Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 234 din 18 martie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul D.C. la 10 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.
Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act că partea vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal.
S-a reținut că în noaptea de 6 ianuarie 2000, inculpatul a provocat decesul victimei D.G., prin introducerea în cavitatea bucală a acesteia a unei bucăți de material textil, producându-i insuficiență cardiorespiratorie acută, consecutivă asfixiei mecanice prin obturarea căilor respiratorii.
Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de decesul victimei D.G.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 274 din 14 mai 2001, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că inculpatul a locuit efectiv cu victima în perioada 30 decembrie 1999 – 7 ianuarie 2000.
Inculpatul a susținut că victima și-a autoprovocat, cu bastonul de metal, leziunile constatate prin certificatul medico-legal.
Afirmația inculpatului privitoare la înghițirea de către victimă a unui pumn de pastile, în scop suicidar, este infirmată de autopsia efectuată, prin care s-a evidențiat existența în stomacul victimei a numai două comprimate, corespunzătoare unei administrări normale de medicamente.
Totodată, din raportul de necropsie medico-legală, rezultă că rezultatul letal nu este consecința leziunilor traumatice, plăgi și hematoame apicraniene ci urmarea insuficienței cardiorespiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice, prin obstrucția căilor respiratorii superioare cu material textil.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, pe care l-a motivat în scris.
La termenul de judecată din 20 martie 2003, inculpatul, prin apărător, și-a susținut nevinovăția, iar în subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și condamnarea pentru săvârșirea acestei infracțiuni.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată că instanța de fond a administrat probe, a evaluat corect probatoriul administrat în cauză și a stabilit corect starea de fapt.
Instanța de control judiciar, soluționând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând concordanța dintre conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență vinovăția acestuia, și soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
Ca atare, cum soluția adoptată este cea pe care materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3959 pct. 18 C. proc. pen.
În recurs, se mai susține însă și greșita încadrare juridică a faptei săvârșite.
Însă, sub un prim aspect, din raportul de necropsie medico-legală a rezultat că decesul victimei nu a survenit ca urmare a leziunilor traumatice constând în hematoame epicraniene, plagă epicraniană, echimoze și excoriații, care s-ar fi putut produce prin lovire cu corp dur, cu puțin timp înaintea decesului.
Concluziile aceluiași raport medico-legal sunt în sensul că moartea victimei a fost violentă, aceasta datorându-se insuficienței cardiorespiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice prin obstrucția căilor respiratorii respiratorii cu material textil.
Or, obstrucția căilor respiratorii a victimei de către inculpat susține, neechivoc, concluzia că inculpatul și-a reprezentat posibilitatea morții victimei și că el a urmărit sau a acceptat acest rezultat.
Ca atare, fapta inculpatului constituie infracțiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în cazul examinat neputându-se reține, sub aspectul laturii subiective, intenția depășită, așa încât, în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., invocat de către recurent.
Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea, va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul–inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de inculpatul D.C. împotriva deciziei penale nr. 274 din 14 mai 2002 a Curții de Apel
București, secția a II-a penală, ca nefondat.
Deduce din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive de la 17 ianuarie 2002, la 20 martie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2003.