Deliberând asupra recursului de către inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 73 din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedepsele de:
- 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.;
- 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și cu aplicarea art. 13 C. pen.;
- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.
În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pe durata prevăzuta de art. 70 C. pen.
S-a dedus din pedeapsa aplicata perioada reținerii și arestării preventive de la 03 aprilie 2000 la 02 mai 2000.
S-a constatat ca partea vătămata A.M.A. nu s-a constituit parte civila.
În baza dispozițiilor art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 950 dolari SUA, 400.000 lei și a unui cuțit.
În baza dispozițiilor art. 191 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, din data de 21 septembrie 2000, dat în dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecata a inculpatului S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și a infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reținut ca partea vătămata a împrumutat în cursul lunii ianuarie 2000, suma de 4.000 dolari de la inculpat, urmând ca banii sa fie restituiți în august, fără a încheia nici o înțelegere scrisă. Ulterior, inculpatul a vrut să încheie un contract scris, însa pentru o suma mult mai mare.
În noaptea de 4 martie 2000, în jurul orelor 5,00, partea vătămata A.M.A. a fost acostat de inculpat care, împreuna cu alte doua persoane l-au introdus intr-un autoturism, l-au legat la mâini și la ochi și l-au transportat într-o localitate din Arad, după care a fost dus într-un imobil.
Partea vătămata a fost deposedata de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei și un cuțit, și a fost constrânsă sa scrie ca a împrumutat de la inculpat suma de 15.000 dolari SUA. În aceeași încăpere, partea vătămata a fost pusa sa declare în fața unei camere de luat vederi ca a incendiat magazinul tatălui sau, pentru a incasa asigurarea.
După aceea, partea vătămata a fost transportată la Iași în aceleași condiții.
Ulterior, pe 03 aprilie 2000, partea vătămată s-a întâlnit din nou cu inculpatul și, spunându-i că nu are banii, inculpatul a lovit-o cu pumnii și cu o bâtă de baseball și a obligat-o să urce în autoturism. După aceea a dus-o pe partea vătămata până pe b-dul Independentei, unde a lăsat-o să plece, amenințând-o că, în caz contrar, va fi dusă din nou în Ardeal.
A reținut instanța de fond că situația de fapt a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă:
- plângerea și declarațiile părții vătămate;
- certificatul medico-legal;
- procesul-verbal de constatare cu ocazia prinderii în flagrant;
- casetele video și audio și procesele-verbale de fixare a acestora;
- procesul-verbal de confruntare;
- declarațiile martorilor;
- declarațiile inculpatului.
S-a reținut că în fața instanței de fond inculpatul s-a prezentat la două termene de judecată, însă nu a putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în instanță și nu și-a propus probe în apărare. Cu privire la martori din lucrări, instanța a constatat imposibilitatea audierii acestora.
Instanța de fond a reținut incidenta art. 13 C. pen., în sensul aplicării legii penale mai favorabile iar la individualizarea pedepselor a avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului și pe cele reale ale faptelor, conform art. 72 C. pen.
Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpatul și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. Inculpatul a invocat nelegalitatea hotărârii apelate, arătând că nu există probe care să ateste vinovăția sa pentru infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a invocat nelegalitatea aceleiași hotărâri, invocând faptul că instanța nu a făcut aplicarea art. 445 C. proc. pen., în sensul că nu a desființat contractul de împrumut de la dosarul de urmărire penală. S-a mai invocat faptul că hotărârea apelată nu este motivată, în sensul că nu s-a făcut analiza probelor și nu s-au indicat și comentat circumstanțele personale și cele reale reținute. Un al treilea motiv de apel a vizat greșita aplicare a art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., deoarece în tratamentul sancționator al acestei infracțiuni nu au intervenit modificări legislative.
Prin decizia penală nr. 199 din 29 mai 2003 Curtea de Apel Iași a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o în parte, în latura penală.
Rejudecând cauza, în baza dispozițiilor art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea actului fals întocmit, contractul de împrumut aflat la dosar urmărire penală.
S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.
S-au menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
A fost respins ca nefondat apelul formulat de inculpat împotriva aceleiași sentințe penale.
A reținut instanța de apel că susținerile inculpatului vizând nevinovăția sa pentru infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt nefondate, vinovăția sa rezultând din coroborarea probelor administrate de instanța de fond.
Cu privire la apelul Parchetului s-a constatat că întemeiate numai două dintre motivele invocate, respectiv cele care vizau restabilirea situației anterioare și greșita reținere a dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.A. care, prin decizia penală nr. 2347 din 15 iunie 2010 a fost admis de către I.C.C.J., dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului inculpatului la Curtea de Apel Iași.
S-a reținut de către I.C.C.J. că procedura de citare a inculpatului în apel la Curtea de Apel Iași și comunicarea hotărârii acestei instanțe s-a făcut la o adresă greșită, respectiv în Iași, Bd. Independentei, în loc de, adresa unde inculpatul a indicat în mod constant că locuiește.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 3078/1/2010 la data de 4 octombrie 2010.
A invocat inculpatul nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:
Nemotivarea hotărârii de fond, care nu numai că este foarte succintă, dar nu cuprinde considerentele pentru care s-a ajuns la soluția pronunțată.
Greșita încadrare juridică cu privire la faptele din 4 martie 2000 și din data de 03 aprilie 2000, pe care le consideră fapte separate, ce ar fi trebuit soluționate ca atare.
Pentru infracțiunea de tâlhărie s-a solicitat achitarea, deoarece probele administrate nu dovedesc existența unei astfel de fapte. Se arată că a existat o acțiune de luare a unor bunuri de către inculpat, însă fapta acestuia nu îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, în ce mod a fost amenințată partea vătămată și nu s-a evidențiat scopul însușirii pe nedrept a bunului. În acest sens a solicitat să se constate că susținerile părții vătămate nu se coroborează cu nicio altă probă, astfel încât a solicitat achitarea pentru infracțiunea de tâlhărie deoarece fapta nu există.
Cu privire la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. s-a invocat nelegalitatea hotărârii apelate deoarece motivarea se bazează pe aspecte formale și nu esențiale pentru fondul cauzei. Sub un prim aspect, s-a arătat că faptele din 4 martie 2000 și din data de 03 aprilie 2000 nu reprezentau acte materiale ale unei infracțiuni continuate, ci constituiau infracțiuni distincte concurente, deoarece nu rezulta din nicio probă că, anterior primei acțiuni din 4 martie 2000, și-ar fi reprezentat și a doua acțiune de sechestrare din 03 aprilie 2000 și nu poate fi apreciat că există rezoluție unică infracțională, atâta timp cât prima faptă este consumată iar cea de-a doua a rămas în faza tentativei. Luate separat, cele două fapte nu sunt concludente și probatoriile administrate nu susțin declarațiile părții vătămate.
Pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, litigiul dintre el și partea vătămată fiind unul civil. Deși nici această faptă nu este dovedită, chiar dacă s-ar fi produs acest lucru, nu ar fi putut atrage condamnarea sa, în condițiile în care infracțiunea la care s-a instigat nu a fost urmată de executarea integrală a faptei, inclusiv prin folosirea actului de către partea vătămată în scopul producerii de consecințe juridice.
S-a mai solicitat reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia și dispunerii suspendării condiționate a executării.
În apel s-a încuviințat administrarea probelor din urmărirea penală, respectiv audierea martorilor din lucrări, declarația martorului C.G.M. aflându-se la dosar. Pentru martorul P.M.C. s-a constatat imposibilitatea audierii, conform încheierii din data de 22 februarie 2011. S-au încuviințat și probele cu înscrisuri în circumstanțiere și relații de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, relativ la stadiul cercetărilor privind pe celelalte doua persoane care au participat la faptele din data de 5 martie 2000, reținute prin rechizitoriul în cauza. Restul probelor solicitate de către inculpat au fost respinse de către instanța de apel prin încheierile motivate din datele de 22 februarie 2011 și 22 martie 2011.
Examinând apelul inculpatului prin prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate aspectele de fapt și drept, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept a faptelor, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, ca urmare a coroborării acestuia, statuând asupra vinovăției inculpatului S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și cu aplicarea art. 13 C. pen. și instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Se reține ca fiind incidentă modificarea în latura penală, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., dispusa prin decizia penala nr. 199 din 29 mai 2003 de Curtea de Apel Iași, prin care s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, deoarece aceasta a fost casată numai în sensul rejudecării apelului inculpatului, soluția data în apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași subzistând.
În rejudecare, Curtea constată că instanța de fond a reținut o situație de fapt rezultata exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menționat în cuprinsul considerentelor, alături de expunerea situației factuale, a încadrării juridice, a aspectelor ținând de individualizarea pedepselor și a celorlalte elemente componente ale unei hotărâri judecătorești, astfel încât motivul de apel care vizează nemotivarea hotărârii este nefondat.
Motivarea hotărârii este un proces de analiza și sinteza a actelor și lucrărilor dosarului care nu presupune în mod necesar expunerea tuturor elementelor de amânunt, atâta timp cat sunt valorificate toate aspectele relevante din punct de vedere probatoriu și sunt menționate componentele obligatorii ale unei motivări a hotărârii penale, așa cum s-a procedat de altfel în cauza de față. Investită cu o situație de fapt, conform art. 317 C. proc. pen., instanța de fond, ca urmare a efectuării cercetării judecătorești, a expus situația de fapt reținută și a concluzionat ca aceasta se circumscrie încadrării juridice menționate în rechizitoriu.
Curtea, apreciază ca fiind corectă această situație factuală, deoarece ea este rezultatul exclusiv al coroborării probatoriului administrat iar încadrarea juridica este cea pentru care instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului, cu reținerea modificării făcută inițial de instanța de apel, care vizează înlăturarea dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., deoarece aceasta infracțiune nu a suferit nicio modificare în planul incriminării sau al regimului de sancționare, astfel încât nu este de natură a ridica probleme decurgând din procesul comparării legilor succesive și al identificării celei mai favorabile, precum și restabilirea situației anterioare, în sensul anularii actului fals întocmit, contractul de împrumut aflat la dosar urmărire penală, în baza dispozițiilor art. 348 C. proc. pen., ca efect al condamnării pentru infracțiunea de fals în înscrisuri.
Cu privire la infracțiunea de tâlhărie, Curtea reține ca probele administrate dovedesc faptul că inculpatul, în noaptea de 4 martie 2000, împreună cu alte două persoane, care purtau cagule, rămase neidentificate, sub imperiul amenințării, după ce în prealabil au răpit partea vătămată A.M.A. și au dus-o într-o altă localitate, au deposedat-o de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei și un cuțit, și apoi a fost constrânsă să scrie că a împrumutat de la inculpat suma de 15.000 dolari SUA. În aceeași împrejurare, partea vătămată a fost pusă să declare în fața unei camere de luat vederi că a incendiat magazinul tatălui sau, pentru a încasa asigurarea. După aceea, partea vătămată a fost transportata la Iași în aceleași condiții, respectiv legată la ochi și la mâini.
Declarațiile părții vătămate se coroborează cu concluziile certificatului medico-legal din 7 martie 2000 emis de L.E.M.L. Iași, care atesta faptul ca partea vătămată prezenta arsură chimoica, sclera ochiului drept, echimoze ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri contondente și pulverizare cu substanță chimică, spray iritant, ce pot data din 5 martie 2000 și care au necesitat 8-10 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Faptul ca inculpatul purta asupra sa astfel de obiecte iritante este dovedit și de rezultatele percheziției asupra autoturismului acestuia, de unde a fost ridicat sprayului paralizant, prezentat in fotografia de la dosar urmărire penală.
Percheziția efectuată în apartamentul în care locuia inculpatul a dus la identificarea în acel loc a contractului de împrumut cu privire la suma de 15.000 dolari SUA, despre care partea vătămată a arătat ca a fost obligată să îl încheie cu inculpatul, în condițiile de mai sus, copii ale actelor de identitate ale părții vătămate și doua casete video.
Din transcrierea uneia dintre aceste casete video, transcriere aflata la dosar urmărire penală, rezultă maniera în care partea vătămată a fost pusă de către inculpat sa scrie contractul de împrumut a sumei de 15.000 dolari, atât în limba română, cât și arabă, exemplare găsite, așa cum s-a arătat, la percheziția domiciliară de la imobilul inculpatului, precum și discuțiile și modalitatea concreta de întocmire a acestui act, care atesta contextul amenințător în care a fost redactat.
De altfel, nota amenințătoare și aspectele factuale surprinse mai sus se regăsesc și în transcrierile înregistrărilor audio ale discuțiilor purtate între inculpat și partea vătămată la date ulterioare, respectiv 27 și 29 martie 2000, transcrieri aflate la dosar urmărire penală, aceste casete fiind puse la dispoziția organelor de cercetare penală de către partea vătămată și necontestate de către inculpat.
În contextul probatoriilor arătate mai sus și relativ la tenta desprinsă din discuțiile dintre inculpat și partea vătămată a fost făcută de către partea vătămată nuanțarea declarației din data de 20 aprilie 2000, după ce în prealabil a susținut în numeroase rânduri realizarea infracțiunilor reclamate asupra sa de către inculpat. Pe lângă această constatare, care este susținută de probele administrate, Curtea reține chiar declarația părții vătămate din data de 05 aprilie 2000, aflata la dosar urmărire penală, prin care sunt relatate amenințările ce i-au fost adresate de către fratele inculpatului, daca nu își va schimba declarațiile, amenințări care o priveau pe partea vătămată și pe familia acesteia din Israel.
Așadar, Curtea constata ca sunt nefondate susținerile apelantului în sensul aprecierii caracterului oscilant al declarațiilor părții vătămate și, suplimentar, în ceea ce privește audierea acesteia în apel, așa cum s-a arătat prin încheierea de ședință, s-a constatat imposibilitatea administrării acestei probe, fata de modificarea adresei din Israel, fapt constatat încă din timpul judecării fondului, când s-a încercat realizarea unei proceduri de citare cu aceasta la domiciliul din țara de proveniență.
Cu privire la greșita reținere a formei continuate a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., Curtea reține că rezoluția infracțională unică este un element justificat de maniera similara de acțiune a inculpatului, mobilul comun al celor doua activități infracționale, care prezintă note de similitudine accentuate, aspecte care determina reținerea formei continuate și nu a concursului infracțional în ceea ce privește faptele de lipsire de libertate.
Așadar, la stabilirea unității de rezoluție infracțională în speța de față, Curtea are în vedere unitatea obiectului infracțiunii, a persoanei vătămate, a manierei de acțiune, precum și unitatea de timp.
Rezoluția unică infracțională nu este exclusiv și total anterioara activității infracționale, ci trebuie sa fie suficient de determinata, în sensul ca inculpatul are imaginea de ansamblu a activității sale ulterioare, ce o va desfășura prin acte de executare separate, iar cu fiecare executare, hotărârea sa se concretizează.
Faptul ca un act material al infracțiunii unice continuate este consumat iar altul a rămas în faza tentativei nu afectează sub nicio formă unitatea infracțională, deoarece rezoluția unică nu este definită de finalizarea acțiunilor infracționale, care pot fi întrerupte de evenimente sau factori exteriori voinței inculpatului, aspect specific tentativei, așa cum s-a întâmplat în cauza de față. Așadar, actele de executare nu trebuie sa fie identice, ci doar fiecare sa realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.
Sub aspect probator în ceea ce privește această infracțiune dar și pe cea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., în raport cu care s-a invocat lipsa suportului probator, Curtea reține că mijloacele de probă detaliate mai sus atestă vinovăția inculpatului. În plus, pentru actul material de lipsire de libertate din data de 03 aprilie 2000 probatoriul este complinit de declarațiile martorilor oculari M.W., P.M.C. și C.G.M., care au văzut cum partea vătămată era lovită cu o bâtă, iar inculpatul, împreună cu o altă persoană, încercă sa o urce cu forța într-un autoturism pe b-dul Independentei din Mun. Iași. Momentul acestei altercații a fost filmat de către organele de cercetare penală, care au fost anunțați de partea vătămată și care au intervenit, imobilizându-i pe agresori.
Din această perspectivă, motivele de apel care vizează nevinovăția inculpatului, invocându-se lipsa probatoriului care se dovedească vinovăția acestuia, sunt nefondate. Probele expuse mai sus fac dovada, fără dubiu, a vinovăției inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat.
În ceea ce privește motivul de apel conform căruia, pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, litigiul dintre el și partea vătămată fiind unul civil, Curtea constată că nu este fondat, deoarece modalitatea de întocmire a acestui înscris este strict marcată de activitatea infracțională a inculpatului, care, sub imperiul amenințării, a determinat partea vătămată să-l scrie. Astfel, nu există în cauză o situație care sa privească maniera de executare a unui contract de împrumut, care s-a încheiat în condiții normale, în așa fel încât să putem aprecia asupra unui litigiu de natură civilă, ci, activitatea infracțională imputată inculpatului grevează exclusiv pe maniera de determinare forțată de încheiere a acestui înscris, astfel falsificat, faptele inculpatului reprezentând o infracțiune de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Nu este fondat nici motivul de apel conform căruia infracțiunea la care s-a instigat nu a fost urmată de executarea integrală a faptei, inclusiv prin folosirea actului de către partea vătămată în scopul producerii de consecințe juridice.
Cerința specifică laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, necesară consumării acestei infracțiuni, constă într-o variantă alternativă, fie că înscrisul să fie folosit de către autorul falsului, fie să fie încredințat de către acesta unei alte persoane pentru a fi folosit.
Apărarea apelantului vizează numai prima variantă, care însă nu operează în speța de față, deoarece autorul falsului, respectiv partea vătămată, a fost forțată să încheie acest act, deci nu avea niciun interes să-l folosească, falsul producându-se în condițiile participației improprii. În cauză, raportat la specificul speței este incidentă a doua alternativă, respectiv înscrisul falsificat a fost încredințat de către partea vătămată unei alte persoane pentru a fi folosit, respectiv inculpatului, instigatorul acestei infracțiuni, care și avea interes sa-l utilizeze, atâta timp cat actul atesta o presupusa datorie a părții vătămate către el.
În ceea ce privește individualizarea pedepsei, Curtea retine ca potrivit dispozițiilor art. 72 C. pen., text de lege care stipulează criteriile generale de individualizare a pedepselor, la stabilirea și aplicarea acestora, se ține seama de dispozițiile părții generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în textul incriminator, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Din examinarea textului de lege invocat, rezultă că aceste criterii sunt obligatorii și trebuie avute în vedere în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei.
Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a inculpatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Raportat acestei prevederi, se reține că un rol primordial în aprecierea stabilirii și aplicării pedepsei, îl are pericolul social al faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală trebuie evidențiate atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât și pentru educarea inculpatului.
Pentru ca pedeapsa să-și realizeze funcțiile și scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52 C. pen., aceasta trebuie să corespundă, sub aspectul duratei și naturii sale, gravității faptei comise, potențialului de pericol social pe care, în mod real, îl prezintă persoana inculpatului, precum și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportarea făptuitorului. Pe de altă parte, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea în viitor a săvârșirii unor fapte similare. Operațiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei și autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.
Au fost, astfel, avute în vedere datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că acesta este la primul conflict cu legea penală, precum și conduita procesuala necorespunzătoare, dar în mod predilect împrejurările concrete ale comiterii faptelor, care atesta dezvoltarea unor activități infracționale coordonate, persistente, marcate de violente importante.
Așa cum s-a arătat, un rol primordial în aprecierea stabilirii și aplicării pedepsei îl are pericolul social al faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală trebuie evidențiate atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât și pentru educarea inculpatului, motiv pentru care nu se impune reindividualizarea pedepsei, nici în sensul reducerii cuantumului pedepselor stabilite, nici al modificării modalității de executare, atâta timp cat nu se poate aprecia ca suspendarea condiționată a executării pedepsei ar conferi garanții suficiente a atingerii scopurilor și funcțiilor acesteia.
Poziția procesuală a inculpatului în cursul procesului penal, nesincera, de încercare a inducerii în eroare a organelor judiciare, de tergiversare a soluționării cauzei, exclude posibilitatea reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen., cu rezultatul stabilirii unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.
În același timp, circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen. este exclus a fi reținută în favoarea inculpatului, atâta timp cât partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Circumstanțele personale ale inculpatului referitoare la lipsa antecedentelor penale, nu justifică redozarea pedepsei, prin reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. și reindividualizarea modalității de executare a pedepsei, atâta timp cât nu este conturată și definită și de alte elemente care să marcheze această circumstanță.
Aspectele care țin de aprecierea concretă a pericolului social al faptelor au fost avute în vedere de către instanța de fond în procesul individualizării pedepsei, prin stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, prin analiza corelativă cu aspectele care țin de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului.
Pedeapsa închisorii aplicată de către instanță, cu executare în regim de detenție, a fost stabilită corespunzător gravității faptelor și personalității autorului, neimpunându-se micșorarea cuantumului sau a modalității de executare, în raport de pericolul social concret al faptelor comise și atitudinea procesuală a inculpatului, care vădește lipsa totală de conștientizare a acțiunilor sale infracționale.
Reevaluând coordonatele care guvernează procesul de individualizare a pedepsei, Curtea constată că pedeapsa aplicată inculpatului apelant este optimă atingerii scopurilor și funcțiilor acesteia, reducerea cuantumului pedepsei sau schimbarea modalității de executare nefiind de natură a asigura reeducarea și reinserția socială a inculpatului.
Analizând din oficiu cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constata ca instanța de fond, în baza prevederilor art. 71 C. pen. privind pedeapsa accesorie, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.
Din motivarea deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ) rezultă că ceea ce este criticabil este legea care interzice automat și nediferențiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane si, implicit, limitarea in bloc a unor drepturi, fără o analiză a instanțelor, aplicată de la caz la caz.
Constatând că instanța de fond a interzis în bloc exercițiul tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., fără a proceda la analiza concreta factuala, aplicând prin similitudine rațiunile care au determinat pronunțarea deciziei nr. 24/2007 a I.C.C.J., data în recurs în interesul legii, Curtea va proceda la reindividualizarea acestei pedepse accesorii, în rejudecare interzicând numai exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pentru celelalte drepturi neexistând indicii ale necesității interzicerii, raportat la circumstanțele reale ale cauzei și cele personale ale inculpatului.
Fata de cele expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul formulat de inculpatul S.A. împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, pe care o va desființa în parte în latura penală, în ceea ce privește conținutul drepturilor a căror exercitare a fost interzisă, ca și pedeapsa accesorie.
Rejudecând cauza în limitele menționate, în baza dispozițiilor art. 71 C. pen. va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen.
Va menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia penala nr. 199 din 29 mai 2003 a Curții de Apel Iași, care nu sunt contrare prezentei decizii penale.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
Împotriva deciziei penale nr. 73 din 05 aprilie 2011 a declarat recurs la 6 aprilie 2011 inculpatul S.A., invocând în drept cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 5, 9, 10, 12, 14, 15, 17, 18, 21 C. proc. pen.
CRITICĂM DECIZIA PENALĂ nr. 73/2011 SUB URMĂTOARELE ASPECTE:
l) Curtea de Apel a ignorat dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., iar judecata a avut loc fără participarea subsemnatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
Prin decizia recurată s-a reținut că, în fața instanței de fond S.A. s-a prezentat la două termene de judecată, însă nu putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în instanță și nu și-a propus probe în apărare. Cu privire la martorii din lucrări, instanța a constatat imposibilitatea audierii acestora, iar la instanța de apel, respinge cererea de audiere prin comisie rogatorie, atât a părții vătămate cât și a subsemnatului S.A.
În condițiile în care instanța de apel era obligată, conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, ea nu putea să statueze asupra vinovăției subsemnatului fără a proceda la audierea nemijlocită a acestuia, cu atât mai mult cu cât în declarațiile date la urmărirea penală, de toate părțile implicate, sunt contradicții.
Trecând la judecarea apelului ignorând faptul că subsemnatul nu am putut fi audiat la judecata în fond și fără a proceda ea însăși la audiere, instanța de apel a încălcat nu numai prevederile art. 287 alin. (1) C. proc. pen., privind realizarea rolului activ al judecății, ci și prevederile art. 6 alin. (2) alin același cod, potrivit cărora organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale, precum și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția privind drepturile omului și libertățile fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil a cauzei, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală.
În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea Constantinescu împotriva României din 27 iunie 2000) precum și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia penală nr. 45798 din 29 iulie 2005).
Omisiunea instanței de apel de a proceda la audierea subsemnatului, nu poate fi suplinită de către instanța de recurs, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 38514 alin. (1) C. proc. pen., în calea de atac a recursului, nu pot fi administrate alte probe - fiind admisibile numai înscrisurile noi.
Deși încălcarea dispozițiilor legale privind audierea nemijlocită a subsemnatului de către instanța de judecată nu este sancționată cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, se impune, în speță, pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului, anularea hotărârii instanței de apel, în condițiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.
Vă rog să rețineți incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 raportat la dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Sub un alt aspect, considerăm ca obligativitatea ascultării subsemnatului este prevăzută de lege cumulativ în sarcina primei instanțe și a instanței de apel. În aplicarea corectă a acestei norme procesual-penale, instanța de recurs are sarcina de a asigura prezența inculpatului în instanța de recurs, ceea ce se realizează prin mijloacele procedurale prevăzute de art. 175 - 184 C. proc. pen., precum și de a asculta inculpatul conform prevederilor art. 69 - 73 C. proc. pen. și art. 323 - 325 C. proc. pen.
Norma națională se află în armonie cu jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în domeniul de aplicare al art. 6 parag. 1 și 3 lit. c) din Convenție, potrivit căreia instanța cu plenitudine de jurisdicție are obligativitatea să depună diligențe pentru a asigura prezența persoanei interesate în fața sa și ascultarea acesteia, pentru a da eficiență dreptului la un proces echitabil, precum și dreptului la apărare.
2) Curtea de Apel a ignorat dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., refuzând să se pronunțe cu privire la administrarea de probe esențiale, de natură să garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului penal.
În speță, instanța de apel a reținut că vinovăția subsemnatului rezultă din coroborarea probelor administrate de instanța de fond (paragraful 7 pagina 3 din decizia recurată nr. 73/2011). Examinând apelul curtea de Apel constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
- în rejudecare.. Curtea a constatat că instanța de fond a reținut situația de fapt rezultată exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menționat în cuprinsul considerentelor, alături de expunerea situației factuale, a încadrării juridice, astfel încât motivul de apel.. este nefondat. "
Criticăm aprecierea instanței de apel și rugăm instanța de recurs să constate că în primă instanță nu a fost administrat nici un probatoriu, nu au fost audiați martori din lucrări, partea vătămată sau subsemnatul. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au încălcat exigențele unui proces echitabil.
În condițiile în care,
- prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, din data de 2 septembrie 2000, dat în dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a lui S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, prevăzuta și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., lipsire de libertate în mod în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- Atât instanța de fond cât și instanța de apel a reținut aceeași situație ca cea expusa in rechizitoriu;
- instanța de fond nu a administrat nici o proba în aflarea adevărului, nu au fost audiați martorii din lucrării;
- Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași nu a administrat nici o alta proba în susținerea aspectelor reținute prin rechizitoriu;
- Declarațiile părții vătămate, A.M.A., date doar în faza de urmărire penală sunt contradictorii;
- În care pentru faptele reținute ca fiind din noaptea de 4 martie 2000, s-a reținut în mod greșit dispozițiile litera a, din art. 211 alin. (2) C. pen., în condițiile în care nu sunt probe concludente în acest sens.
- În care a fost audiat doar 1 martor din lucrări și doar cu privire la fata reținută din data de 05 martie 2011 (dosarul Curții de apel);
- Restul probelor solicitate de subsemnatul (audierea părții vătămate și a subsemnatului) au fost respinse;
- Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a fost de acord cu administrarea probei cu interogatoriu subsemnatului prin Comisia Rogatorie;
- Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen. probele administrate în cauză conduc la concluzia că: în fapt a existat o acțiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întrunește clementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A. și reținută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul lași.
- potrivit dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile părții vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales în condițiile în care are și perspectiva de a se constitui parte civilă - decât dacă se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblu probelor de vinovăție existente în cauză. Ori, în speță nu s-au administrat astfel de probe care să confirme veracitatea celor declarate de partea vătămată în prima declarație, declarație oscilantă, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cât și cu privire la împrejurările în care s-a presupus a fi deposedat de bunuri .. "(dosarul de urmărire penală);
- Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infracțiunii așa cum am solicitat prin apelul declarat.
Considerăm ca "Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I și II, care se aplică în mod corespunzător.", aspect ce a fost omis de către instanța de apel.
Critic faptul că subsemnatul am fost condamnat de Curtea de Apel Iași și de Tribunalul lași fără ca instanța să mă audieze. Instanțele s-au pronunțat doar în baza pieselor din dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, și anume depozițiile martorilor, declarațiile părții vătămate oscilante și contradictorii și declarația subsemnatului, iar administrarea probelor solicitate erau esențiale, de natură să-mi garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului penal.
Totodată, apreciem necesar a se readministra probele în condițiile respectării drepturilor procesuale ale părților și, la solicitarea subsemnatului, sau din oficiu, a se administra noi probe, pentru deplina clarificare a cauzei, atât în ceea ce privește latura penală, cât și latura civilă, urmând a fi avute în vedere și celelalte critici formulate prin motivele de recurs.
3) Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen.
Probatoriul administrat în cauză conduce la concluzia că: în fapt, a existat o acțiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A. și reținută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași.
În esență prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că „victima A.M.A. a fost .. deposedată de suma de 950 dolari SUA, 400 lei și un cuțit.. ". În faza de urmărire penală a fost administrat următorul probatoriu: plângerea și declarațiile părții vătămate; procesul-verbal de confruntare, iar în faza de judecată, atât la instanța de fond cât și la instanța de apel, nu a fost administrat nici un probatoriu raportat la infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen.;
Prin declarația dată de partea vătămata A.M.A. aflată în dosarul de urmărire penală partea vătămată declară că „S.A. mi-a luat din buzunar suma de 950 dolari SUA și 400.000 lei (40 Ron).." iar prin declarația aflata la dosarul de urmărire penală acesta declara că „data de 05 februarie 2000 am fost luat din fata blocului unde locuiesc .. și deposedat de 950 dolari SUA și un milion lei.. ", iar din același dosar victima solicita o reaudiere în prezenta cauza și dă o nouă declarație precizând că „în data de 05 martie 2011 eu am dat lui S.A. suma de 950 dolari SUA și 400.000 rol și ne-am înțeles că această sumă se scade din datoria mea.. ", iar prin procesul verbal de confruntare "din 04 aprilie 2000, pagina a-3-a, A.M.A. precizează ca „mă aflam în mașina în gangul de lângă Piața Independentei. .. am scos tot ce aveam asupra mea, respectiv cuțit, suma de 950 dolari SUA și în jur de 400.000 lei ron, toate aceste bunuri i le-a dat lui S.A. și nu mi le-a restituit."
Concluzionând, consideram ca probele administrate în cauză conduc la concluzia că:
- în fapt, a existat o acțiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A.;
- Nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială în ce mod ar fi fost amenințat A.M.A., în ce ar fi constat pretinsele amenințări pentru ca S.A. să fi rămas în posesia bunului, cu privire la care există indicii că i-ar fi aparținut și dacă amenințările s-ar fi proferat în scopul prevăzut de art. 211 C. pen.;
- de asemenea, nu s-a evidențiat nici scopul însușirii pe nedrept a bunului;
- declarațiile oscilante ale părții vătămate A.M.A. nu se colaborează cu nimic; potrivit dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile părții vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales in condițiile in cate are și perspectiva de a se constitui parte civila - decât daca se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezulta din ansamblu probelor de vinovăție existente in cauza. Ori, in speța nu s-au administrat astfel de probe care sa confirme veracitatea celor declarate de partea vătămata în prima declarație, declarație oscilantă, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cat și cu privire la împrejurările in care s-a presupus a fi deposedat de bunuri.
- Soluția dată în cauză nu se regăsește în situația de fapt reținută prin rechizitoriu, prin sentința penala atacată cu apel sau prin decizia penală reținută de Curtea de Apel.
Or, in condițiile celor expuse anterior nu avem certitudinea faptei așa cum a fost reținută prin rechizitoriu.
Raportat la tot probatoriul administrat subsemnatul am solicitat achitarea in temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. întrucât nu sunt întrunite clementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv. Temeiul ce trebuie avut în vedere sunt dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în sensul că fapta nu există. Or, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere.
4) Curtea de Apel a aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.)
Având in vedere lipsa de antecedente penale a inculpatului S.A. (a se vedea cazierul depus și conținutul tuturor înscrisurilor depuse in prezenta cauza), vârsta, statutul profesional de medic licențiat, relațiile preexistente dintre părți și caracterul ocazional al faptei, înscrisurile în circumstanțiere depuse, apreciem ca reeducarea acestuia se poale realiza și în condițiile suspendării executării unei pedepse orientată spre minimul special al pedepsei prevăzute de lege.
5) Curtea de Apel a dat o încadrare juridică greșită, faptei săvârșite (art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.) pronunțându-se o hotărâre greșită (art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.)
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-au descris 2 evenimente ce au fost desfășurate in noaptea de 4 martie 2000 respectiv din ziua de 03 aprilie 2000.
În analizarea ambelor activități reținute prin rechizitoriu ce au fost desfășurate în noaptea de 4 martie 2000 respectiv în ziua de 03 aprilie 2000, am învederat instanței de apel că:
- sunt fapte separate ce ar trebui soluționate separat,
- ne aflăm într-un concurs infracțional,
- infracțiunea prevăzuta de disp. art. 189 alin. (2) C. pen. nu este riguros dovedite, nu se justifica și incidența dispozițiilor art. 41 C. pen.
- nu rezultă din nici o probă că încă anterior de prima acțiune (din noaptea 4 martie 2000) inculpatul să-și fi reprezentat și cea de-a 2-a acțiune ulterioară de sechestrare;
- nu poate fi o încadrare corecta in baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata și cea din 3 aprilie 2000 care poate avea caracterul unei încercări nereușite de lipsire de libertate, deci tentativa.
În aceste condiții ambele acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite sa fi fost realizate in executarea uneia și aceleași rezoluții infracționale, prezumția pluralității de intenții, in cazul săvârșirii unor acțiuni diferite putând fi înlăturate numai in baza unei dovezi de natura a stabili cu certitudine ipoteza contrarie, ori in speța certitudinea nu exista.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-a reținut în sarcina numitului S.A. infracțiunea prevăzuta de art. 189 alin. (2) cu referire la dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen., iar instanța de fond și instanța de apel au reținut aceeași situație cu cea expusa în Rechizitorii.
Consideram ca hotărârea Tribunalului și a Curții de Apel sunt nelegale întrucât motivarea se întemeiază pe aspecte formale și nu esențiale pentru fondul cauzei, iar instanțele au ajuns la concluzia eronată a existenței faptelor reclamate, făcând o greșită apreciere a probelor și punând temei în principal doar pe cele administrate în cursul cercetării penale. Criticam decizia penală recurată pentru motive de nelegalitate, și susținem că probele administrate în cauză nu au dovedit pe deplin vinovăția inculpatului.
Sub un prim aspect, vizăm aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 C. pen. Considerăm că ambele activități reținute prin rechizitoriu ca fiind infracțiunea prevăzută de disp. art. 189 alin. (2) C. pen. nu sunt riguros dovedite, nu se justifica și incidența dispozițiilor art. 41 C. pen. Nu rezulta din nici o proba ca încă anterior de prima acțiune (din noaptea 4 martie 2000) inculpatul să-și fi reprezentat și cea de-a 2-a acțiune ulterioara de sechestrare. Nu poate fi o încadrarea corectă în baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata și cea din 3 aprilie 200 care poate avea caracterul unei încercări nereușite de lipsire de libertate, deci tentativa.
În aceste condiții ambele acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite să fi fost realizate în executarea uneia și aceleași rezoluții infracționale, prezumția pluralității de intenții, în cazul săvârșirii unor acțiuni diferite putând fi înlăturate numai în baza unei dovezi de natură a stabili cu certitudine ipoteza contrarie.
În ce privește fundamentul probator al reținerii celor două acțiuni apreciem, în continuare, ca cele două fapte ar trebui analizate separat.
În ce privește fapta din ziua de 03 aprilie 2000 când S.A. a încercat sa-l urce cu forța pe partea vătămată într-un autoturism, dar acțiunea sa a eșuat, datorita intervenției organelor de politie care supravegheau locul faptei. Aceasta nu poate fi reținuta cu certitudine încadrarea juridica reținuta atât in rechizitoriul parchetului cat și prin sentința penala pronunțata de Tribunalul Iași sau decizia Curții de Apel Iași. Situația este diferita și apreciată după dorința agenților de cercetare penala.
6) Judecata în primă instanță și la instanța de apel a avut loc fără citarea legală a părții vătămate art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În condițiile în care declarațiile părții vătămate A.M.A. sunt oscilante, și nu se colaborează cu alte probe, iar potrivit dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile părții vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales in condițiile in care are și perspectiva de a se constitui parte civila - decât daca se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezulta din ansamblu probelor de vinovăție existente in cauza. Or, in speța nu s-au administrat astfel de probe care sa confirme veracitatea celor declarate de partea vătămata in prima declarație, declarație oscilanta, atât cu privire la cuantumul sumei de bani cat și cu privire la împrejurările in care s-a presupus a fi deposedat de bunuri și nu avem certitudinea faptei așa cum a fost reținută prin rechizitoriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.:
Admite recursul declarat de inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 73 din 5 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori și sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași.
Casează, în parte, decizia penală nr. 73 din 05 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori și în parte sentința penală nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, secția penală și rejudecând:
Încetează procesul penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu privire la inculpatul S.A. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., dată fiind intervenirea prescripției răspunderii penale.
Condamnă pe inculpatul S.A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen.
În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
Condamnă pe inculpatul S.A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și cu aplicarea art. 13 C. pen. art. 74 alin. (2) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen.
În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. contopește pedepselor stabilite prin prezenta și dispune executarea pedepsei celei mai grele de 4 ani închisoare.
În baza dispozițiilor art. 71 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia penală nr. 199 din 29 mai 2003 a Curții de Apel Iași.
În recurs, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul parțial al avocatului din oficiu, în cuantum de 50 lei se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 03 aprilie 2012.