Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 273 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza dispozițiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către petenta C.E., împotriva rezoluției nr. 499/P/2011 din 30 august 2011 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a rezoluției nr. 1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
A menținut soluțiile dispuse prin rezoluțiile atacate.
A obligat petenta la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, precum și la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu apărător, către intimata R.M.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin ordonanța nr. 499/P/2011 din 30 august 2011 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.M. și D.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 292, art. 290, art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și neînceperea urmăririi penale față de A.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen., rap. la art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., întrucât fapta nu există (cu privire la dosarul nr. 4719/281/2009).
Prin aceeași rezoluție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 288 C. pen. și art. 289 C. pen. întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și neînceperea urmăririi penale față de N.M. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.
Pentru a dispune astfel procurorul a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 15 iunie 2011 C.E., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C.V.N. (decedat la 10 august 2010) a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești o plângere prin care a învederat mai multe aspecte, care, în opinia sa, îmbracă forma ilicitului penal. Concret, persoana vătămată a învederat că R.M. și D.V., surorile fostului ei soț, au făcut declarații false în dosarul civil nr. 13207/2005 al Judecătoriei Ploiești ce a avut ca rezultat pronunțarea unei hotărâri nelegale, respectiv sentința civilă nr. 846 din 27 ianuarie 2006, hotărâre care a fost folosită, ulterior, în dosarul nr. 4719/281/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești. A mai precizat persoana vătămată că, inițiatoare și beneficiară a acestui șir de fapte penale este sora sa D.V., scenariile fiind regizate de avocata A.E. și aduse la îndeplinire de către judecătorii (dosar nr. 4719/281/2009 și 13207/2005). Actele premergătoare efectuate de procuror au stabilit, ca situație de fapt, că prin sentința civilă nr. 8659 din 22 octombrie 1981, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 10169/1981 a fost admisă acțiunea civilă de ieșire din indiviziune asupra averii succesorale rămasă de pe urma defunctului C.V., formulată de reclamanta R.M., conform tranzacției încheiată între părți. Astfel, R.M. a consimțit să primească în deplină proprietate dreptul indiviz de % din imobilul - apartament situat în Ploiești, județul Prahova, urmând ca pârâților C.V., C.N., C.C., D.E. și D.V. să le achite câte 2000 lei până la data de 2 noiembrie 1981.
Ulterior, R.M., C.I. și M.C., au adresat Judecătoriei Ploiești o acțiune în contradictoriu cu pârâta D.V., solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilului descris mai sus, acțiunea făcând obiectul dosarul nr. 13207/2005, toți reclamanții beneficiind de serviciile avocatului ales - A.E.
Prin sentința civilă nr. 846 din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul sus-amintit, judecătorul G.A. a admis acțiunea formulată, în cuprinsul hotărârii luându-se act și de faptul că pârâta a fost de acord cu admiterea acțiunii. Persoana vătămată C.E. a susținut în plângerea ce face obiectul acestei cauze, dar și în declarația dată că, hotărârea pronunțată este nelegală pentru că judecătorul a avut în vedere numai apărările invocate de reclamanți prin avocatul ales, fără a solicita administrarea altor probe necesare justei soluționări a cauzei.
În opinia sa, persoana vătămată consideră că ar fi trebuit să fie citați în cauză toți moștenitorii, astfel cum sunt indicați în sentința nr. 8659/1981, când s-a încheiat tranzacția cu privire la imobilul în litigiu, situație în care s-ar fi constatat că R.M. nu Ie-a achitat acestora sulta datorată, astfel că acțiunea civilă în constatare nu ar mai fi putut fi admisă. Având în vedere că sentința civilă nr.846 s-a pronunțat la data de 27 ianuarie 2006 consideră procurorul că pretinsele fapte penale s-au consumat la acest moment și tot de la această dată a început să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.
Or, raportat la acest moment, s-a constatat de procuror că pentru infracțiunile prev. de art. 246 C. pen., art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. invocate, pretins a fi comise de către făptuitori, conform art. 122 alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit încă din cursul lunii ianuarie 2011. A mai constatat procurorul că prin încheierea pronunțată la data de 04 mai 2006 de judecătorul G. în dosarul nr. 13207/2005 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de R.M., C.I.L. și M.C.E., în ceea ce privește amplasamentul imobilului în litigiu și, respectiv, domiciliul reclamantei R.M. Și raportat la acest moment s-a constatat că în cursul lunii mai 2011 s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Prin urmare, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.M. și D.V. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., față de A.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., față de A.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., întrucât sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen.
A reținut procurorul că în cursul anului 2009 R.M. a adresat Judecătoriei Ploiești o altă cerere prin care i-a chemat în judecată pe pârâții C.I.L. și M.C.E. solicitând instanței ieșirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctului C.L. (soțul reclamantei și tatăl pârâților). Acțiunea a făcut obiectul dosarului nr. 4719/281/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, cauza fiindu-i repartizată aleatoriu magistratului judecător N.M.
Persoana vătămată C.E. a susținut că nici în dosarul civil arătat mai sus nu a fost citat soțul său, care trăia la acel moment, deși consideră că citarea acestuia se impunea. După decesul soțului (10 august 2010), respectiv la 25 ianuarie 2011, C.E., în calitate de soție supraviețuitoare, a formulat în dosarul nr. 4719/281/2009, o cerere de intervenție, cerere ce a fost respinsă (ca inadmisibilă) prin încheierea pronunțată la 18 februarie 2011 cu motivarea că nu a făcut dovada calității de moștenitor față de C.L. a cărei avere se partajează. A apreciat C.E. că această soluție a fost respinsă în mod nelegal de către magistratul judecător N.M. A mai susținut persoana vătămată că și în cauza civilă amintită avocata A.E. a susținut interesele clientei sale R.M. învederând instanței aspecte care nu au corespondent în realitate, fapt ce a dus la pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu la 08 aprilie 2011, conform solicitării reclamantei, împrejurare ce i-a cauzat numitei C.E. un prejudiciu de natură patrimonială. A considerat procurorul că în sarcina numitei A.E. nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni întrucât activitatea sa a fost făcută cu respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 republicată. De altfel, chiar persoana vătămată a declarat că „bănuiește" faptul că A.E. a avut cunoștință de situația juridică reală a imobilului în litigiu și cu toate acestea s-a rezumat doar la a susține cererile clientei sale, astfel cum aceasta le formula. A reținut procurorul că din actele premergătoare efectuate nu a reieșit că N.M. nu a îndeplinit un act sau l-a îndeplinit în mod defectuos cu prilejul judecării dosarul nr. 4719/281/2009, fapt ce i-a adus atingere intereselor persoanei vătămate. împrejurarea că acesteia din urmă i s-a respins cererea de intervenție nu este de natură a se aprecia că există infracțiunea prev. de art. 246 C. pen.
Pentru rezolvarea problemei litigioase intervenită între C.E. și ceilalți moștenitori, cea dintâi a adresat Judecătoriei Ploiești o acțiune ce a făcut obiectul dosarului 5795/281/2011.
Împotriva rezoluției nr. 587/P/2010 a formulat plângere conform disp. art. 278 C. proc. pen. petenta C.E., criticând soluția adoptată de procuror pe motiv că în cauză se impune reconsiderarea plângerii sale, urmând a se dispune începerea urmăririi penale față de persoanele indicate pentru faptele reclamate.
Prin rezoluția nr. 1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a respins plângerea formulată de C.E., apreciindu-se că rezoluția atacate este temeinică și legală.
Pentru a dispune astfel s-a reținut de către procurorul general că actele premergătoare efectuate au demonstrat că soluția adoptată de procuror este temeinică și legală.
Astfel, având în vedere data pronunțării sentinței civile nr. 846 din 27 ianuarie 2006 și respectiv data încheierii din 4 mai 2006 în dosarul nr. 13207/2005, în mod legal s-a reținut incidența instituției prescripției.
Respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție formulată de petiționara C.E. de către magistratul judecător N.M. nu constituie prin ea însăși o faptă penală, atâta timp cât nu au fost puse în evidență elemente de ordin obiectiv și subiectiv apte să înregistreze conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce-l privește pe judecătorul A.G., ca și pe avocatul A.E.
Pretențiile petiționarei legate de cotele cuvenite moștenitorilor pot fi valorificate doar în fața instanțelor competente, de fond și de control judiciar. împotriva rezoluției și a ordonanței de mai sus, petenta C.E. s-a adresat cu plângere instanței de judecată, în condițiile prevăzute de art. 278/1 C. proc. pen., plângere înregistrată la 10 noiembrie 2011, potrivit vizei care constituie dată certă, cu respectarea termenului de 20 de zile, care curge de la data de 21 octombrie 2011, dată la care petentei i-a fost comunicată rezoluția procurorului general, potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 130 dosar urmărire penală.
În susținerile sale, petenta a susținut, că în mod greșit s-a constatat nevinovăția intimaților, atâta vreme cât există acte false care nu au fost anulate, hotărârea pronunțată de instanța civilă fiind greșită prin aceea că intimata R.M. a fost declarată proprietară și asupra bunurilor aparținând petentei. A mai invocat petenta, împrejurarea că, deși prin rezoluțiile atacate s-a constatat prescripția răspunderii penale, cu toate acestea înscrisurile false nu au fost anulate, acestea constând în o serie de aspecte ce au fost inserate în fals în contractul de vânzare cumpărare ce a stat la baza formulării acțiunilor civile, falsuri care au fost reluate de către instanța de judecată cu toate că sunt contrazise de afirmațiile petentei și de chitanțele privind plata ratelor apartamentului.
S-a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale pentru infracțiunile pentru care petenta a formulat plângere.
Curtea, examinând plângerea formulată, în raport de actele și lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost atașat, de dispozițiile legale incidente în materie a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în continuare: în mod cert, susținerile petentei s-a apreciat că nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a magistraților care au pronunțat hotărârile judecătorești respective - este vorba de intimații A.G. și N.M. - neputându-se ajunge la extinderea sferei subiecților activi ai infracțiunilor pentru care petenta a formulat plângere penală, cu consecința eludării dispozițiilor legale care privesc exercitarea căilor de atac și respectiv a autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate în România. Din acest punct de vedere, curtea a constatat că dispozițiile legale în vigoare nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au fost investiți cu soluționarea unor cauze civile, în condițiile în care respectivele hotărâri judecătorești sunt rezultatul derulării unor proceduri jurisdicționale în fața instanței, în condiții de oralitate și contradictorialitate, dublate de administrarea de probatorii pe baza cărora magistrații legal învestiți cu atribuțiile jurisdicționale și-au conturat opinia și convingerea în raport de normele de drept material și substanțial care guvernează desfășurarea judecării cauzelor și interpretarea probelor. S-a mai subliniat faptul că, procesele civile în cadrul cărora petenta a figurat ca parte, au fost supuse examinării obiective a instanțelor de judecată competentă, în cadrul unui proces derulat public, așa cum se statuează în dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, de către magistrați independenți, legali investiți, astfel că hotărârile judecătorești pronunțate în respectivele cauze nu pot fi calificate ca fiind rodul unui comportament abuziv sau a unor acțiuni sau inacțiuni derulate prin violarea dispozițiilor legale.
S-a reținut că,chiar dacă în esență petenta este nemulțumit de hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele în care a figurat ca parte, curtea constată că, o atare nemulțumire nu poate fi valorificată prin antrenarea răspunderii penale a magistraților care au adoptat soluții în respectivele cauze, fie judecători, fie avocat ori părțile în contradictoriu cu care petenta a promovat respectivele procese, atâta vreme cât susținerile acesteia privind săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală împotriva sa nu au decât unicul scop al sancționării penale a celor care au contribuit la pronunțarea acestor hotărâri judecătorești. Practic, nemulțumirea petentei s-a apreciat că are drept fundament operațiunea de apreciere a probelor de către instanța de judecată învestită cu soluționarea unui proces civil, însă această operațiune, intrinsecă pronunțării unei hotărâri judecătorești, nu poate, chiar dacă partea respectivă este nemulțumită de soluția adoptată, să conducă la răsturnarea situației juridice stabilită în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească ce se bucură de prezumția de legalitate și de autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat niciun fel de încălcări ale legii penale, de către niciuna dintre părțile implicate în procesele civile respective și cu atât mai puțin de către magistrații ori avocatul ce și-au exercitat atribuțiile în soluționarea raportului juridic litigios dedus judecății de către petenta. Curtea a constatat că ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, potrivit căruia desființarea și reformarea hotărârilor judecătorești sau a măsurilor și actelor dispuse de către procuror, sunt permise doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.
Altfel spus, s-a apreciat că nu este permisă imixtiunea în actul de justiție la intervenția uneia din părțile pretins defavorizate prin hotărârile pronunțate, aceasta având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și/sau extraordinare, cenzura unei hotărâri judecătorești realizându-se numai de către instanțele de judecată și nu în cadrul unei anchete penale. în cauzele aflate spre soluționare, magistrații judecători se supun numai legii pronunțând soluțiile în funcție de probele administrate și în raport de propria convingere, iar nemulțumirea părților față de soluția adoptată și etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui element solid de natură să susțină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraților ce au pronunțat-o.
Din examinarea soluțiilor adoptate de către intimați s-a observat că acestea sunt amplu motivate în fapt și în drept, astfel că întrunesc toate condițiile cerute de lege în acest sens, iar susținerea petentei în sensul caracterului abuziv al acestora reprezintă o simplă speculație, insuficientă pentru a da naștere unui raport juridic de drept penal.
Privitor la intimata avocată A.E. care a acordat asistență juridică în cauza în care petenta a figurat ca parte, curtea a constatat că susținerile petentei potrivit cărora, prin acordarea asistenței juridice intimata s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunilor de uz de fals, fals în înscrisuri și fals intelectual, deoarece ar fi realizat o apărare cu viclenie și prin asociere infracțională cu magistrații, sunt în mod evident contrare dispozițiilor legale și nu pot conduce la antrenarea răspunderii penale a intimatei. Aceasta deoarece, aceasta a fost angajată pentru acordarea asistenței juridice, devenind aplicabile disp. art. 37 din Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările și completările ulterioare, care în alineatul 6 stabilește că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața instanței de judecată sau a altor organe, dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea și necesare cauzei ce i-a fost încredințată. De asemenea, potrivit alin. (1) al art. 37 din același act normativ, în exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarului public sau altui salariat. Așa fiind, cum pe parcursul efectuării actelor premergătoare, nu s-a stabilit violarea, cu intenție ori cu rea credință, de către intimată a vreunei dispoziții înscrise în Legea 51/1995 sau în statutul profesiei de avocat, așa cum acesta este în vigoare, a rezultat că simplele afirmații ale petentei, formulate în contextul derulării unei cauze aflate pe rolul instanței de judecată, nu pot da naștere unui raport juridic de drept penal, cu atât mai mult, cu cât accesul liber la justiție este garantat oricărei persoane potrivit dispozițiilor constituționale. În fine, nici privitor la intimatele R.M. și D.V. curtea a reținut că nu pot fi apreciate ca întemeiate susținerile petentei, câta vreme acestea reprezintă persoanele în contradictoriu cu care s-au derulat procedurile jurisdicționale finalizate cu pronunțarea hotărârilor pe care petenta le contestă, apreciindu-le drept injuste și nelegale.
Câtă vreme aceste două intimate au figurat la rândul lor ca părți în procesele civile respective, s-a arătat că este evident că în privința lor nu se poate vorbi decât despre respectarea principiului accesului liber la justiție, în condițiile în care nu s-au evidențiat elemente de natură infracțională în raport de care să se poată concluziona în mod solid și argumentat că aceste intimate ar fi contribuit prin faptele lor ilicite la pronunțarea hotărârilor de care petenta este și în prezent nemulțumită.
Concluzionând, curtea a constatat că soluțiile de neurmărire penală atacate sunt legale și temeinice și prin prisma fondului cauzei, nu numai a analizării împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, astfel încât plângerea urmează a fi respinsă ca nefondată conform art. 278/1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționara C.E.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunțate în procedura prevăzută în art. 2781 C. proc. pen.
În acest sens, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.
Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii, care se regăsesc în dispozițiile art. XXIV.
în privința căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabilește, cu claritate, drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată.
Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.
În consecință, constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 16 decembrie 2011, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și dispozitivul sentinței atacate.
În această situație, întrucât petiționara a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul cu care a fost învestită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara C.E. împotriva sentinței penale nr. 273 din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 aprilie 2012.