Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 258 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 915 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în contradictoriu cu reclamanta U.D.(născută C.) și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanta U.D. (născută C.) împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1145/115/2010, reclamanta U.D.(născută C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale în baza art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de ea și de soțul ei, în prezent decedat, prin măsura administrativă cu caracter politic constând în dislocarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 au fost ridicați de la domiciliu și deportați în localitatea Fetești. În perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, după ce au fost siliți să-și părăsească gospodăria, au dus un trai mizer, în condiții inumane, cu un copil de doar un an, iar la întoarcere au găsit casa răvășită, bunurile fiind confiscate.
Prin sentința civilă nr. 915 din 25 mai 2010 pronunțată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 50.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale. A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei.
Prin încheierea din 29 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a îndreptat din oficiu eroarea materială din dispozitivul sentinței civile nr. 915 din 25 mai 2010, în sensul că a obligat pârâtul la 1000 lei cheltuieli de judecată față de reclamantă, în loc de 10.000 lei, cum din eroare s-a menționat.
În considerentele sentinței, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că reclamanta, soțul acesteia și întreaga familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea acestora și stabilirea de domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești din Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/195, aflându-se în situația prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin această măsură i-au fost cauzate atât reclamantei, cât și familiei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, arătând că reclamanta și soțul acesteia nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, situație în care nu se încadrează în Legea nr. 221/2009 și, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
De asemenea, s-a arătat că drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu.
Au fost aduse critici și cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, care sunt nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.
Reclamanta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că are dreptul la despăgubiri morale, iar decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată retroactiv cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia.
La termenul de judecată din 16 februarie 2011, din oficiu,în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamanților, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanțe.
În aceste condiții, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta U.D. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic.
Atât din titlul Legii nr. 221/2009, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu s-a putut reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
Față de cele reținute anterior, nu au prezentat nicio relevanță și nu s-a mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta U.D., criticând-o pentru următoarele motive:
În principal, motivarea instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din L 221/2009.
1. Aceasta decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabila doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.
Pe de altă parte la data la care a promovat cererea de chemare în judecata, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată , astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie sa fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este si jurisprudența CEDO.
2. La data pronunțării deciziei Curții Constituționale avea deja sentința civilă nr. 915/2010, prin care i se acorda o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit din deportarea sa și a soțului său, așa că avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană.
3. A considera ca decizia Curții Constituționale este aplicabilă si cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Se încalcă principiul egalității in drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeana și anume dreptul la nediscriminare.
La fel este și articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție
Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției.
În același timp, intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru ia dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate i poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.Of., în considerarea, în esență, a următoarelor argumente:
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, situația în speță vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.
Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de “speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în M.Of., potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamanta nu deținea o hotărâre definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale, decizia instanței de apel a fost dată cu respectarea legii, ceea ce face să nu fie fondate criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.D. împotriva deciziei civile nr. 258 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2012.