Asupra cauzei penale de față constată:
Prin rezoluția din 4 martie 2010, dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații B.G. - judecător la Curtea de Apel Timișoara, F.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și R.J. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.
În considerentele acestei rezoluții s-a reținut că la data de 24 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, plângerea formulată de petiționarul A.I. "împotriva domnilor magistrați: G.B. de la Curtea de Apel Timișoara și M.F. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual, încălcarea autorității de lucru judecat și complicitate la intenția de omor".
În motivarea plângerii, petiționarul menționa că la data de 19 iunie 2009 a formulat o plângere împotriva magistraților menționați și că nu i s-a comunicat "până la data prezentei rezoluția atacată în cauză".
În urma verificărilor efectuate în cauză a rezultat că la data de 19 iunie 2009, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curie de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva magistraților B.G. - judecător la Curtea de Apel Timișoara și F.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara pentru săvârșirea "infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual și încălcarea autorității de lucru judecat și complicitate la intenția de omor".
Prin rezoluția nr. 13934/3191 A/III/I/2009 din 13 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, emisă de procuror R.J. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiționarul A.I. împotriva magistraților menționați, soluția fiindu-i comunicată.
Față de aspectele anterior prezentate s-a constatat că nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni de către magistrații B.G. - de la Curtea de Apel Timișoara, F.M. - de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și R.J. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, lipsind orice elemente de fapt care să confirme pretinsul abuz în exercitarea funcției, soluțiile pronunțate în cauzele petiționarului întemeindu-se pe actele dosarelor și dispozițiilor legale aplicabile.
Totodată, s-a reținut că motivele invocate de petiționar în susținerea plângerii sale erau lipsite de consistență juridică și demonstrau mai degrabă reaua - credință a acestuia în aprecierea activității magistraților în caz.
De asemenea, s-a constatat că petiționarul nu a indicat mijloacele de probă de care înțelegea să se folosească în susținerea și dovedirea afirmațiilor sale și care să conducă la concluzia că persoanele reclamate săvârșiseră faptele de care erau acuzate.
Pentru aceste motive, s-a decis neînceperea urmăririi penale fată de intimații-magistrați.
Plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției de neurmărire penală a fost respinsă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, prin rezoluția nr. 2717/1293/11/2/2010 din 30 martie 2010.
Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul A.I. s-a adresat cu plângere conform art. 2781 C. proc. pen. la instanța Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Plângerea a fost înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 3344/1/2010 din 19 aprilie 2010.
În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că la data de 19 martie 2010, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a înaintat o plângere împotriva rezoluției dispuse în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, iar plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată, deși a „ prezentat o parte din infracțiunile realizate la adoptarea soluție"
Totodată, petiționarul a mai învederat faptul că parchetul refuză "să constate că s-au încălcat prevederile art. 277 C. proc. pen.". Petiționarul a mai argumentat că "în drept, au fost emise acte false și abuzive cu încălcarea prevederilor art. 277 C. proc. pen.".
Petiționarul a atașat cererii sale plângerea penală din data de 19 iunie 2009, citația emisă în dosarul nr. 487/59/2009 al Curții de Apel Timișoara, adresa nr. 598/A din 6 mai 2009 emisă de Curtea de Apel Timișoara, rezoluția nr. 13934/3191 A/II1/1 /2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 1539/P/2009 din 16 aprilie 2008 și sentința penală nr. 6678/55/2007 a Judecătoriei Arad.
La solicitarea Înaltei Curți, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a înaintat dosarul nr. 1539/P/2009 și lucrarea nr. 2717/1293/11/2/2010.
Analizând plângerea formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că acestea este nefondată, pentru următoarele considerente:
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenta infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.
În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, organul de urmărire penală a constatat, în urma verificărilor efectuate în cauză, că intimații B.G., judecător la Curtea de Apel Timișoara, F.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și J.R. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au săvârșit nici o faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Într-adevăr, din actele existente la dosar și care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de către intimați, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât intimații, în calitatea lor de magistrați, și-au îndeplinit în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane, fără a da ajutor unui infractor și fără a falsifica vreun înscris oficial.
Activitatea desfășurată de intimatul B.G. care, în calitate de judecător la Curtea de Apel Timișoara, fiind investit cu soluționarea dosarului nr. 487/59/2009 a soluționat cauza prin respingerea plângerii petiționarului, precum și activitatea magistratului F.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara care, în calitate de procuror de ședință, a formulat concluzii în dosarul nr. 487/59/2009, nu constituie indicii în sensul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.
În aceeași ordine de idei, activitatea magistratului R.J. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, fiind investită cu soluționarea plângerii penale formulate de petiționar împotriva magistraților anterior nominalizați, a dispus, prin rezoluția nr. 13934/3191/VI11/1/2009 din 13 iulie 2009, respingerea plângerii, pe motiv că nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 222 și art. 223 C. proc. pen., de asemenea, nu constituie indiciu în sensul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.
Pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos.
De asemenea, este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al faptei și care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voință a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
În speță, nu s-a constatat o atare conduită în sarcina intimaților, soluțiile dispuse de magistrații B.G. și R.J. fiind în concordanță cu probatoriile administrate în dosarele penale supuse analizei și cu dispozițiile legale referitoare la temeiul juridic privind plângerile împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată date de procuror.
Tot astfel, concluziile procurorului de ședință sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în cauză, iar împrejurarea că petiționarul nu este de acord cu acestea, nu poate constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului procuror, sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu.
În acest sens, este de menționat că în ceea ce privește activitatea magistraților, atribuțiilor lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existentei lor.
În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.
Totodată, trebuie avut în vedere faptul că atât reglementările interne, cât și reglementările comunitare, consacră principiul independenței puterii judecătorești în judecarea cauzelor penale, civile, etc, astfel că, legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești pronunțate de magistrații judecători nu pot fi analizate în cadrul unei cercetări penale, acesta fiind atributul instanțelor de control judiciar, sesizate prin căile legale de atac.
Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
Așa fiind, în lipsa acestui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, Înalta Curte constată că soluția adoptată de procuror este temeinică și legală, neimpunându-se desființarea ei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției din 4 martie 2010 dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținând rezoluția atacată.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției din 4 martie 2010 dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.
Menține rezoluția atacată.
Obligă petiționarul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 31 mai 2010.