Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 20 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, în baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 320/1 C. pen. a fost condamnat inculpatul T.E. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
S-a reținut astfel că, inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultății de Drept din cadrul Universității Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de la un număr de aproximativ 40 de studenți aflați în anul terminal al Facultății de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500 Euro de la fiecare pentru a fi remisă prin intermediul inculpatei G.N., cadru didactic, profesor universitar al Centrului Tutorial Caransebeș al Universității „Hyperion" inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la Universitatea „Hyperion", pentru ca acesta, în calitatea sa de membru al comisiei de examinare a studenților înscriși la examenul de licență programat în perioada 26-30 iunie 2010, să-i favorizeze pentru promovarea examenului.
Reținând vinovăția inculpatului T.E., Tribunalul în raport de criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. a aplicat acestuia pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul T.E., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori sub nr. 3495/115/2010.
Prin încheierea de ședință din data de 7 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 3495/115/2010, în baza art. 3002 raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive față de inculpatul T.E.
Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanța a constat că în speță există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen., raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.
S-a reținut, totodată că în cauză nu s-a depășit durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, inculpații fiind arestați din ianuarie 2010.
Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul T.E. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 martie 2011, sub numărul 2192/1/2011.
La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.E. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.4 1 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 320/1 C. pen., constând în aceea că inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultății de Drept din cadrul Universității Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de la un număr de aproximativ 40 de studenți aflați în anul terminal al Facultății de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500 Euro de la fiecare pentru a fi remisă inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la Universitatea „Hyperion", pentru ca acesta, în calitatea sa de membru al comisiei de examinare a studenților înscriși la examenul de licență programat în perioada 26-30 iunie 2010, să-i favorizeze pentru promovarea examenului.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.
Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat T.E. împotriva încheierii din 7 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 3495/115/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 martie 2011.