Asupra recursurilor de față:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.314 din 7 mai 2001, Tribunalul București, secția a II a penală a condamnat pe inculpații:
- M.I. la 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d și f C.pen., cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
În baza art.61 C.pen., a dispus revocarea liberării condiționată a restului de 360 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr.336 din 17 iunie 1997 a Judecătoriei Lehliu Gară, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, să execute pedeapsa de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 și 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului iar, în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi;
- N.C.A. la 7 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C.pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d și f C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 și 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi;
- R.C. la 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, b, d și f C.pen. cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
În baza art.61 C.pen., a dispus revocarea liberării condiționată a restului de 1632 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 14 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr.29 din 8 iulie 1991 a Tribunalului Județean Alba, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C.pen.
S-a făcut aplicarea art.71 și 64 C.pen.
În baza art.350 C.proc.pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului iar în temeiul art.88 C.pen., din pedeapsa de executat s-a dedus timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la zi.
În baza art.14 raportat la art.346 C.proc.pen. cu referire la art.998 Cod civil, inculpații au fost obligați, în solidar, să plătească părții civile V.V. contravaloarea în lei, la data executării, a sumei de 3.000 USD.
S-a constatat că prejudiciul a fost recuperat în parte prin restituirea bunurilor.
În baza art.191 C.proc.pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
În noaptea de 7 iulie 2000, în jurul orelor 1,00, inculpatul M.I. a sunat la ușa apartamentului unde locuiește partea vătămată V.V., căreia i-a oferit spre vânzare un telefon mobil.
Partea vătămată i-a spus inculpatului să aștepte, timp în care acesta, (inculpatul) a coborât și a luat legătura cu ceilalți doi inculpați, respectiv R.C. și N.C.A.
Cei trei inculpați au revenit la apartamentul părții vătămate și după ce au pătruns în interior, inculpatul M.I. a amenințat pe partea vătămată și pe numita M.M.C., cu un pistol, după care, cu ajutorul unor cabluri electrice, i-au legat de pat.
Inculpații au sustras din apartamentul părții vătămate suma de 3.000 USD, o cameră video, două telefoane mobile, două haine din piele, o combină „Sony”, bijuterii, patru radio–casetofoane, o pereche de cizme de damă, o pereche pantofi de damă, două încărcătoare telefon și un încărcător cameră video, în valoare totală de 100.000.000 lei.
Bunurile sustrase au fost transportate cu autoturismul condus de numitul I.D. la domiciliul său, unde au fost găsite de organele de poliție și restituite părții vătămate.
După săvârșirea faptei, în timp ce se deplasau pe jos, cei trei inculpați au fost surprinși de o patrulă a poliției.
Pentru a-și asigura scăparea, inculpatul M.I. a tras mai multe focuri de armă în direcția polițiștilor.
Din cei trei inculpați a fost prins de către lucrătorii de poliție doar inculpații N.C.A. și R.C.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații R.C., M.I. și N.C.A.
Inculpații M.I. și N.C.A. au criticat hotărârea primei instanțe, în principal cu privire la insuficiența materialului probator din care nu rezultă vinovăția lor, motiv pentru care au cerut restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea probelor, iar în subsidiar cu privire la pedepsele aplicate pe care le consideră prea severe, a căror reducere o solicită.
Inculpatul R.C. a criticat aceeași hotărâre cu privire la greșita sa condamnare, întrucât nu a participat la comiterea faptei, solicitând a se dispune achitarea.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr.493 din 19 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpați.
În motivarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că verificând lucrările și materialul probator din dosarul cauzei, se constată că „urmărirea penală s-a făcut cu respectarea drepturilor procesuale, inculpații fiind asistați de apărători” că aceasta este completă, iar cercetarea judecătorească a stabilit o situație de fapt corespunzătoare realității faptelor comise.
S-a conchis că în raport de aceste constatări nu se desprinde existența unor motive care să justifice trimiterea cauzei la procuror.
Cu privire la încadrarea juridică a faptelor s-a arătat că este corectă stabilindu-se, fără dubiu că, pentru luarea bunurilor inculpații au folosit violența.
În ce privește motivul de casare privind individualizarea pedepselor s-a arătat că nu există nici un motiv de reducere, deoarece în cauză au fost avute în vedere și corect aplicate dispozițiile art.72 C.pen. în sensul că faptele au un sporit grad de pericol social, doi dintre inculpați fiind recidiviști.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpații R.C., M.I. și N.C.A.
Inculpații au criticat decizia atacată după cum urmează:
- inculpatul M.I., cu privire la insuficiența probelor administrate în cauză din care nu rezultă cu certitudine vinovăția sa, motiv pentru care a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale iar în cazul în care se va considera că nu mai sunt alte probe de administrat să se dispună achitarea sa.
În subsidiar, dacă nu se vor primi primele motive de casare, să se reducă pedeapsa pe care o consideră ca fiind prea aspră.
- inculpatul N.C.A., cu privire la încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind de furt calificat și nu de tâlhărie, întrucât el nu a folosit acte de violență asupra părții vătămate.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei.
- inculpatul R.C., cu privire la greșita reținere a vinovăției sale deoarece probele de la dosar nu reflectă acest lucru, motiv pentru care a solicitat restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea materialului probator iar dacă se va aprecia că nu mai sunt alte dovezi de administrat să se dispună achitarea.
În subsidiar, a cerut reducerea pedepsei pe care o consideră prea severă.
Recursurile declarate de inculpați sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta:
După cum este de observat, inculpații au criticat hotărârea instanței de apel pentru aceleași motive invocate și la judecata în calea de atac a apelului și anume:
- insuficiența materialului probator administrat în cauză – motiv pentru care se impune restituirea cauzei la procuror pentru completare (inculpații M.I. și R.C.);
- achitarea pentru lipsa dovezilor de vinovăție (inculpații M.I. și R.C.);
- schimbarea încadrării juridice a faptei (inculpatul M.I.);
- reducerea pedepselor (toți inculpații).
Analizând actele și lucrările de la dosar, în raport de motivele de casare enunțate și pentru considerentele arătate în motivarea deciziei de către instanța de apel, motivare pe care instanța de recurs și-o însușește pe deplin ca fiind în acord cu probele administrate în cauză și a cărei reluare nu se mai impune întrucât au fost expuse în prezenta decizie, urmează a se constata că sunt nefondate și a fi respinse ca atare.
În schimb, analizând decizia atacată din oficiu în raport cu prevederile art.3859 alin.3 C.proc.pen., se constată că recursurile declarate de inculpați sunt fondate în legătură cu neaplicarea dispozițiilor art.13 C.pen..
Potrivit art.13 C.pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea cea mai favorabilă.
Din actele și lucrările de la dosar rezultă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați în noaptea de 6/7 iulie 2000.
Ulterior datei săvârșirii faptelor, și până la judecata prezentelor recursuri, a fost adoptată Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 prin care au fost modificate și completate unele dispoziții, din Codul penal, între care și cele care privesc infracțiunea de tâlhărie.
Astfel, prin actul normativ menționat, a fost introdus art.211 alin.21 prin care pentru infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile agravantelor prevăzute în vechea reglementare, la literele a, b și f C.pen., corespunzătoare în prezent lit.a, b și respectiv c, limita minimă a pedepsei ce se poate aplica este 7 ani, fiind menținută limita maximă de 20 ani închisoare.
În aceste condiții este evident că în cauză s-a ivit un conflict de legi care însă urmează a fi soluționat prin aplicarea dispozițiilor art.13 C.pen., întrucât legea penală anterioară sub imperiul căreia inculpații au comis faptele, prevedea o limită minimă a pedepsei de 5 ani închisoare, față de noua reglementare care a majorat acest minim la 7 ani închisoare.
Prin urmare în cauză urmează a se face aplicarea art.13 C.pen.
Cum acest incident nu are efecte asupra pedepselor aplicate inculpaților, acestea urmează a fi menținute în limitele stabilite de instanța de fond și menținute de instanța de apel.
În consecință, pentru considerentele arătate urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații M.I., N.C.A. și R.C. sunt fondate numai sub aspectul aplicării dispozițiilor art.13 C.pen., urmând a fi admise, a casa atât decizia atacată cât și hotărârea instanței de fond și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
De menționat că atât instanța de fond cât și cea de apel nu au avut posibilitatea legală de a face aplicarea textului de lege în discuție, deoarece la data judecării cauzei la aceste instanțe, Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 nu era adoptată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpații R.C., M.I. și N.C.A. împotriva deciziei penale nr. 493 din 19 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția I penală.
Casează decizia atacată, precum și sentința penală nr.314 din 7 mai 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, numai cu privire la neaplicarea dispozițiilor art.13 C.pen.
Face aplicarea în cauză a dispozițiilor art.13 C.pen. referitoare la infracțiunile de tâlhărie reținute în sarcina inculpaților și menține pedepsele aplicate.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul arestării preventive de la 7 ianuarie 2000, la 6 ianuarie 2004, pentru fiecare.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.C. se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 ianuarie 2004.