S-a luat în examinare recursul declarat de partea civilă C.M.T. împotriva deciziei penale nr.159/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, privind pe inculpații A.V. și R.I. S-au prezentat recurenta parte civilă C.M.T. și intimații inculpați ambii aflați în stare de arest, asistați de apărător desemnat din oficiu, avocat B.E.
Au lipsit: intimata parte responsabilă civilmente A.D. și Autoritatea
tutelară – Primăria Municipiului Galați.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, a pus în discuție admisibilitatea recursului promovat
de partea civilă.
Recurenta parte civilă a lăsat la aprecierea Curții admiterea
recursului.
Apărătorul inculpaților a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului, ca inadmisibil, întrucât
partea civilă nu a uzat de calea de atac a apelului.
Inculpații pe rând, având ultimul cuvânt au lăsat la aprecierea Curții
admiterea recursului declarat de partea civilă.
C U
R T E A
Asupra recursului de față;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.96 din 29 aprilie 2002, Tribunalul Bihor Oradea a
condamnat pe inculpații:
- R.I. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie
prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, d și e cu aplicarea art.75 lit.c Cod penal,
și A.V. la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea
infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a, d și e cu
aplicarea art.99 alin.3 Cod penal.
Pentru inculpatul R.I. s-a făcut aplicarea art.71 și 64 Cod penal.
In baza art.350 Cod procedură penală, a fost menținută starea de arest a celor
doi inculpați, iar în temeiul art.88 Cod penal, din pedepsele aplicate acestora
s-a dedus durata reținerii și arestării preventive de la 10 octombrie 2001, la
zi.
In baza art.14 Cod procedură penală și 998 Cod civil, cei doi inculpați
au fost obligați solidar, iar inculpatul A.V., solidar și cu partea
responsabilă civilmente A.D., să plătească părții vătămate C.M.T.
suma de 2.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, fiind respinsă
cererea acesteia de obligare a inculpaților la plata de daune morale.
In baza art.191 Cod procedură penală, inculpații au fost obligați solidar,
inculpatul A.V., solidar și cu partea responsabilă civilmente A.D., să
plătească statului suma de câte 1.500.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli
judiciare, iar în temeiul art.193 Cod procedură penală și în aceleași condiții
de solidaritate, suma de câte 500.000 lei fiecare, cu același titlu, părții
vătămate C.M.T.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în fapt,
următoarele:
In noaptea de 5 aprilie 2001 în jurul orelor 21,30, pe când cei doi
inculpați se deplasau pe jos, pe trotuarul din dreapta b-dului Stefan cel Mare
din Oradea, cu direcția de mers pasarela peste calea ferată, în apropiere de
mesageria Stației C.F.R. Oradea, într-o zonă luminată, au văzut-o
pe partea vătămată C.M.T., care circula din sens opus pe
același trotuar, având asupra sa un telefon celular marca „Panasonic” pe care
îl butona.
Văzând că partea vătămată este în stare de ebrietate, inculpații s-au hotărât
să-i sustragă telefonul, motiv pentru care s-a apropiat de aceasta și în
momentul în care au ajuns, în dreptul ei, inculpatul R.I. i-a smuls telefonul
din mână, după care, împreună cu inculpatul A.V., în fugă, au părăsit locul
faptei.
Ajunși la locul de reședință inculpații, au purtat convorbiri cu telefonul
sustras cu mai multe persoane, după care la câteva zile l-au vândut unei
persoane care nu a putut fi identificată.
Intrucât bunul sustras nu a putut fi recuperat, partea vătămată s-a constituit
parte civilă cu suma de 2.50.000 lei.
Impotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații, pe care, au criticat-o,
în principal, cu privire la greșita lor condamnare, solicitând a se dispune
achitare pentru fapta imputată iar, în subsidiar, schimbarea încadrării
juridice a faptei în infracțiunea de furt calificat cu consecința reducerii
pedepselor și suspendarea condiționată a executării acesteia, întrucât nu
au folosit acte de violență pentru sustragerea telefonului.
Prin decizia penală nr.159/A din 5 septembrie 2002, Curtea de Apel Oradea a
respins, ca nefondate apelurile declarate de inculpații cu motivarea că
în mod corect prima instanță a reținut că fapta celor doi inculpați de a
sustrage, pe timp de noapte, și dintr-un loc public, prin violență, un telefon
celular aparținând părții vătămate, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de tâlhărie și nu de furt calificat, vinovâția acestora rezultând
în mod evident din probele administrate în cauză, existente la dosar.
S-a mai arătat că în ce privește pedepsele aplicate celor doi inculpați cât și modalitatea
de executare a acestora au fost just individualizate, fiind respectate
prevederile art.72 Cod penal, și ca atare acestea sunt în măsură să realizeze
cerințele art.52 Cod penal.
Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către partea civilă
C.M.T., pe care a criticat-o cu privire la faptul că urmărirea
penală desfășurată în cauză nu este completă, deoarece la săvârșirea faptei au
participat mai multe persoane, motiv pentru care se impune restituirea cauzei
la organul de urmărire penală în vederea extinderii cercetărilor pentru
toți făptuitorii și trimiterea lor în judecată.
Recursul declarat de partea civilă C.M.T. este inadmisibil.
Potrivit art.3851alin.ultim. Cod procedură penală, nu pot fi atacate
cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art.362 nu au
folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede
această cale de atac.
Analizând actele și lucrările de la dosar în raport cu prevederile textului de
lege citat, se constată că, după pronunțarea hotărârii de condamnare de către
prima instanță, aceasta a fost atacată cu apel, numai de inculpați, lucru
pe care nu l-a făcut și partea vătămată care, potrivit art.362 Cod
procedură penală avea acest drept.
Pe de altă parte, hotărârile primei instanțe rămân definitive, potrivit art.416
pct.2 Cod procedură penală la data expirării termenului de apel.
Raportând aceste prevederi la cauza de față, se constată că după pronunțarea
hotărârii, de către prima instanță partea civilă nu a declarat apel, iar
apelurile declarate de inculpați nu au vizat latura civilă a cauzei, care a
rămas astfel cum a hotărât prima instanță, situație în care, sub acest
aspect (al laturii civile) hotărârea primei instanțe a rămas definitivă la data
expirării termenului de apel.
Prin urmare, neuzitând de calea de atac a apelului, partea civilă a declarat
recurs împotriva unei hotărâri rămasă definitivă, fapt ce face ca acesta să fie
inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art.38515pct.1
lit.a Cod procedură penală și a dispune potrivit dispozitivului prezentei
decizii.
De menționat că și în situația în care recursul era legal declarat, acesta era
tot inadmisibil, întrucât motivul de casare invocat nu privea latura civilă a
cauzei, iar potrivit art.362 alin.1 lit.c Cod procedură penală, aplicabil și în
cazul recursului partea civilă poate declara recurs numai în ce privește latura
civilă a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN
NUMELE LEGII
D E
C I D E :
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea civilă C.M.T. împotriva
deciziei penale nr.159/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, privind
pe inculpații A.V. și R.I.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat din care, sumele de câte 300.000 lei cuvenite apărătorului
desemnat din oficiu pentru inculpați, se vor avansa din fondul Ministerului
Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2003.