Asupra cauzei penale de față:
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 207/59/2010, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel Timișoara prin sentința penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010, petiționarul P.G. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., M.M.R., R.R., G.M., O.C., L.L., P.T., C.C., P.A., B.G., a executorilor judecătorești D.D. și S.V. a avocaților R.A.M. și M.G., precum și a numiților O.S. și O.A.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.
Magistrații judecători și procurorii sunt acuzați în legătură cu modul abuziv în care și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării unor dosare civile și penale în care petiționarul a fost parte.
Avocaților li se impută faptul că au acționat în complicitate cu O.S. și O.A.M. și magistrați care au instrumentat dosarele în favoarea clienților lor.
Executorii judecătorești sunt acuzați pentru fapte de a fi distrus ori de a fi creat posibilitatea sustragerii unor documente sau bunuri cu ocazia evacuărilor silite din imobilul în care locuia.
Prin ordonanța din 2 noiembrie 2009 dată în dosarul nr. 468/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii judecătorești D.D. și S.V., avocații R.A.M. și M.G., precum și față de numiții O.S. și O.A.M. ș.a. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.
Disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe magistrații M.M.R., R.R., G.M., O.C., L.L., P.T. și B.G. în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dosarul cauzei împreună cu un exemplar al prezentei ordonanțe s-a înaintat unității de parchet menționate, spre cele legale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a apreciat că nu există indicii privind săvârșirea faptelor de către magistrați, de către avocați și executori judecătorești și nici de către numiții O.S. și O.A.M.
Împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere la procurorul general, care prin rezoluția nr. 1279/II/2/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a respins plângerea, ca neîntemeiată, în temeiul art. 278 C. proc. pen.
Nemulțumit de modul de soluționare al plângerilor sale, petiționarul s-a adresat instanței de judecată, în condițiile art. 2781 C. proc. pen., respectiv Curtea de Apel Timișoara, care prin sentința penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010 și-a declinat în baza art. 42 alin. (1) raportat la art. 40 alin. (2) C. proc. pen., combinat cu art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., competența de soluționare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât judecătorii B.L. și C.C. au promovat la Curtea de Apel Timișoara.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând plângerea petiționarului o consideră nefondată, pentru următoarele considerente:
Din conținutul actelor premergătoare rezultă că, prin sentința civilă nr. 7739 din 08 septembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Timișoara a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul O.S. împotriva petiționarului P.G. și a numitei S.B.A.R. și, în consecință, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Timișoara. Hotărârea a fost pronunțată de judecătorul C.M.. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții și prin decizia civilă nr. 589 din 27 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, calea de atac a fost respinsă. Apelul a fost soluționat de judecătorii A.A. și B.C. Petiționarul pârât și numita S.B.A.R. au declarat recurs care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1009 din 15 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Recursul a fost soluționat de judecătorii: M.M.P., R.R., M.G. S-a formulat împotriva hotărârii pronunțate în recurs, contestație în anulare de către petent și numita S.B.A.R., care a fost soluționată prin decizia civilă nr. 437 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel Timișoara. Contestația în anulare a fost soluționată de completul de judecată format din judecătorii: C.O., L.L., T.P.
Petiționarul a mai formulat o acțiune în justiție prin care 1-a chemat în judecată pe numitul O.S. pentru nerestituirea unui împrumut în sumă de 4000 dolari SUA și prin sentința civilă nr. 985 din 31 ianuarie 2006 a fost respinsă acțiunea ca nedovedită. Cauza a fost soluționată de judecătorul C.G. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul, care a fost respins prin decizia civilă nr. 1344 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș. Completul de judecată a fost format din judecătorii: D.D., H.Z., C.R.
Cu privire la procurorul P.A., aceasta a soluționat dosarul nr. 6828/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul O.S. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 208, art. 209 C. pen. Această soluție a fost contestată și prin rezoluția nr. 1345/11/2/2006 emisă de prim-procurorul unității B.G., plângerea petiționarului a fost respinsă ca neîntemeiată. În conformitate cu prev. art. 2781 C. proc. pen., petiționarul s-a adresat Judecătoriei Timișoara și a solicitat desființarea plângerii. Prin sentința penală nr. 235 din 29 ianuarie 2007, a fost respinsă ca fiind nefondată plângerea. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul și prin decizia penală nr. 310 din 28 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, recursul a fost respins. Completul de judecată a fost alcătuit din judecătorii: M.M., B.L., C.C.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petiționarului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petiționarului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.
Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului. în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penate este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la respectarea dispozițiilor procedurale în cauza penală invocată de petiționar, că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-penale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.
Legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, astfel încât toate aspectele privind nelegalitatea și netemeinicia hotărârii să fie supusă cenzurii instanțelor de control judiciar.
Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.
În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.
Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor și procurorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.
În privința executorilor judecătorești, nu s-a dovedit că aceștia au avut ă conduită abuzivă în cazul executării silite a hotărârii de evacuare.
De asemenea, apărătorii care s-au implicat în cauzele în care petentul a fost parte și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile ce le-au revenit, petiționarul nedovedind în niciun fel manevrele abuzive ale acestora, așa cum susține că ar fi săvârșit.
Plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.
Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petiționarul susține că s-ar fi încălcat unele dispoziții procedurale.
Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petiționar, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, va respinge plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 2781 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul P.G. împotriva ordonanței nr. 468/P/2009 din 02 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Menține ordonanța atacată.
Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs în 10 zile de la pronunțare comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 09 iunie 2010.