Asupra recursurilor de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 169 din 22 mai 2002, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpații:
- M.D.E. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 109 și art. 13.
- I.A. la 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d) și f) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen.
- M.C.I. la un an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 109 din același cod.
În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedepse timpul reținerii și al arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 13 decembrie 2001 pentru inculpatul M.C.I. și de la 4 decembrie 2001 la 22 mai 2002 pentru inculpații M.D.E. și I.A.
Conform art. 118 lit. d) C. pen., a fost confiscată suma de 2.100.000 lei, obligându-i pe inculpați, în solidar, la plata acestei sume. S-a constatat că partea vătămată H.E.V. nu s-a mai constituit parte civilă.
Tribunalul a reținut că, în noaptea de 3 decembrie 2001, inculpații M. și I. au sustras, prin violență, de la partea vătămată H.E.V., bani și bunuri în valoare totală de 7.500.000 lei, iar inculpatul M.C.I. a primit din bunurile sustrase de cei doi inculpați, știind că provin din tâlhărie.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia penală nr. 175/A din 18 iulie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpați.
În considerentele deciziei, curtea a apreciat că soluția tribunalului este legală, vinovăția inculpaților fiind dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedepsele aplicate au fost corect individualizate. Revenirea inculpaților asupra recunoașterii faptei și a părților vătămate nu a fost justificată în instanță. S-a reținut, de asemenea, că este corectă încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tâlhărie și nu de furt calificat în raport cu violențele exercitate asupra părții vătămate pentru a o deposeda de telefonul mobil și de suma de 2.160.000 lei.
Împotriva acestei decizii, inculpații M.D.E. și M.C.I. au declarat recurs.
În principal, s-a susținut de către apărătorul inculpatului M.D.E., că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică în infracțiunea de tâlhărie calificată, deoarece fapta constituie doar infracțiunea de furt calificat, iar în subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea art. 81 C. pen.
Pentru recurentul M. s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate
Recursurile sunt nefondate, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:
Examinând, în primul rând, aspectele referitoare la motivul de recurs privind greșita încadrare juridică a faptei săvârșite de M.D.E., Curtea constată că fapta inculpatului a fost corect încadrată în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a), d) și f) cu aplicarea art. 13 și art. 109 C. pen.
Astfel, potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Or, așa cum rezultă din prima declarație dată de partea vătămată la data de 4 decembrie 2001, recurenții inculpați au folosit violența pentru a o deposeda de inelul de aur pe care-l avea pe deget, de telefonul mobil, precum și de suma de 2.160.000 lei și alte bunuri aflate asupra acestuia. Loviturile au fost date cu pumnii și cu picioarele, în mai multe rânduri, iar inculpatul M. l-a amenințat și cu un cuțit. M.P.F.F., care se afla la partea vătămată în momentul săvârșirii infracțiunii, a confirmat această declarație. De asemenea, inculpatul I.A. a recunoscut că atât el, cât și M. l-au lovit pe H. cu pumnii și picioarele după care l-au deposedat de bunuri. Însuși inculpatul M. a recunoscut că a lovit și a amenințat pe partea vătămată cu care se afla în dușmănie și căruia i-a luat bunurile. Revenirea sa ulterioară asupra acestei declarații, în sensul că de bună voie partea vătămată i-ar fi dat telefonul mobil, nu poate fi o probă în apărarea sa.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Or, susținerile inculpatului M. potrivit cărora nu ar fi exercitat nici o violență asupra părții vătămate, care de bună voie i-ar fi dat telefonul mobil, nu se coroborează cu nici o altă probă. Pe de altă parte, este greu de crezut că partea vătămată, cu care inculpatul (potrivit propriei declarații) se afla în dușmănie de mai mult timp, i-ar fi dăruit acestuia, de bună voie, vreun bun.
Examinând motivul de recurs, care se referă la cazul prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greșita individualizare a pedepselor aplicate recurenților inculpați, Curtea constată că instanțele au aplicat pedepse corespunzătoare gravității faptelor comise de inculpați, având în vedere, în același timp, și circumstanțele personale ale inculpaților, minori la data săvârșirii faptei.
Curtea observă că inculpații au avut o atitudine nesinceră în instanță, refuzând să recunoască săvârșirea faptei, comportare care nu poate determina reducerea pedepsei.
Curtea reține că instanțele au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., astfel încât, constatând că recursurile inculpaților sunt nefondate sub toate aspectele, urmează a le respinge.
Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați urmează a fi obligați la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.D.E. și M.C.I. împotriva deciziei penale nr. 175/A din 18 iulie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003.
Obligă recurenții inculpați să plătească statului suma de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie 2003.