Asupra recursului de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 619 din 1 iulie 2002, Tribunalul București, secția penală, a condamnat pe inculpatul A.M la 5 ani închisoare, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.
În baza art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., l-a condamnat pe același inculpat la un an închisoare, dispunând ca, în conformitate cu art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., să execute 5 ani închisoare.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 740 din 27.07.2000 a Judecătoriei sector 3 București, urmând ca inculpatul A.M. să execute 6 ani și 4 luni închisoare.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și, conform art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsă prevenția de la 23 august 2001 la zi.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000, coroborat cu art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea cantității de 2 gr. heroină rămasă neconsumată în urma analizei de laborator.
Tribunalul a reținut că, la data de 22 august 2001, organele de poliție din cadrul Secției 11 Poliție au fost sesizate prin autodenunțul lui A.E.O. asupra faptului că în zona sectorului 3 București, un tânăr numit „Z". vinde heroină. În prezența martorului asistent B.R.V., lucrătorii de poliție au înscris și marcat bancnote în valoare de 320.000 lei, sumă cu care A.E.O. urma să-și procure 4 bile de heroină.
În acest sens, la 23 august 2001, A.E.O. însoțit de lucrătorii de poliție s-au deplasat în zona străzii Lăcrămioarei, loc indicat de acest martor, și au observat un tânăr în vârstă de aproximativ 18-20 de ani, cu părul șaten deschis și un cercel în urechea dreaptă stând lângă gardul unui bloc. De la acest tânăr, martorul a pretins că și-a cumpărat heroină. Cu bancnotele marcate (6 a câte 50.000 lei și 2 de câte 5.000 lei), pe care le avea asupra sa, martorul A. s-a apropiat de inculpat, i-a dat suma de 320.000 lei primind de la acesta 4 bile conținând un praf de culoare maronie, după care martorul a părăsit locul. Lucrătorii de poliție l-au imobilizat și identificat pe acea persoană ca fiind inculpatul A.M.
În prezența martorului asistent B.R.V. s-a efectuat percheziția corporală, găsindu-se asupra inculpatului suma de 320.000 lei formată din bancnotele înseriate și marcate de organele de poliție. În momentul în care inculpatul a vândut martorului A.E.O. cele 4 doze de heroină, el a scos dozele dintr-un dop de plastic de culoare albă, după care l-a ascuns într-unul din stâlpii metalici ai gardului, prezenți fiind și martorii A.I. și P.I. După imobilizarea sa, inculpatul a indicat lucrătorilor de poliție un stâlp metalic al gardului, unde a fost găsit un dop din plastic în care se găsea un pachet cu 10 bile conținând un praf maroniu, bile învelite într-o folie de plastic provenind de la un pachet de țigări. Inculpatul a recunoscut că, având nevoie de bani, s-a deplasat în zona în care un cunoscut al său „Z.” vindea droguri și a acceptat să vândă droguri în locul său în schimbul sumei de 80.000 lei pe care a primit-o de la acesta. De asemenea, a recunoscut că este consumator de droguri. Prin Raportul de constatare tehnico-științifică din 23 august 2001 s-a constatat că substanța maronie aflată în bilele reținute de la inculpat conține heroină.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 578 din 12 septembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.M.
În considerentele deciziei, curtea de apel a apreciat că soluția tribunalului este legală, vinovăția inculpatului fiind dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedeapsa aplicată a fost corect individualizată.
Împotriva acestei decizii revizuientul a declarat recurs.
În principal s-a susținut de către apărătorul inculpatului că probele efectuate de instanță și de organele de urmărire penală nu sunt de natură să justifice condamnarea inculpatului, deoarece unii dintre martori au revenit asupra declarațiilor date în faza cercetării penale (P.I., A.I. și B.R.V.), alți martori nu au fost reaudiați în instanță (A.E.O.), iar alții trebuiau identificați și audiați ca martori de organele de cercetare penală și de instanță (tânărul numit „Z.”). S-a mai invocat și folosirea unor mijloace de constrângere de către organele de poliție în scopul de a se obține probe și de a-i determina pe martori să facă declarații contrare adevărului, încălcându-se, astfel, prevederile art. 68 C. proc. pen. Totodată, s-a mai susținut că organul de cercetare penală a încălcat și prevederile art. 481 C. proc. pen., întrucât la ascultarea inculpatului minor la data săvârșirii faptelor, precum și la prezentarea materialului de urmărire penală, nu au fost prezenți și părinții acestuia, care trebuiau să fie citați de poliție. S-a susținut că nu a fost prezent nici apărătorul inculpatului în momentul când a fost ascultat inculpatul minor. Cu privire la inculpat, s-a considerat că acesta nu ar fi cumpărat droguri și nici nu ar fi știut locul unde erau ascunse drogurile, locul fiind indicat organelor de poliție de către martorul A. Referitor la același martor, se afirmă că acesta l-ar fi confundat pe inculpat cu traficantul de droguri „Z.”, care lipsea în acel moment de la locul faptei.
În subsidiar, s-a invocat ca motiv de recurs greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, considerându-se că ar fi prea mare.
Recursul este nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:
Examinând, în primul rând, aspectele referitoare la încălcarea unor dispoziții imperative ale Codului de procedură penală privind desfășurarea cercetării penale în cauzele în care inculpatul este minor, administrarea probelor, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală, nelegalități invocate de apărarea inculpatului, Curtea constată că atât organele de cercetare penală, cât și instanțele de judecată au respectat aceste prevederi legale (art. 481, 483, 484, 257 și art. 68 C. proc. pen.).
Astfel, potrivit art. 481 C. proc. pen., când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire consideră necesar, citează pe delegatul autorității tutelare și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alin. (1) și (2) nu împiedică efectuarea acelor acte.
Rezultă din citirea acestor dispoziții, că procedura prevăzută în acest caz se referă doar la situația în care învinuit sau inculpat este un minor care nu a împlinit 16 ani. Procedura nu se referă, deci, la inculpat, care în momentul săvârșirii faptelor (23 august 2001) împlinise deja vârsta de 16 ani, devenind major la data de 30 septembrie 2001. Prin urmare, citarea părinților nu era obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Pe de altă parte, la data de 12 octombrie 2001, dată la care, în prezența unui avocat, inculpatul a luat cunoștință de materialul de urmărire penală, el era major.
De asemenea, conform art. 483 alin. ultim C. proc. pen., inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani (situație existentă în speță).
Ascultarea învinuitului minor s-a făcut în prezența apărătorului (desemnat din oficiu, iar apoi a apărătorului ales), așa cum rezultă din examinarea acestor declarații, semnate și de un avocat, precum și din a celor două împuterniciri avocațiale.
Referitor la valoarea probantă a declarațiilor martorilor date în faza de cercetare penală, în raport cu dispozițiile art. 68 C. proc. pen., Curtea constată că apărarea inculpatului nu a prezentat nici o dovadă din care să rezulte că organele de poliție sau parchetul ar fi întrebuințat violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe. De asemenea, nu s-a probat că inculpatul a fost determinat să săvârșească faptele penale în scopul obținerii unor probe.
În acest sens, autodenunțul făcut de martorul A. este actul care a declanșat urmărirea penală. Aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000 cu privire la acest martor, care ar fi fost pasibil de răspundere penală, reprezintă doar o aplicare a unei prevederi legale, iar nu o promisiune în scopul de a se obține probe, interzisă de art. 68 C. proc. pen.
Declarațiile date de martorii ascultați de organele de cercetare penală și reaudiați în instanță au fost obținute cu respectarea regulilor procedurale fiind, în majoritatea lor, menținute în instanță. Chiar martorul A.I., citat în motivele de recurs că ar fi fost infuențat de polițiști (care i-ar fi „dictat” declarația), precizează că el „a dictat polițistului ceea ce a văzut”, iar declarația i-a fost citită, a fost de acord și a semnat-o. Referitor la martorul P.I. care a scris și semnat declarația din 23 august 2001, dar nu a mai menținut-o în instanță, pretinzând că ar fi fost amenințat cu emiterea unui mandat (de arestare) și apoi lovit de polițiști, Curtea constată că în mod nejustificat acesta a revenit asupra declarației inițiale, deoarece acea declarație confirma tocmai susținerile inculpatului, precum și a altor martori asistenți, printre care se afla și martorul B.R.V. (martor care și-a menținut declarația dată la organele de poliție).
Curtea constată că, deși, tribunalul a acordat mai multe termene pentru ascultarea martorului A.E.O. acesta nu a putut fi reaudiat, iar în final, atât procurorul cât și apărătorul inculpatului nu au mai insistat în reaudirea acestuia, instanța luând act de renunțare conform art. 329 C. proc. pen.
Inculpatul a recunoscut faptele, fiind surprins în flagrant de lucrătorii de poliție având asupra sa bancnotele înseriate și marcate, bani cu care martorul A. a cumpărat de la inculpat droguri. A mai recunoscut, de asemenea, că este consumator de droguri, iar pentru serviciul făcut unui alt traficant (Z.) de a-i vinde drogurile, a primit în ziua de 23 august 2001 suma de 80.000 lei, găsiți, de asemenea, la percheziția corporală efectuată asupra inculpatului.
Împrejurarea că polițiștii, sesizați prin autodenunțul făcut de martorul A., l-au descoperit pe inculpat, iar nu pe numitul „Z.”, de la care anterior mai cumpărase droguri, nu are nici o relevanță sub aspectul exonerării inculpatului de răspundere penală, inculpatul fiind trimis în judecată pentru fapta săvârșită de el în ziua de 23 august 2001, iar nu pentru cele săvârșite anterior de acel traficant. Tot în același sens, identificarea și audierea traficantului „Z.” nu ar fi avut nici o relevanță, acesta nefiind prezent în momentul săvârșirii faptei de către inculpat și fiind, la rândul lui, expus unei condamnări.
Examinând motivul subsidiar de recurs, care se referă la cazul prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea constată că instanțele au aplicat inculpatului (minor la data săvârșirii faptelor) minimul de pedeapsă prevăzută de Legea nr. 143/2000 și de art. 109 C. pen. (referitor la pedepsele pentru minori).
Astfel, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 prevăd pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani [și interzicerea unor drepturi, pedeapsă complementară care nu se aplică minorului, conform art. 109 alin. (3) C. pen.], iar conform art. 109 alin. (1) C. pen., pentru minori limitele pedepselor se reduc la jumătate. Rezultă că pedeapsa pentru infractorii minori care săvârșesc această infracțiune este de la 5 la 10 ani închisoare.
Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea menționată, care reprezintă și pedeapsa rezultantă, conform art. 33 lit. (a) și 34 lit. (b) C. pen., este deci minimă. Faptul că inculpatul urmează să execute, în final, o pedeapsă de 6 ani și 4 luni, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de un an și 4 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 740 din 27 iulie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 București (măsură legală dispusă de instanțe), nu este de natură a justifica aplicarea unor circumstanțe atenuante, pentru reducerea pedepsei aplicate în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și a art. 109 C. pen. sub minimul special prevăzut de lege (5 ani închisoare), ci, dimpotrivă, împiedică aplicarea art. 74 C. pen., sub toate împrejurările enumerate în acest text.
Curtea observă că inculpatul a avut o atitudine nesinceră în instanță, refuzând să recunoască săvârșirea faptei prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și recunoscâd doar săvârșirea faptei prevăzute de art. 4 din aceeași lege, atitudine care, de asemenea, nu poate constitui o circumstanță atenuantă.
Prin urmare, recursul inculpatului, fiind nefondat sub toate aspectele, urmează a fi respins.
Conform art. 88 C. pen, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 23 august 2001 la 28 februarie 2003.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat urmează a fi obligat la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. deciziei penale nr. 578 din 12 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 23 august 2001 la 28 februarie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie 2003.