Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins ca inadmisibilă, în baza art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.M., deținut în Penitenciarul Bacău.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul a fost obligat să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă de 100 lei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința penală din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Barcelona – dosar nr. 22/2003, definitivă prin sentința penală nr. 370/2006 a Curții Supreme de Justiție, M.D. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 15 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 16 din Codul Penal al Regatului Spaniei; delict împotriva traficului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 379 din același Cod penal; delict de leziuni și atentat, fapte prevăzute și pedepsite de art. 147, art. 550, art. 551 și art. 552 din Codul penal al Regatului Spaniei și infracțiunea de furt, faptă prevăzută și pedepsită de art. 237, art. 238 și art. 240 și art. 241 din același Cod penal.
Prin sentința penală nr. 186/2003 din data de 6 mai 2003 a Judecătoriei Penale nr. 1 din Barcelona, M.D. a fost condamnat la pedeapsa de 60 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delict împotriva siguranței traficului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 379 din același Cod penal.
Prin sentința penală nr. 164/2003 din 14 aprilie 2003 a Judecătoriei Penale nr. 10 din Valencia a fost condamnat M.D. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de furt cu forța conform art. 237, art. 238 și art. 240, art. 241, art. 2 și art. 3 din același Cod penal.
Prin sentința penală nr. 202/2003 din data de 17 iunie 2003 a Judecătoriei Penale nr. 22 din Barcelona a fost condamnat M.D. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delict de leziuni și atentat, fapte prevăzute și pedepsite de art. 148.1-147, art. 550, art. 551 și art. 552 din Codul penal al Regatului Spaniei.
Ca urmare a acestor condamnări, petiționarul M.D. a fost încarcerat în Centrul Penitenciar Ponent din Lleida, pentru executarea pedepsei cumulate de 11 ani, 6 luni și 75 zile închisoare și și-a manifestat consimțământul de a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
În consecință, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat Curții de Apel București ca în baza cererii formulate de Ministerul Justiției al Regatului Spaniei către Ministerul de Justiție din România, să se dispună transferarea persoanei condamnate M.D. într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei de 11 ani, 6 luni și 60 zile închisoare, într-un penitenciar din România.
Curtea de Apel București, prin sentința penală nr. 112 din 17 aprilie 2008, în baza art. 149, raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004, a recunoscut sentințele penale pronunțate în Spania și a dispus transferul condamnatului M.D. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei cumulate de 11 ani, 6 luni și 75 de zile de închisoare.
Sentința penală nr. 112 din 12 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, a rămas definitivă prin nerecurare, emițându-se mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 147 din 1 octombrie 2008, iar condamnatul fiind încarcerat la 29 octombrie 2008.
Petentul condamnat D.M., deținut în Penitenciarul Bacău a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin cele patru hotărâri judecătorești străine arătate mai sus.
Curtea de Apel Bacău, prin sentința penală nr. 74 din 8 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 188/32/2009, a respins ca inadmisibilă atât cererea de contopire, cât și cea de conversiune a condamnării.
Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2560 din 3 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
La data de 28 mai 2009, petentul condamnat a formulat o nouă cerere de contopire, adresată Tribunalului Bacău, arătând că faptele pentru care a fost condamnat prin cele patru hotărâri străine sunt concurente, impunându-se contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate în pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 15 zile închisoare din care urmează a fi deduse reținerea din 22 octombrie 2002 și arestarea preventivă din intervalul 22 decembrie 2002 – 14 aprilie 2003, 16, 17 aprilie 2003 și de la 30 mai 2003, la zi.
Prin sentința penală nr. 339/D din 24 septembrie 2009, Tribunalul Bacău a respins ca nefondată cererea de contopire formulată de petent, arătându-se că pedepsele la care a fost condamnat acesta au fost deja contopite în pedeapsa de 11 ani, 6 luni și 75 de zile închisoare, prin sentința penală nr. 112 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul condamnat, susținând că obiectul cauzei îl constituie conversiunea condamnărilor, iar competența de soluționare aparține fie Curții de Apel Bacău, fie Curții de Apel București.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 689 din 12 noiembrie 2009, cu majoritate de voturi, a admis recursul declarat de condamnat, a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare.
Pronunțând sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău a reținut că cererea de contopire este inadmisibilă, întrucât pedeapsa a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința penală nr. 112 din 12 aprilie 2008 a Curții de Apel București (rămasă definitivă prin nerecurare) ca urmare a opțiunii pentru procedura prevăzută de art. 145 din Legea nr. 302/2004 și nu mai poate fi modificată pe nici o altă cale procesuală.
Potrivit art. 144 din Legea nr. 302/2004 privind efectele transferării pentru statul de executare, autoritățile competente ale statului român sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării potrivit art. 145 când statul român trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
b) să procedeze la conversiunea condamnării potrivit art. 146 din aceeași lege, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.
Față de dispozițiile legale arătate, s-a optat pentru continuarea pedepsei potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004.
Așa fiind, chiar dacă cererea petentului ar fi admisibilă, aceasta nu ar fi fondată, neputându-i-se aplica sistemul cumulului juridic prevăzut de legislația românească în caz de concurs de infracțiuni, atâta vreme cât potrivit art. 75 din Codul penal spaniol acest lucru nu este posibil.
Posibilitatea aplicării cumulului juridic nu există nici pe calea conversiunii condamnării, așa cum petentul a încercat în fața instanței de recurs să-și schimbe obiectul cererii, față de dispozițiile deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a stabilit că instanța nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.
În termen legal, împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs condamnatul D.M., solicitând contopirea pedepselor aplicate pentru faptele comise în Spania.
Examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică.
Curtea de Apel București, prin sentința penală nr. 112 din 17 aprilie 2008, a recunoscut sentințele penale pronunțate în Spania și a dispus transferarea condamnatului D.M. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei cumulate de 11 ani, 6 luni și 75 de zile de închisoare.
Această hotărâre judecătorească este definitivă și asupra dispozițiilor sale nu se poate modifica printr-o cerere de contopire inadmisibilă din punct de vedere procesual.
Modalitatea stabilirii pedepsei de către statul de condamnare prin cumul aritmetic nu poate fi înlocuită de către statul de executare prin folosirea modalității cumulului juridic, atâta timp cât continuarea executării pedepsei presupune, potrivit dispozițiilor art. 144 și art. 145 din Legea nr. 302/2004, respectarea felului și duratei pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, iar acestea nu sunt incompatibile cu legislația română.
În condițiile în care, în cazul condamnatului D.M. s-a optat pentru continuarea pedepsei potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004, durata pedepselor aplicate de statul de condamnare trebuie respectată integral, în modalitatea cumulului aritmetic prevăzută de Codul penal spaniol.
Pentru aceste considerente, constatând că recursul este nefondat, Înalta Curte îl va respinge ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) și art. 189 C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu fiind avansat din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul D.M. împotriva sentinței penale nr. 7 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală.
Obligă recurentul condamnat la 260 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie 2010.