Asupra recursurilor de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 253 din 30 septembrie 2002, Tribunalul Arad, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 211 alin. (21) lit. a), art. 37 lit. b) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul C.G. la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru tâlhărie.
În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul N.F. la pedeapsa de 9 ani închisoare pentru tâlhărie.
Pe durata și în condițiile art. 71 C. pen., a interzis inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.
A menținut starea de arest a inculpaților.
A dedus din pedeapsă durata arestării preventive privind pe inculpați de la 11 iulie 2002 la zi.
I-a obligat pe inculpați în solidar la plata sumei de 28.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă U.S.
A menținut sechestrul asigurator instituit prin ordonanța din 29 iulie 2002.
L-a obligat pe inculpatul C.G. la 1.500.000 lei și pe inculpatul N.F. la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
A dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul de Avocați Arad, a sumei de 300.000 lei onorar avocat oficiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
În cursul nopții de 6 iulie 2002, inculpații se aflau în trenul 3111, care rula pe ruta Arad-Oradea, iar în unul din vagoanele trenului se afla partea vătămată U.S., pe o banchetă față în față cu martora V.A., într-un vagon necompartimentat. Când trenul se afla între stațiile Șimand și Chișineu Criș, inculpații C.G. și N.F. au pătruns în vagonul în care călătorea partea vătămată, după care, în timp în timp ce inculpatul N.F., rămânând pe hol, a asigurat paza, inculpatul C.G. s-a apropiat de partea vătămată prin spatele acesteia, i-a aplicat o lovitură puternică cu pumnul în regiunea capului și profitând de faptul că și-a pierdut cunoștința, i-a sustras părții vătămate o geantă albastră, care conținea o pereche de pantofi (sandale de damă), o rochie de damă de culoare neagră și o altă rochie de culoare albastră, o, poșetă de culoare albă, 3 perechi de sandale, precum și suma de 2.830.000 lei. După sustragerea genții, inculpații au sărit din tren în timpul mersului, au fugit într-un lan de porumb, după care au deschis geanta, au împărțit o parte din bunuri și suma de bani sustrasă, iar restul bunurilor le-au abandonat.
Prejudiciul cauzat părții vătămate a fost evaluat la suma de 30.000.000 lei, din care s-a recuperat o parte prin restituirea unor bunuri, rămânând nerecuperat prejudiciul în valoare de 28.000.000 lei, cu care partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză.
În sarcina inculpatului C.G. tribunalul a reținut starea de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., din condamnările ce rezultă din fișa cazierului judiciar.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, prima instanță a avut în vedere periculozitatea socială a faptelor comise de inculpați apreciată în concret, urmările socialmente periculoase produse, precum și persoana inculpaților, respectiv de perseverența infracțională a acestora.
Împotriva sentinței au declarat apel inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie, în infracțiunea de furt, și reducerea pedepselor aplicate.
Prin decizia penală nr. 420/A din 6 noiembrie 2002, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpați apreciind că, hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, în sensul că situația de fapt și vinovăția inculpaților a fost corect reținută, iar încadrarea juridică dată faptelor este în concordanță cu prevederile legale.
Împotriva acestei decizii, ca și a hotărârii pronunțată de prima instanță, în termen legal, au declarat recurs inculpații, care personal, dar și prin apărătorul lor, au criticat hotărârile pronunțate pentru motivele de casare prevăzute la pct. 17 și 14 ale art. 3859 C. proc. pen., solicitând în esență, schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în furt, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei aplicate.
Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate.
Examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și prevederile legale, Curtea Supremă constată că, instanțele, în baza materialului probator administrat, la dosarul cauzei au stabilit în mod corect situația de fapt, încadrarea juridică dată faptelor fiind în concordanță cu prevederile legale, iar pedepsele corect individualizate, situație în care, recursurile urmează a fi respinse, ca atare.
Astfel, apărarea formulată în cauză de inculpatul C.G. potrivit căreia nu a exercitat violențe asupra părții vătămate U.S., în momentul deposedării, săvârșind de fapt o infracțiune de furt, iar nu una de tâlhărie precum și susținerea inculpatului N.F., potrivit căreia el nu ar fi știut de acțiunea celuilalt coinculpat, decât după ce au sărit împreună din tren, sunt infirmate de probatoriul existent la dosarul cauzei, respectiv declarația martorei V.A., valorificată de instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă cu certitudine că geanta a fost luată de inculpat, în prezența celuilalt coinculpat, după ce partea vătămată a fost lovită în cap cu pumnul, după care, împreună au sărit din tren, declarație ce se coroborează și cu declarațiile părții vătămate, dar și cu recunoașterile inculpaților din cursul urmăririi, situație în care, susținerile singulare și nedovedite, demonstrează doar intenția inculpaților de a se sustrage răspunderii penale și consecințelor condamnării.
Totodată, față de periculozitatea socială concretă a infracțiunii comise-tâlhărie în formă gravă față de modalitatea în care a fost săvârșită, pe timp de noapte, într-un mijloc de transport în comun, trenul și asupra unei persoane vârstnice, de peste 60 de ani, dar și față de antecedența penală a inculpatului C. și atitudinea procesuală nesinceră a inculpaților din cursul judecății, în ciuda evidenței probatoriului administrat la dosarul cauzei, Curtea Supremă, constată că instanțele au aplicat inculpaților pedepse corect individualizate în raport de dispozițiile art. 72 C. pen., neexistând temeiuri pentru reducerea acestora, motiv pentru care și pentru această critică, recursurile declarate urmează să fie respinse, ca atare.
În concluzie, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3899 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secția penală a Curții Supreme de Justiție în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, urmează să respingă recursurile declarate cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
În baza art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă pentru ambii inculpați perioada executată în arest preventiv de la 12 iulie 2002 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.G. și N.F. împotriva deciziei penale nr. 420/A din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.
Deduce din pedeapsă, pentru fiecare dintre inculpați perioada executată în arest preventiv de la 12 iulie 2002, la zi.
Obligă pe recurenți la plata sumei de câte 1.400.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de câte 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2003.