Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 306/F din data de 5 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului M.C.V. împotriva Rezoluției nr. 1508/P/2009 din 17 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care, în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații-judecători M.A., M.G.D. și V.V.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la această instanță sub nr. 9018/2/2009, petentul M.C.V. la solicitat instanței infirmarea rezoluției procurorului cu privire la intimații M.G.D., M.A. și V.V.
Legal citat, petentul nu s-a prezentat în fața instanței pentru a o susține.
Au fost atașate Dosarele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 1508/P/2009 și 1365/II/2/2009.
Examinând actele și lucrările de la dosar, Curtea reține următoarele:
Prin Adresa nr. 1/5662/1154/2009 din 24 februarie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii - Serviciul relații cu publicul, registratură, secretariat și arhivă a înaintat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, plângerea numitului M.C.V. înregistrată la acest organ sub nr. 251/VIII/1/2009 la 02 martie 2009.
Solicitat expres să dea lămuriri asupra cererii sale, petentul nu s-a prezentat la procuror astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit la 13 iulie 2009 însă la 14 iulie 2009 când a dat curs invitației nu a dat explicații suplimentare, nu a depus înscrisuri doveditoare precizând însă că va recuza pe procurorul I.N. care a mai cercetat sesizări de-ale sale.
Din petiția olografă analizată în aceste condiții a rezultat că sus-numitul s-a plâns împotriva magistraților judecători M.A., M.G.D. și V.V. - judecători la Tribunalul București - secția I penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, favorizarea infractorului și neglijența în serviciu, prevăzute și pedepsite de art. 246, 264 și respectiv art. 249 C. pen. susținând că la data de 3 februarie 2009 a depus cerere de recuzare a judecătorilor C.I. și M.G.D. cu privire la care a formulat plângeri și la Consiliul Superior al Magistraturii.
Din cuprinsul petiției, puțin lizibilă și inteligibilă, s-a desprins fraza „mă aflu în fața unui grup infracțional de crimă organizată” și mai departe că … Consiliul Superior al Magistraturii nici nu îi verifică pe judecătorii corupți în – ... .
Față de cele expuse mai sus a rezultat, în mod cert, că petiționarul M.C.V. este nemulțumit de hotărârile judecătorești pronunțate de magistrații judecători M.A., M.G.D. și V.V. și față de judecătorul M.G.D. a formulat și cerere de recuzare.
S-a reținut că petentul invocă motive subiective de nemulțumire și, pentru fiecare soluție, care îi este nefavorabilă, respectivul formulează cereri de recuzare.
A reținut procurorul că o plângere penală nu poate nici să înlocuiască și nici să suplinească căile de atac, pe care petentul are dreptul să le uziteze.
În conformitate cu dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, iar soluțiile acestora exprimă convingerea creată de probele interpretate în strânsă legătură cu respectarea prevederilor legale.
Întrucât fapta unui judecător de a adopta o soluție, ca urmare a propriei activități de evaluare și apreciere a stării de fapt și de drept ale cauzei respective, este o faptă impusă de normele procesuale și, nu poate constitui infracțiune nici în situația în care s-ar stabili, cu titlu definitiv, prin hotărâre judecătorească, neregulile, insuficiențele și greșelile soluțiilor pot fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac.
În ceea ce privește independența judecătorului în adoptarea unei soluții, aceasta nu se poate limita prin instituirea răspunderii de orice fel pentru o soluție greșită.
Mai mult decât atât, din examinarea plângerii, atât cât se poate înțelege, a rezultat că aceasta nu conține toate elementele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nefiind descrise în concret faptele imputate magistraților judecători și, citat fiind, petiționarul M.C.V. nu a vrut să mai dea declarație.
Așadar, a rezultat că, în legătură cu prezenta petiție, nu există indicii din care să rezulte o suspiciune rezonabilă privitoare la comiterea vreunei fapte prevăzute de legea penală de către magistrații judecători M.A., M.G.D., V.V., după cum, în sarcina acestora nu se pot reține nici infracțiunile specificate de către petiționar și anume abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și neglijență în serviciu, prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și respectiv art. 249 C. pen., întrucât faptele nu există, fiind incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În această situație, procurorul de caz a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători M.A., V.V. și M.G.D. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și neglijență în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., 264 C. pen. și respectiv art. 249 C. pen.
Împotriva acestei rezoluții petentul M.C.V. a formulat, în termen, plângere la procurorul ierarhic superior, soluționată prin Rezoluția 1365/II/2/2009 din 10 septembrie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
S-a analizat soluția adoptată în cauză și s-a constatat că neînceperea urmăririi penale față de cei trei judecători a fost corect dispusă.
Prin urmare, s-a respins, ca neîntemeiată plângerea petiționarului.
Nici în fața acestei instanțe, sesizată de petent, nu s-au adus lămuriri suplimentare, întrucât citat fiind la două termene consecutive acesta a lipsit nejustificat.
Analizând soluția procurorului de netrimitere în judecată, instanța constată că actul de dispoziție al procurorului este legal și temeinic.
În mod corect procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în cauză, văzând și dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, a stabilit că infracțiunile imputate intimaților nu există.
Împrejurarea că hotărârea judecătorească pronunțată de intimați în cadrul atribuțiilor de serviciu este nefavorabilă petentului, nu constituie un indiciu care l-ar îndreptăți pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.
În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, acesta fiind de altfel și justificarea existenței lor.
În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele cunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.
Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunile analizate numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori cu referire la infracțiunea de neglijență în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de serviciu).
În consecință, atâta timp cât obiectul plângerii se referă la nemulțumirea legată de soluția pronunțată de intimați în calitate de judecători într-o cauză penală, soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror este legală și temeinică.
Prin urmare plângerea petentului M.C.V. se vădește nefondată și în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. va fi respinsă cu această mențiune.
Vor fi păstrate rezoluțiile procurorului din prezenta cauză.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva sentinței, petentul a declarat prezentul recurs.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- legal citat, petentul nu s-a prezentat la cele 2 termene acordate la judecarea plângerii de către prima instanță;
- în recurs, la primul termen de judecată (2 februarie 2010), recurentul, care nu s-a prezentat la instanța de recurs, a recuzat completul de judecată printr-o cerere depusă la registratură, cererea de recuzare fiind respinsă prin Încheierea din data de 19 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală.
La noul termen de judecată (16 martie 2010), recurentul nu s-a prezentat, recuzând din nou completul de judecată printr-o cerere depusă prin registratură, cererea de recuzare fiind respinsă potrivit celor arătate în partea introductivă a deciziei.
În cererea de recurs, petentul nu a menționat nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței atacate rezumându-se la exprimarea „... declar recurs împotriva ...". Ulterior declarării recursului, petentul nu s-a prezentat la instanța de recurs pentru a expune motivele de recurs și nici nu a depus motive scrise de recurs pentru a fi examinate de instanța de recurs.
În lipsa unor critici concrete ale recurentului cu privire la nelegalitatea ori netemeinicia sentinței atacate, Înalta Curte - conform art. 3856 alin. ultim C. proc. pen. - va examina întreaga cauză sub toate aspectele.
Recursul petentului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 52 din C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr. 1508/P/2009.
În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petiționar, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 681 C. proc. pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana față de care s-au efectuat acte premergătoare a săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.
Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existența cazului prevăzut de art. 10 lit. a) din C. proc. pen., caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Așa cum corect a menționat prima instanță, nemulțumirea părților într-un proces, cu referire concretă la modul de soluționare a cauzei (interpretarea și aplicarea normelor de drept, interpretarea probelor, adoptarea soluției etc), poate îmbrăca forma căilor de atac, în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar nu prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat cauza respectivă.
Potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.
Accesul oricărei persoane la justiție și, respectiv, posibilitatea desființării ori modificării hotărârilor judecătorești numai în căile de atac prevăzute de lege sunt principii ale organizării judiciare (art. 6 și art. 17 din Legea nr. 304/2004).
În raport cu cele reținute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C.V. împotriva Sentinței penale nr. 306/F din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul petiționar să plătească statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 16 martie 2010.