Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 850 din 19 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul T.E.B. a fost condamnat, în baza art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., la 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest și conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 10 octombrie 2001, la zi.
În baza art. 116 C. pen., s-a interzis inculpatului accesul în Municipiul București pe o perioadă de 2 ani.
S-a luat act că partea vătămată P.R.O. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În fapt, s-a reținut că la data de 10 octombrie 2001, în timp ce partea vătămată P.R.O. cobora din trolebuzul nr. 76 în stația N.V. din București, a fost deposedată prin violență de inculpat de telefonul mobil.
Bunul sustras a fost recuperat de la inculpat și a fost restituit părții vătămate.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 774/ A din 27 noiembrie 2002, a respins ca nefondat apelul inculpatului reținând că situația de fapt, încadrarea juridică și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite, iar pedeapsa a fost just individualizată.
Inculpatul a declarat recurs solicitând în principal schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de furt și în subsidiar reducerea pedepsei.
Recursul își găsește temeiul în dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 și respectiv 14 C. proc. pen., dar nu este fondat.
Se reține astfel că, este neîntemeiată susținerea inculpatului, că fapta comisă nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu a exercitat violențe asupra părții vătămate.
Din declarațiile constante ale părții vătămate rezultă că în timp ce se afla în trolebuz inculpatul a tot împins-o și fiind în fața ei, când mașina a ajuns în stație a împiedicat-o să coboare, după care s-a întors brusc și i-a smuls telefonul mobil pe care îl avea într-un buzunar al rucsacului pe care îl purta în față.
Or acest mod de a proceda al inculpatului reprezintă o însușire violentă a bunului aparținând părții vătămate și ca atare constituie elementul material al infracțiunii de tâlhărie așa cum corect au reținut instanța de fond și cea de apel.
Existând și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de tâlhărie încadrarea juridică dată faptei este corectă.
Se constată că este nefondată și critica vizând greșita individualizare a pedepsei în condițiile în care aceasta a fost stabilită la limita minimă prevăzută de lege, iar fapta comisă prezintă un grad ridicat de pericol social determinat de frecvența acestui mod de deposedare a persoanelor vătămate de bunurile pe care le au asupra lor. Este de reținut perseverența inculpatului de a acționa în vederea scopului urmărit în pofida protestelor părții vătămate și faptul că infracțiunea a fost comisă în public și într-un mijloc de transport în comun, împrejurări ce sunt de natură a spori pericolul social.
Examinând cauza și din oficiu, Curtea constată că nu există nici un motiv de casare care să poată fi luat în considerare conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Așa fiind recursul va fi respins ca nefondat conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce la zi arestarea preventivă.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.E.B. împotriva deciziei penale nr. 774 din 27 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Deduce din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la 10 octombrie 2001, până la 19 martie 2003.
Obligă recurentul la 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2003.