Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 271 din 28 martie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din cea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în cea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
În baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.I.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive de la 2 noiembrie 2000 și până la 20 decembrie 2000.
S-a luat act că partea vătămată nu are pretenții civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin reținerea sumei de 1.200.000 lei către partea vătămată de către inculpat.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 13 aprilie 2000, în timp ce partea vătămată I.N.D. se afla în parcul I.O.R., a fost deposedat prin violență de bicicleta cu care se plimba de către B.G. în prezența lui I.I.M.
Acesta a lovit cu piciorul în roata bicicletei aflată în mișcare, iar partea vătămată s-a dezechilibrat și a căzut cu tot cu aceasta. Apoi, inculpatul minor B.G. a luat bicicleta, s-a plimbat puțin prin parc, după care a plecat spre domiciliul său, ajungând în curtea școlii unde l-a găsit pe inculpatul I.I.M. și împreună a vândut bunul, unui coleg D.A.
Instanța de fond mai reține că I.I.M., deși nu a participat efectiv la deposedarea de bicicletă, prezența acestuia la săvârșirea infracțiunii de către minor ar consta în intimidarea părții vătămate, în sensul zădărnicirii încercărilor de a-și recupera bunul sustras.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul I.I.M. criticând soluția sub aspectul nelegalității constând în greșita încadrare juridică dată faptei reținută în sarcina sa și al netemeiniciei, în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicate.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 399 din 9 iulie 2002, a admis apelul declarat de inculpat.
A desființat în parte sentința atacată și în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 221 C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe timp de 4 ani.
A dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
A motivat instanța de apel că din declarațiile părții vătămate, declarațiile inculpatului și ale martorilor D.A. și B.G. nu rezultă o înțelegere prealabilă între inculpat și făptuitorul B. în vederea săvârșirii infracțiunii. Inculpatul a aflat după un interval de timp, în curtea școlii că martorul B.G. are de gând să vândă bicicleta și nu să o restituie părții vătămate, împrejurare în care inculpatul i-a prezentat un posibil cumpărător.
A concluzionat instanța de apel că fapta inculpatului de a înlesni făptuitorului minor, să valorifice bunul sustras, cunoscând acest aspect, îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen.
În raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., reținând că inculpatul nu posedă antecedente penale, a avut o poziție sinceră pe parcursul procesului penal, de împrejurarea că în prezent este încadrat în muncă, instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice de către instanța de apel și a solicitat casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond.
Examinând recursul declarat de Parchet se constată următoarele:
Concluzia la care a ajuns instanța de apel când a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului din infracțiunea de complicitate la tâlhărie în infracțiunea de tăinuire, este rezultatul aprecierii greșite a materialului probator, care a dus la reținerea unei situații de fapt care nu are suport probator.
Declarațiile date la urmărirea penală de partea vătămată, în prezența părintelui, în sensul că a fost acostat de două persoane, dintre care una l-a îmbrâncit și i-a luat bicicleta, iar cealaltă persoană „l-a împiedicat să fugă” se coroborează cu declarațiile făptuitorului B.G., prin care relatează că împreună cu I.I.M., au hotărât să sustragă bicicleta.
Aspectele relatate de partea vătămată și făptuitorul B.G. se coroborează și cu declarațiile inculpatului I.I.M. date la urmărirea penală în prezența apărătorului „B.G. mi-a propus, în momentul în care un băiat a trecut cu bicicleta pe lângă noi, să îi furăm bicicleta”. În ceea ce privește contribuția lui, inculpatul I.I., a arătat „Precizez faptul că eu nu l-am lovit, dar i-am spus să stea pe loc, și el a stat, deși începuse să țipe, s-a oprit”.
Nu se contestă că la un interval de timp scurt de la sustragerea bunului, B.G. și I.I.M., s-au întâlnit și au vândut bicicleta martorului D.A., pentru suma de 400.000 lei.
În faza cercetării judecătorești, inculpatul a făcut alte relatări cu privire la înțelegerea de sustragere a bicicletei împreună cu B.G. și cu privire la ajutorul dat acestuia la sustragerea bicicletei, fără să retracteze însă relatările de la urmărirea penală.
Și partea vătămată a făcut alte relatări decât cele la urmărirea penală, precizând însă, că nu s-au exercitat presiuni asupra sa la urmărirea penală și nu poate da explicații asupra declarațiilor din această fază procesuală. Partea vătămată a mai declarat că bicicleta i-a fost restituită și în plus, el și mama sa, au primit suma de 1.200.000 lei cu care a cumpărat o bicicletă nouă, mergând la magazin împreună cu mama lui B.G.
Aceiași poziție procesuală, de a reveni asupra declarațiilor a avut-o și B.G.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu există ordine de preferință în ceea ce privește forța doveditoare a probelor în raport cu faza procesuală în care au fost administrate.
Ca urmare, în cazul unor declarații succesive, retractarea totală sau parțială a unor declarații anterioare, poate conduce la înlăturarea acesteia, numai dacă este temeinic motivată cu date și împrejurări care să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă adevărul.
În cauză, inculpatul nu a infirmat relatările de la urmărirea penală, iar partea vătămată, precizând că nu s-au exercitat presiuni asupra sa la urmărirea penală, nu a putut să ofere explicații asupra relatărilor făcute în fața organului de cercetare penală și în fața procurorului, declarațiile fiind luate și în prezența mamei sale și purtând și semnătura acesteia.
Instanța de apel nu a ținut seama de aceste aspecte, făcând abstracție de probele administrate la urmărirea penală, ajungând la concluzii greșite asupra încadrării juridice a faptei săvârșite de inculpat.
În plus, declarația părții vătămate că după restituirea bunului sustras, el și mama sa au mai primit și suma de 1.200.000 lei cu care au cumpărat o bicicletă nouă, ar putea explica poziția acestuia de a face în faza de cercetare judecătorească, relatări favorabile inculpatului.
Față de cele reținute, urmează a admite recursul declarat de Parchet și a casa decizia instanței de apel, menținând încadrarea juridică de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., reținută corect de instanța de fond.
În legătură cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanța de fond, aceasta este exagerată față de pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost comisă, aportul inculpatului la săvârșirea infracțiunii, paguba cauzată și de datele ce caracterizează persoana inculpatului, aflându-se la prima încălcare a legii.
Se justifică reținerea de circumstanțe atenuante și aplicarea unei pedepse privative de libertate în cuantum de un an închisoare.
Se va deduce din pedeapsa aplicată reținerea și arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 399 din 9 iulie 2002 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpatul I.I.M.
Casează decizia penală nr. 399 din 9 iulie 2002 a Curții de apel București, secția I penală, cu privire la încadrarea juridică reținută și sentința penală nr. 271 din 28 martie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, cu privire la individualizarea pedepsei.
Face aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen. și condamnă pe inculpatul I.I.M. la un an închisoare.
Aplică dispozițiile art. 71 - art. 64 C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 martie 2003.