Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentința nr. 244 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de reclamanta P.D. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Agenția Județeană pentru prestații Sociale, Direcția de Muncă și Protecție Socială Botoșani și în consecință a fost constatată nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 în raport de O.U.G. nr. 148/2005.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de contencios administrativ, sesizată cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, a reținut că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Instanța a reținut că prin dispozițiile arătate au fost definiți beneficiarii actului normativ, precum și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului, fiind arătate condițiile și procedura ce trebuie parcursă pentru acordarea dreptului arătat.
Astfel, instanța a reținut că, prin dispozițiile invocate ca fiind nelegale, a fost definit termenul de naștere ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.
Definind nașterea, element de referință în acordarea indemnizației lunare, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, instanța a constatat că Normele metodologice, prin prevederile art. 3 alin. (1), sunt în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise și completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară și determină în fapt restrângerea aplicării acestuia.
Aceasta rezultă din faptul că O.U.G. nr. 148/2005, prin art. 6 alin. (1) are în vedere ca ipoteză de acordare a concediului, indemnizației și stimulentului ce sunt reglementate de acest act normativ nu numai numărul nașterilor, ci și numărul copiilor.
Instanța a apreciat că prin acordarea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 148/2005 numai în funcție de numărul nașterilor, Normele metodologice adaugă la actul normativ în interpretarea căruia au fost adoptate și restrânge sfera de aplicare a acestui drept, încălcând egalitatea de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă, cu cei proveniți dintr-o sarcină multiplă. Astfel, se realizează o discriminare între persoane aflate în situații identice, fără să existe o justificare de ordin obiectiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunțată ca netemeinică și nelegală.
Guvernul României prin motivele de recurs formulate a criticat soluția pronunțată invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, Guvernul României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a actului administrativ atacat, arătând că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevăd că această excepție poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu și pe cele cu caracter normativ, ca în cazul dedus judecății, pentru care legea instituie o altă procedură.
Pe fondul cauzei Guvernul României a susținut că H.G. nr. 1025/2006 este temeinică și legală, arătând că definiția nașterii a fost preluată din dicționarul explicativ al limbii române, iar prin O.U.G. nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizația pentru naștere și nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei nașteri.
S-a apreciat faptul că recunoașterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare naștere și nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate și nu încalcă principiul egalității de tratament, nefiind vorba de drepturi ce aparțin copilului.
Recurentul a arătat că indemnizația pentru creșterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulți copii, iar această prestație înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru această formă de sprijin.
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursurile formulate ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Excepția inadmisibilității invocată ca motiv de recurs nu poate fi reținută și va fi respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a contestat legalitatea prevederilor H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, act administrativ cu caracter normativ ce conține reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecți.
Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privința analizării legalității la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.
Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma "act administrativ unilateral" fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.
În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că și în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ.
Excepția de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a și întâmplat în cauza dedusă judecății.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Prin acest act normativ au fost definiți beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului și au fost prevăzute condițiile și procedurile de acordare a dreptului.
Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca element de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situații identice, fără să există o justificare de ordin obiectiv.
Instanța de fond a apreciat corect că acordarea indemnizației lunare a fost raportată prin art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005 la numărul copiilor născuți, iar nu la numărul nașterilor, situație în care dispozițiile art. 3 din Normele metodologice sunt nelegale. Definind nașterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea căruia a fost adoptat și încalcă principiul egalității de tratament între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă și multiplă.
Față de titlul și obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă și susținerea recurentului că indemnizația lunară nu reprezintă o măsură de protecție a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanța de urgență și nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecție socială.
În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție, față de dezlegarea dată anterior aceleași excepții de nelegalitate, ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37 - 39).
Rolul unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela "de a regla contradicțiile jurisprudenței", iar menținerea acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 244 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.