Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 173 din 6 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Teritorial a condamnat, printre alții, pe inculpatul B.E.G. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis a fost retras, anulat sau reținut în vederea anulării prevăzută de art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de instigare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.
În baza art. 861 și art. 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de 5 ani.
S-a reținut că, la data de 5 ianuarie 1998, inculpatul B.E.G., ca urmare a neacordării priorității de trecere unui piton, i-a fost reținut permisul de conducere în vederea suspendării, pe timp limitat, a dreptului de a conduce.
Pentru a evita desfacerea contractului de muncă, inculpatul a dat unui subofițer de poliție suma de 50.000 lei, pentru a-i elibera o dovadă înlocuitoare a permisului de conducere.
Deși știa că actul este fals, inculpatul a uzat de această dovadă și a condus în continuare autovehicule pe drumuri publice.
Susținând că a fost condamnat pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, cu referire la darea de mită, respectiv pe care le-a săvârșit fără vinovăție, cu referire la uzul de fals și conducerea de autovehicule pe drumuri publice având permisul suspendat, inculpatul a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe.
Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr. 111 din 5 decembrie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a stabilit corect starea de fapt, în baza probelor administrate, a dat o corectă încadrare juridică a faptelor și a individualizat just pedeapsa.
Nu poate fi primită critica privitoare la lipsa de probe concludente, în raport de împrejurarea că acest inculpat recunoaște săvârșirea fiecăreia dintre faptele pentru care a fost condamnat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
La termenul de judecată din 13 martie 2003, inculpatul, prin apărător, a susținut că nu a știut că dovada eliberată de lucrătorul de poliție este falsă și a solicitat achitarea pentru infracțiunile de fals și uz de fals.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată că instanța de fond a administrat probe, a evaluat probatoriul administrat în cauză și a stabilit corect starea de fapt.
Instanța de control judiciar, soluționând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând concordanța dintre conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență vinovăția acestuia, și soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
Ca atare, cum soluția adoptată este cea pe care materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În recurs, se mai susține însă și săvârșirea fără vinovăție a faptelor de fals și uz de fals, solicitând achitarea pentru acest motiv.
Susținerile acestuia sunt însă infirmate de propriile-i declarații. Pe de altă parte, calitatea sa de conducător auto, coroborată cu faptul ridicării permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe drumuri publice, pe timp limitat și neformularea unei contestații împotriva procesului-verbal de săvârșire a contravenției având ca efect legal suspendarea aplicării măsurii până la soluționarea acesteia, precum și demersurile intrând sub incidența art. 255 alin. (1) C. pen., în scopul eliberării unei dovezi false de ridicare a permisului, excluzând ipotetica lipsă a vinovăției invocată de către recurent.
Ca atare, hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., vizat de către recurent.
Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de inculpatul B.E.G. împotriva deciziei nr. 111 din 5 decembrie 2002 a Curții Militare de Apel, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2003.