Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Suceava, secția minori și de familie, având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul G.A. împotriva sentinței penale nr. 12/D din 5 martie 2008 a Tribunalului Cluj, la termenul de judecată din 11 martie 2009, din oficiu, a pus în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. starea de arest a inculpatului.
Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel Suceava, secția minori și de familie, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului G.A. în temeiul art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., a constatat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, respectiv art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f), respingând cererile de revocare a măsurii preventive și de înlocuire cu obligarea de a nu părăsi țara/localitatea.
Instanța de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea faptei dedusă judecății.
A constatat că termenul rezonabil nu a fost depășit având în vedere complexitatea speței, cât și atitudinea inculpatului manifestată pe parcursul cercetării.
Instanța a considerat că potrivit art. 3002 C. proc. pen. coroborat cu art. 303 alin. (6) C. proc. pen. este obligată să verifice, legalitatea și temeinicia arestării preventive, textul de lege nelimitând verificarea arestării preventive doar la momentul sesizării Curții Constituționale la momentul sesizării Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.
Împotriva încheierii mai sus-menționate a formulat, în termen legal, recurs inculpatul, care a solicitat judecarea recursului în lipsă, casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în libertate.
În motivele scrise, existente la dosar, dar care nu au mai fost susținute de apărătorul inculpatului acesta învedera faptul că atâta timp cât cursul judecării unei cauze este oprit, ca urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, instanța nu poate verifica legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, încheierea fiind lovită de nulitate relativă, conform art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. Un alt motiv, învederat de către inculpat în scris, dar care ulterior nu a mai fost susținute, este acela că verificarea legalității arestării preventive nu s-a făcut de un complet specializat pentru minori și familie din cadrul Tribunalului Cluj, fapt ce atrage nulitatea absolută a tuturor încheierilor de ședință, cât și faptul că participarea procurorului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale imperative care reglementează participarea procurorului la ședințe.
Motivele de recurs susținute oral de către inculpat prin apărătorul său se referă la faptul că nu mai subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., acesta fiind achitat pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003, că arestarea preventivă s-a transformat în pedeapsă, încălcându-se termenul rezonabil (arestat din martie 2007), că starea sănătății nu-i permite menținerea sa în arest preventiv și nici situația familială.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
În speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că inculpatul G.A. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul emis sub nr. 15/D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, alături de inculpații G.R.I., R.M.V. și A.A. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, trafic de persoane și trafic de minori, prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 78/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (1) și alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentința penală nr. 121/D/2008 din 5 martie 2008 Tribunalul Cluj a dispus condamnarea inculpatului G.A. la pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 33 lit. a) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. l-a achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reținut, în sarcina inculpatului G.A., în esență, că în perioada 2003-2007 a recrutat prin abuz de autoritate și violență, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, sănătate și securitate personală și în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condițiile de muncă, sănătate și securitate personală și în modalitatea unor forme de exploatare sexuală pe părțile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.E.K., V.F.D., T.D., H.C., C.R.G. precum și pe părțile vătămate minore W.D.C., B.T. și martorele M.A. și B.F.
Inculpatul G.A. a fost arestat preventiv în baza dispozițiilor art. 1491, art. 148 alin. (1) lit. a), b), e) și f) și art. 151 C. proc. pen. la 3 aprilie 2007 deși mandatul de arestare preventivă 20/2007 a fost emis de Tribunalul Cluj la 31 martie 2007, întrucât s-a reținut că acesta a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau judecată ori că existau date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală de la judecată ori de la executarea pedepsei, ori că existau date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă sau că existau date că inculpatul exercită presiuni asupra părții vătămate sau încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta și că faptele pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 11 martie 2009, în mod corect.
Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23 alin. (1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de la această regulă generală sunt înscrise și excepții.
În art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.
În raport de aceste reglementări internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.
Dispunerea măsurii arestării preventive, cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.
În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penal și a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului G.A., respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordina publică.
Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libertatea de voință și de acțiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franța).
În cauză, există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapte grave, care prin modalitatea de comitere și urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legilor.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 paragraf 3 CEDO se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 paragraf 1 CEDO astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs Franța).
Considerentele de ordin personal și medical reținute în favoarea inculpatului prezintă relevanță și pot fi valorificate la momentul soluționării apelului odată cu reindividualizarea pedepsei rezultante aplicate inculpatului, și nu la soluționarea recursului privind starea de arest a acestuia.
Curtea Europeană a statuat că art. 5 paragraful 3 nu impune o obligație autorităților naționale să dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza compatibilității stării de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenției trebuie analizată în primă instanță de autoritățile naționale, pe temeiul art. 3 din CEDO, instanțele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive medicale sau plasarea ei într-un spital civil, pentru a beneficia de un anumit tratament medical (Kudla vs Padova, Jallonski vs Polonia).
În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul este actual și persistent, Curtea de Apel Suceava, secția minori și familie, reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, achitarea inculpatului pentru una din infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată nu conduce la schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva încheierii din 11 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția minori și de familie.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva încheierii din 11 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 2511/117/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2009.