Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 475 din 16 mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul D.A. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiționate, a contopit restul de 8 luni și 18 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani aplicată acestuia prin sentința penală nr. 2126/1999 a Judecătoriei Pitești, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 din același cod, a obligat pe inculpat să plătească părții civile D.O.E. 3.500.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
S-a reținut că, în data de 1 februarie 2001, în jurul orelor 14, inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată, prin violență, de un lănțișor cu medalion în valoare de 3.500.000 lei.
Împotriva hotărârii primei instanțe inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, arătând că la data respectivă se afla la lucru. În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 471 din 30 iulie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că într-adevăr, în data de 1 februarie 2001, inculpatul, potrivit foii colective de prezență, este pontat cu 8 ore. Însă, din declarațiile șefului de echipă R.P. și a colegilor de echipă, a rezultat că nu este posibilă supravegherea permanentă a fiecărui salariat, că nu se ține o evidență a învoirilor, că după ora 12 se intra în pauza de masă, după care unii salariați nu se mai întorceau la locul de muncă. În aceste condiții, cu raportare la identificarea fără dubiu a inculpatului de către partea vătămată, nu se poate face dovada prezenței efective la serviciu.
Totodată, s-a mai reținut că pedeapsa aplicată inculpatului este just individualizată, în raport de gradul de pericol social concret al faptei comise, de nesinceritatea inculpatului și tendința de inducere în eroare a organelor judiciare, precum și de perseverența infracțională a făptuitorului, care din anul 1995 și până în prezent a suferit mai multe condamnări penale pentru furt calificat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul D.A. a declarat recurs, susținând că starea de fapt nu a fost corect stabilită. Recurentul a solicitat, în principal, achitarea și în subsidiar reducerea pedepsei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Devoluând cauza, instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt, din probatoriul administrat rezultând vinovăția acestuia.
Totodată, aceeași instanță a reținut că pentru a aplica inculpatului o pedeapsă cu închisoarea de 6 ani, prima instanță a individualizat pedeapsa în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., reținând în special pericolul social caracterizat de perseverența infracțională a inculpatului.
Instanța de control judiciar, investită cu apelul declarat de către inculpat a mai reținut că perseverența infracțională a acestuia, dovedește o periculozitate deosebită.
Ca atare, a concluzionat aceeași instanță, pedeapsa aplicată de prima instanță fiind temeinic individualizată, nu se impune o reducere a acesteia.
Rezultă, așadar, că aplicând pedeapsa, prima instanță a stabilit corect starea de fapt, prin corecta valorizare a probelor administrate și a ținut cont, cumulat, de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și pe care a proporționalizat-o corespunzător pericolului social concret stabilit de către aceasta.
În consecință, respingând apelul declarat de acest inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de control judiciar a pronunțat o decizie ce nu este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 și 18 C. proc. pen.
Pe de altă parte, examinând cauza și în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpatul D.A., ca nefondat.
În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată se va deduce perioada executată în stare de arest preventiv, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de inculpatul D.A. împotriva deciziei nr. 471 din 30 iulie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 9 noiembrie 2001, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare ,în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2003.