consum, acesteia, fiindu-i asociate o multitudine de boli cronice în rândul consumatorilor (hepatitele B, C, D, hepatita toxică, ciroza, SIDA, sifilis, infecții cutanate, alterarea sistemului nervos central cu posibilitatea apariției stărilor comatoase, afectarea gravă a sistemului endocrin, circulator și motor), precum și existența riscului de moarte prin supradoză”.
În plus, fenomenul traficului și consumului ilicit de droguri la nivelul Municipiului București se înscrie potrivit studiilor și datelor statistice ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative – A.N.A. pe un trend ascendent, numărul consumatorilor depășind cifra de 20.0000 în capitală, distribuția de droguri concentrându-se în principal în locurile frecventate de tineri (instituții de învățământ, locuri de agrement etc.), culminând chiar și cu răspândirea în mediul penitenciar.
În cele din urmă, potrivit acelorași studii, nu este de neglijat și fenomenul asociat traficului și consumului de droguri, constând în comiterea de către consumatori de infracțiuni (tâlhării, furturi, omoruri ș.a.), în vederea obținerii sumelor necesare procurării dozelor zilnice, fenomen aflat într-o continuă creștere.
Pentru motivele expuse mai sus, parchetul, având în vedere dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. d) și art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței penală și în totalitate a deciziei penale atacate și, rejudecând în fond, să fie înlăturare circumstanțele atenuante judiciare reținute în favoarea inculpatei M.M.Ș. și aplicarea față de aceasta a unei pedepse cu executare în regim de detenție.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 § 1 din C..E.D.O. și jurisprudenței Curții Europene, se impune ascultarea intimatei inculpate, indiferent de motivele de recurs și de soluția pronunțată în apel. Totodată i s-a pus în vedere intimatei inculpate prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul la tăcere, în sensul că are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.
Intimata inculpată a precizat că înțelege că nu dea nicio declarație în fața instanței de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului declarat de parchet, casarea hotărârilor pronunțate și în rejudecare reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatei, în raport cu toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., înlăturarea modalității neprivative de libertate a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 861 C. pen., ce a fost dispusă față de aceasta și aplicarea modalității privative de libertate.
De asemenea, reprezentanta parchetului a arătat că pedeapsa aplicată inculpatei de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri nu corespunde pericolului social ridicat și datelor personale ale inculpatei, apreciind că nici cooperarea cu organele judiciare și nici recunoașterea faptei pe care le-au reținut instanțele inferioare nu constituie împrejurări relevante pentru aplicarea unei pedepse, atât de reduse și cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere, deoarece intimata inculpată a fost prinsă în flagrant, având tendințe de simulare.
Totodată, reprezentanta Ministerului Public a subliniat că inculpata nu a furnizat referiri concrete organelor penale și că atitudinea sa înainte de comiterea faptei nu justifică reținerea dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen., deoarece inculpata nu s-a remarcat în mod special în societate, ci doar a avut o conduită normală, o atitudine minimală a unui subiect de drept, care nu a încălcat legea, adăugând că față de aceste aspecte, nu se justifică nici aplicarea art. 861 C. pen.
Concluziile apărătorului intimatei inculpate asupra recursului declarat de parchet, precum și poziția intimatei inculpate, din ultimul cuvânt, au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul parchetului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumentele primei instanțe, cu privire la vinovăția inculpatei M.M.Ș. în săvârșirea infracțiunii pentru care aceasta a fost trimisă în judecată, în raport cu situația de fapt reținută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatei M.M.Ș., care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la 14 noiembrie 2006 și 20 noiembrie 2006 a vândut investigatorului sub acoperire „P.E.” și colaboratorului „O.M.”, contra sumei de 400.000 lei bucata, câte două doze conținând 0,13 respectiv 0,31 grame heroină, iar la data de 21 noiembrie 2006 a vândut denunțătorului D.B., contra sumei de 800.000 lei, două doze, conținând 0,19 grame heroină, asupra sa fiind găsite la percheziția domiciliară alte două doze conținând 0,24 grame heroină destinate vânzării, întrunește, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatei M.M.Ș., atât în ceea ce privește cuantumul acesteia, cât și modalitatea de executare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost făcută o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptei comisă, de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, de cantitățile reduse de droguri, dar și de circumstanțele personale ale inculpatei, care a recunoscut comiterea faptei, lucra ca femeie de serviciu în blocul unde locuia, este căsătorită, are un copil minor, prezintă afecțiuni psihice, care, însă nu i-au afectat discernământul în raport cu fapta reținută în sarcina sa, a colaborat cu organele de anchetă.
Totodată, în stabilirea cuantumului pedepsei aplicate inculpatei au fost reținute în mod distinct și motivat circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. și regimul sancționator corespunzător de la art. 76 lit. a) din același cod, iar sub aspectul modalității de executare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere s-a apreciat just că scopurile pedepsei prevăzute la art. 52 C. pen., pot fi atinse și fără a se dispune executarea în regim de detenție, inculpata fiind arestată preventiv timp de 8 luni, perioadă apreciată de instanțe ca fiind suficientă pentru reeducarea acesteia și conștientizarea gravității faptei comise.
Astfel, Înalta Curte consideră că pedeapsa aplicată inculpatei M.M.Ș. de 4 ani închisoare cu executarea acesteia în modalitatea neprivativă de libertate a suspendării sub supraveghere este singura în măsură să asigure îndreptarea atitudinii acesteia față de astfel de infracțiuni și o reinserție socială pozitivă a acesteia în societate.
Astfel, reținerea în stabilirea cuantumului pedepsei aplicate inculpatei a circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen., este justificată, de conduita bună a inculpatei anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din declarația martorei B.E., martor propus în circumstanțierea persoanei inculpatei, care în faza cercetării judecătorești, în primă instanță a arătat că „O cunosc pe inculpată de 10 ani, locuind în același bloc, fiind femeie de serviciu pe scara noastră. Locuiește împreună cu soțul ei și sora ei, are un comportament liniștit. Era apreciată de lumea din bloc și nu avea probleme cu vecinii”, de lipsa antecedentelor, penale, potrivit fișei de cazier, precum și atitudinea acesteia în cursul procesului penal, atât la urmărirea penală, cât și în fața instanței a recunoscut săvârșirea faptei, motivând comiterea ei, ca urmare a unei situații financiare grele, declarații aflate la dosarul de urmărire penală și respectiv 13 dosarul tribunalului.
Înalta Curte nu poate avea în vedere aspectele invocate de parchet în motivele scrise de recurs referitoare la nesinceritatea inculpatei ce ar rezulta din alte dovezi administrate, respectiv consemnările privind comportamentul simulat al inculpatei și neconfirmarea afirmațiilor cu privire la cele după persoane indicate de inculpată „G.” și „L.” și ca o lipsă de sinceritate cu privire la denunțul persoanelor „B.” și „N.” care, de asemenea nu au fost identificate, apreciindu-se că informațiile oferite de inculpată au fost insuficiente pentru tragerea acestora la răspundere penală, precum și momentul procesual la care inculpata a făcut denunțul, deoarece acestea se bazează pe prezumții.
Astfel, chiar dacă în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, aflat la dosarul tribunalului la examenul psihologic al inculpatei s-a constatat „Tendința de simulare a unui nivel cognitiv mai scăzut față de cel real ... subiectul răspunde voit simptomatic la toți itemii vizând acuze psihomatice sau fobii, atitudine sfidătoare față de situația de examinare ... ... tendința de a manipula, de a controla și stăpânii obiecte, tendința ce poate îmbrăca forme ale comportamentului antisocial”, aceste concluzii ale examenului psihologic definesc subiectul sub aspect comportamental, în general, aceste concluzii fiind valorificate în diagnosticul stabilit și anume „disfuncție neurovegetativă somatoformă”, însă inculpata a avut păstrată capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și consecințelor faptelor sale și a avut discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care a fost cercetată.
Altfel spus, concluziile examenului psihologic reprezintă evaluarea științifică asupra comportamentului inculpatei, în general, fără a se face vreo referire expresă asupra sincerității acesteia cu privire la săvârșirea faptei.
De altfel, inculpata a recunoscut în mod constant săvârșirea infracțiunii, fără a încerca să ascundă sau să manipuleze în vreun fel, sub acest aspect, organele judiciare.
De asemenea, între celelalte împrejurări legate de imposibilitatea identificării furnizorilor, ca urmare doar a poreclelor indicate de inculpată și respectiv a persoanelor care au făcut obiectul denunțului, informațiile oferite fiind insuficiente și lipsa de sinceritate a inculpatei, nu poate fi făcut un astfel de raționament, deoarece nu s-au administrat probe din care să rezultă că inculpata ar fi cunoscut în mod real numele furnizorilor sau/și a celorlalte persoane și ar fi încercat astfel să le favorizeze.
Totodată, nu se susține nici argumentul legat de momentul procesual al formulării denunțului de către inculpată, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală, în sensul că aceasta a sperat că prin redactarea pur formală a acestuia va putea beneficia de art. 16 din Legea nr. 143/2000, ca având o anume semnificație sub aspectul comportamentului nesincer al inculpatei, deoarece constituie o presupunere de ordin subiectiv asupra căreia se face o afirmație de apreciere fără existența vreunui suport probator.
De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici celelalte argumente de ordin criminologie sub aspectul consecințelor cu caracter general al efectelor traficului de droguri, deoarece fiecare cauză în parte prezintă particularități distincte, pornind de la împrejurările în care se săvârșesc astfel de fapte, numărul participanților, scopurile urmărite, cantitățile de droguri, felul acestora, profilul socio-moral și de personalitate al participanților, care toate se apreciază, în mod plural, de către instanța de judecată, în procesul de stabilire al pedepsei, și odată în mod efectiv individualizată, prin cuantum și modalitate de executare dobândește un pronunțat caracter personalizat menit să asigure resocializarea inculpatului.
Așadar, în contextul concret al cauzei, cuantumul pedepsei aplicate inculpatei M.M.Ș. de 4 ani închisoare reflectă, în mod proporțional, atât gravitatea faptei comise de aceasta, prin caracterul său continuat, dar și a cantităților reduse de drog care au fost comercializate, precum și cele care au fost descoperite cu ocazia percheziției, dar și circumstanțele personale ale inculpatei, comportamentul pozitiv al acesteia în societate, fiind cunoscută, de martoră, de 10 ani, respectiv o perioadă îndelungată de timp, ca fiind o persoană ce are un comportament liniștit, are o familie, nu a mai fost condamnată, acest element fiind avut în vedere nu în mod singular, ci în ansamblul comportamentului inculpatei, așa încât în mod judicios a fost reținută circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.
Totodată, în mod corect s-a reținut și circumstanța atenuantă judiciară prevăzută la art. IA lit. c) C. pen., inculpata recunoscând fapta, având o atitudine cooperantă cu organele judiciare.
Modalitatea neprivativă de libertate a executării pedepsei aplicate inculpatei, respectiv suspendarea executării sub supraveghere, spre deosebire de executarea în regim de detenție, este în măsură să-și atingă finalitatea, tocmai prin supravegherea, respectiv controlul asupra inculpatei, exercitat de S.P. de pe lângă Tribunalul București, care are posibilitatea pe calea dialogului să înțeleagă motivele comiterii faptei de către inculpată și să-i ofere consiliere și chiar propunerea de a participa în programe educaționale, în scopul conștientizării consecințelor faptei sale, iar împrejurarea că acest control se desfășoară pe un termen de încercare de 8 ani, care constituie un interval de timp îndelungat este și el menit să contribuie la îndreptarea atitudinii inculpatei față de comiterea de infracțiuni.
De altfel, perioada arestului preventiv de 8 luni de zile, prin durata sa a fost suficient pentru ca inculpata să realizeze, caracterul coercitiv, chiar și numai a unei măsuri restrictive de libertate.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în contextul cauzei, ambele instanțe au făcut o corectă individualizarea a pedepsei aplicată inculpatei, prin evaluarea plurală a tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, așa încât nu este incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte consideră decizia instanței de apel legală și temeinică sub toate aspectele, iar criticile formulate de parchet, ca fiind nefondate.
Totodată, verificând hotărârea atacată nu s-a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 363/ A din 16 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimata inculpată M.M.Ș.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimata inculpată în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 363/ A din 16 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimata inculpată M.M.Ș.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimata inculpată în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2008.