Asupra recursului de față,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul M.Ș.
Pentru a dispune astfel Curtea de apel a reținut că cererea este admisibilă în principiu însă sub aspectul temeiniciei aceasta este nefondată raportat la stadiul procesual și complexitatea cauzei.
Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și punerea sa de îndată în libertate sub control judiciar pentru motivele arătate deja în partea introductivă a prezentei hotărâri.
Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Din redactarea textului legal care reglementează condițiile liberării provizorii - art. 1602 alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă cu titlu obligatoriu, imperativ, situațiile în care nu se acordă liberarea provizorie - când există date din care rezultă necesitatea împiedicării inculpatului de a săvârși alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă, însă, îndeplinirea condițiilor privind categoriile de infracțiuni pentru care se poate acorda liberarea provizorie, precum și lipsa condiției negative, anterior arătate, creează doar o posibilitate, o facultate și nu o obligație pentru instanță, de a admite cererea.
Revine deci instanței, sarcina de a analiza temeinicia unei astfel de cereri, oportunitatea punerii în libertate a inculpatului, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei pricini în parte.
În cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. - infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul, violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., lipsire de libertate, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen. și șantaj, prev. de art. 194 C. pen. sunt pedepsite, fiecare, cu închisoarea ce nu depășește 18 ani.
Chiar dacă, formal, sunt îndeplinite condițiile legale pentru admisibilitatea cererii, la analizarea acesteia și adoptarea unei soluții temeinice, nu pot fi ignorate temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum și scopul unor astfel de măsuri.
Inculpatul a fost arestat preventiv, la data de 1 noiembrie 2011, măsura fiind prelungită succesiv și menținută pe întreg parcursul procesului penal. În sarcina inculpatului s-a reținut că în data de 14 ianuarie 2010 inculpatul însoțit de părinții săi și de un prieten au pătruns, fără drept, în locuința numitei S.A.M., din localitatea U.. Aici au introdus pe numitele S.D., S.A.M. și L.M.L. într-o cameră, blocându-le libertatea de mișcare, în timp ce o căutau pe numita P.L.. Ca urmare a faptului că nu au găsit-o pe partea vătămată, inculpatul M.Ș. a apelat telefonic pe numita L.G., în timp ce o imobiliza pe fiica acestuia în vârstă de 4 ani, comunicându-i că, în cazul nerestituirii sumelor de bani datorate, o va sechestra și abuza sexual pe minora L.M.L.
S-a apreciat, la momentul arestării, că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului este unul real, derivând din natura faptelor și gravitatea deosebită a acestora, rezonanța socială negativă a unei astfel de manifestări infracționale.
Este adevărat că, potrivit art. 136 C. proc. pen. scopul măsurilor preventive se poate realiza, fie prin măsuri preventive, fie prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, instanța fiind cea care, în funcție de datele concrete ale cauzei referitoare la faptele imputate și la elementele de circumstanțiere aie inculpatului, poate opta pentru una din aceste măsuri.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că față de natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, împrejurările în care acestea au fost săvârșite, rezultă că până la acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost aplicată acestuia măsura arestării preventive.
Circumstanțele personale ale inculpatului, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.
Față de cele mai sus-reținute, Înalta Curte apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ș.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ș. împotriva încheierii din 11 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 109/2/2012(64/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli de judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.