Asupra recursului penal de față;
Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 850 din 17 septembrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 - art. 175 lit. a) și i) C. pen., art. 176 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 181 C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) și i) C. pen., art. 176 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.D. la 7 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat cuțitul corp delict de care acesta s-a folosit la săvârșirea infracțiunii.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.544.615 lei despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. Bagdasar București.
S-a admis în parte cererea de despăgubiri civile ale părților civile C.I. și D.L. și inculpatul a fost obligat la 10 milioane daune materiale și 5 milioane daune morale către partea civilă C.I. și la 10.000.000 lei daune materiale către partea civilă D.L.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în fapt pe baza probelor administrate că, datorită unor neînțelegeri ale căror cauze sunt prezentate diferit de către inculpat și cele 2 părți vătămate, acestea din urmă au plecat din locuința inculpatului după aproximativ o lună de zile de când au convenit să locuiască cu chirie, în locuința acestuia, în vara anului 2000.
Inculpatul a declarat că părțile vătămate au refuzat să-i plătească factura de telefon, după ce au părăsit locuința, motiv pentru care, acesta s-a deplasat de mai multe ori la locuința lor, pentru a-i convinge să-i dea banii pentru convorbirile efectuate de la telefonul său.
În ziua de 3 mai 2001, inculpatul s-a deplasat la locuința părților vătămate C.I. și D.L., care, trăiau în relații de concubinaj, pentru a-i obliga pe aceștia să-i plătească banii pentru telefon. Întrucât acestea nu erau acasă, a hotărât să le aștepte și a cumpărat băuturi alcoolice (mai multe sticle de bere și 100 gr. coniac) pe care le-a consumat, așteptând victimele în scara blocului. În jurul orelor 20,30, părțile vătămate au intrat în scară, moment în care inculpatul fără vreo discuție sau amenințare prealabilă s-a apropiat de acestea și cu un cuțit pe care îl avea asupra sa, i-a aplicat o lovitură în zona inimii lui D.L., după care, cu același obiect a lovit-o și pe C.I., tot în zona inimii.
Momentul a fost observat de martorul M.C. care se afla în apropierea liftului și care, ulterior a intervenit în conflict și împreună cu D.L. a reușit să-l imobilizeze pe agresor și să-l rețină până la sosirea organelor de poliție.
La scurt timp, la fața locului a sosit și o salvare care a transportat victimele la spital.
Din foaia de observație nr. 2966/7410 a rezultat că partea vătămată C.I. a fost internată în perioada 3 - 7 mai 2001 cu diagnosticul „Agresiune, plagă produsă prin înjunghiere, submamelon stânga, iar prin concluziile raportului de expertiză medico-legală s-a precizat că, leziunile traumatice au necesitat 16 - 18 zile îngrijiri medicale și nu i-au pus viața în pericol.
În ceea ce o privește pe partea vătămată D.L., din foaia de observație a rezultat că aceasta a fost internată cu diagnosticul „Agresiune, plagă produsă prin înjunghiere parasternal stâng, spațiul intercostal, nepenetrantă, iar raportul medico-legal a concluzionat că leziunile au fost produse prin lovire cu corp tăietor-înțepător, care au necesitat 12 - 14 zile îngrijiri medicale și nu i-au pus viața în primejdie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie susținând că pedeapsa este mare.
Prin decizia penală nr. 762 din 21 noiembrie 2002, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, motivând în considerente că au fost respectate dispozițiile art. 72 C. pen., la stabilirea pedepsei.
În termen legal împotriva hotărârilor de mai sus, a declarat recurs inculpatul care le-a criticat pentru nelegalitate și netemeinicie susținând, în esență, următoarele:
- instanța de fond nu a administrat probele solicitate în apărare de inculpat, pentru stabilirea unei corecte stări de fapt și de drept, situație în care cercetarea judecătorească este incompletă, solicitând în acest sens, casarea cu trimitere a cauzei la instanța de fond și audierea martorilor propuși în apărare;
- greșita încadrare juridică dată faptei, care în raport de împrejurările concrete în care s-a comis și rezultatul produs, nu era decât o infracțiune de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., comisă în condițiile scuzei provocării, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., texte în baza cărora s-a solicitat a fi condamnat inculpatul.
Criticile formulate de inculpat vor fi analizate în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 171 și 17 C. proc. pen., constatându-se însă că hotărârile pronunțate în cauză sunt conforme legii, iar recursul nefondat.
Instanța de fond a încuviințat în totalitate probele solicitate în apărare de inculpat, respectiv, proba cu acte și audierea unui martor în circumstanțiere, care de altfel, a și fost ascultat la 21 mai 2002.
Ulterior, cu ocazia judecății în fond a cauzei, respectiv, în ședința din 19 septembrie 2002, apărătorul inculpatului a renunțat la audierea martorului din acte, G.P.N., care a lipsit în mod repetat, solicitând judecarea în fond a cauzei.
În acest context, instanța de fond a administrat probele necesare stabilirii unei corecte stări de fapt, cercetarea judecătorească fiind completă și realizată cu respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului, inclusiv, a dreptului la apărare, așa încât, nu se constată încălcări ale legii care să necesite o rejudecare a cauzei, prin trimitere la instanța de fond.
Nefondată este și critica vizând încadrarea juridică a faptei.
Chiar dacă acțiunea de lovire a victimelor cu cuțitul a produs leziuni ce au necesitat un număr mic de zile de îngrijiri medicale fapta a fost corect încadrată juridic în tentativă la omor deosebit de grav, atâta timp cât, inculpatul s-a folosit de un cuțit cu care a lovit, în ambele cazuri, o zonă vitală, zona inimii, putând să realizeze în plan subiectiv, producerea rezultatului letal, pe care chiar dacă nu l-a dorit, l-a acceptat.
În acest context, inculpatul nu a comis o simplă lovire ce a avut drept rezultat o vătămare corporală, ci o tentativă de omor calificat și deosebit de grav, pentru care în mod corect a fost condamnat la o pedeapsă situată la limita minimă legală.
Nu se poate reține nici comiterea faptei în condițiile scuzei provocării, atâta timp cât, nu s-a dovedit existența unei conduite agresive a părților vătămate, acestea fiind atacate direct de inculpat, fără ca în prealabil să existe vreo discuție sau amenințare, în acest sens.
Împrejurarea că părțile vătămate datorau inculpatului contravaloarea unor facturi de telefon nu justifica conduita agresivă a acestuia, existând posibilități legale de obligare a acestora la plata sumelor datorate.
Pentru totalitatea considerentelor expuse criticile formulate sunt nefondate și cum nu s-au constatat nici alte motive de casare, urmare a examinării hotărârilor potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., se va computa detenția preventivă și timpul reținerii la zi.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.D. împotriva deciziei penale nr. 762 din 21 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Deduce din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la 4 mai 2001, până la 19 martie 2003.
Obligă recurentul la 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, 19 martie 2003.