Deliberând asupra recursului în anulare de față constată:
Prin plângerile prealabile înregistrate la 6 aprilie 1998 și respectiv la 13 aprilie 1998 la Judecătoria Sectorului 1 partea vătămată D.I.C. a solicitat condamnarea inculpatului R.F.T. pentru săvârșirea a două infracțiuni de calomnie prevăzute de art. 206 C. pen.
În motivarea plângerilor partea vătămată a arătat că la 30 martie și 6 aprilie 1998, în două articole apărute în ziarul Curierul Național, semnate de inculpat și intitulate: „Autor al unor înscenări judiciare împotriva unor avocați și magistrați D.I.C. îl atacă pe S.M., procurorul general al României” și respectiv „D.I.C. s-a plâns ministrului V.S. în legătură cu articolele din Curierul Național „au fost făcute următoarele afirmații calomnioase la adresa sa: „autor al unor înscenări judiciare împotriva unor avocați și magistrați”, „D.I.C. mai acuză și pe C.C., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara de comportament abuziv, deși el este cel care i-a pus bete în roate în cazul Z.I.”; „fost milițian pe cale de a fi dat afară din Procuratura Generală, se reabilitează prin participarea la represiunea de la Timișoara din decembrie 1989. D.I.C. a fost recunoscut de o femeie, N.C., drept unul dintre cei mai activi și mai zeloși reprimanți ai manifestanților”; „după evenimentele din decembrie 1989 D.I.C. are la activ câteva înscenări, cea mai cunoscută fiind cazul inculpatului H.”; „a înscenat o luare de mită unui magistrat, acesta depunând plângere penală la Ministerul Justiției„ și „arestarea ilegală și abuzivă a lui R.T”.
Prin sentința penală nr. 935 din 9 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 au fost conexate cele două plângeri și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului R.F.T. pentru infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen.
Inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente „C.N.” la 10.000.000.000 lei daune morale și la 6.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
În fapt s-au reținut următoarele:
Partea vătămată a dispus trimiterea în judecată a avocaților H.I. și T.A. care au fost achitați prin sentința penală nr. 231 din 20 ianuarie 1993, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5, rămasă definitivă reținându-se că fapta imputată acestora nu există.
Inculpatul a avut la dispoziție sentința penală menționată prin care s-a reținut că „cercetarea penală a fost efectuată cu patimă și cu încălcarea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar „situația expusă în actul de trimitere în judecată este neverosimilă și nereală existând neconcordanțe regizorale făcute de organele de cercetare penală”, așa încât, a considerat că în cazul celor doi avocați a fost vorba de o înscenare judiciară.
S-a mai reținut că inculpatul a avut la dispoziție și un articol apărut pe aceiași temă în ziarul R.L. la care partea vătămată nu a reacționat în nici un fel.
Referitor la afirmația părții vătămate „a înscenat o luare de mită unui magistrat” s-a reținut că prin rechizitoriul 199 / P / 1997 partea vătămată D.I.C. a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.Șt., judecător la Tribunalul Caraș Severin, care a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. d) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin sentința penală nr. 1 din 18 decembrie 1997 a Curții de Apel Oradea pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
În cuprinsul acestei sentințe, pe care inculpatul a avut-o la dispoziție, se fac o serie de afirmații potrivit cărora denunțătorul a fost instruit de organele de cercetare penală pentru realizarea flagrantului cu încălcarea dispozițiilor art. 68 C. proc. pen. și că a lipsit avizul Ministerului Justiției.
La data apariției articolului hotărârea nu era definitivă fiind casată ulterior prin decizia nr. 1246 din 12 mai 1998 a Curții Supreme de Justiție care a dispus condamnarea inculpatului F.Șt.
Cu privire la afirmația că D.I.C.„ a fost recunoscut de o femeie C.N., drept unul dintre cei mai activi și mai zeloși reprimanți ai demonstranților” s-a stabilit că inculpatul avea cunoștință de faptul că această femeie a formulat la 22 octombrie 1992 plângere penală împotriva părții vătămate pretinzând că a fost cercetată abuziv la 17 decembrie 1998 de procurorul D.I.C., iar inculpatul a considerat că cele relatate de C.N. sunt plauzibile.
S-a reținut că afirmația „D.I.C. o acuză pe C.C. de comportament abuziv” s-a bazat pe faptul că la data de 10 iunie 1998, partea vătămată s-a adresat Președintelui României pentru a-i aduce la cunoștință unele aspecte pe care le considera negative. În petiție partea vătămată a arătat că „profilul său moral civic nu poate constitui un argument în favoarea numirii sale, întrucât are trei divorțuri și trăiește în concubinaj cu fostul soț”, că a trecut la instaurarea unei „pseudo-autorități, bazată pe amenințări, sancțiuni și intimidări"
Cu privire la afirmația că partea vătămată în calitate de procuror l-ar fi arestat abuziv și ilegal pe R.T. instanța a reținut că într-adevăr partea vătămată a luat la data de 8 iulie 1997 măsura arestării preventive pe timp de 30 de zile, dar Tribunalul București și Curtea de Apel București au respins cererea de prelungire a arestării preventive pe considerentul că inculpatul putea fi cercetat și în stare de libertate.
Instanța de fond a reținut că inculpatul, ziarist, a acționat în virtutea dreptului la libera exprimare, în care intră libertatea de opinie și libertatea de a primi, a comunica sau de a da informații. Articolele scrise de inculpat în exercitarea profesiei sale vizau un subiect de interes public, respectiv activitatea unui funcționar public care trebuia să vegheze la respectarea strictă a dispozițiilor legale.
S-a reținut că inculpatul a avut la dispoziție diverse informații și acte și a încercat să demonstreze realitatea celor susținute cu mijloacele pe care le-a avut la îndemână în momentul scrierii articolelor și a făcut o serie de judecăți de valoare și afirmații critice la adresa părții vătămate cu scopul de a informa opinia publică asupra activităților unui funcționar public. Faptele la care s-a făcut referire nu au fost inventate, s-au petrecut și inculpatul s-a străduit să le dovedească.
Așa fiind, s-a apreciat că lipsește situația de a calomnia partea vătămată impunându-se achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen.
Pe latură civilă s-a reținut că inculpatul urmează să răspundă, întrucât se află în culpă.
Tribunalul București, secția I penală, prin decizia penală nr. 120/ R din 26 ianuarie 2001, a respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 de inculpat și de partea vătămată.
Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Recursul în anulare a fost întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a arătat în motivarea recursului în anulare că inculpatul a fost de bună credință cu privire la legitimitatea afirmațiilor sale, care vizau probleme de interes public, el nefolosind un limbaj excesiv care să aducă atingere reputației persoanei vătămate, ci doar la declanșarea unor verificări în vederea stabilirii garanțiilor pe care le prezintă partea vătămată pentru exercitarea cu imparțialitate a profesiei de magistrat.
S-a susținut, de asemenea, că exercitarea normală de către inculpat a dreptului său la libera exprimare nu poate fi considerată o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.
Recursul în anulare este fondat din următoarele considerente:
Caracterul ilicit al faptei este înlăturat, între altele, în situația exercitării unui drept.
Cel care folosește dreptul său subiectiv nu poate fi considerat că prejudiciază pe cineva decât în cazul în care exercitarea dreptului nu este normală ci abuzivă, respectiv atunci când dreptul nu a fost utilizat în vederea finalității sale ci cu intenția de a păgubi o altă persoană.
În speță instanța a avut în vedere la pronunțarea soluției de achitare faptul că afirmațiile din articolele publicate nu sunt false sau inventate, inculpatul fiind de bună credință cu privire la legitimitatea celor afirmate care vizează probleme de interes public, respectând deontologia profesiei de ziarist.
Așa fiind concluzia care se impune este aceea că inculpatul și-a exercitat normal și nu abuziv dreptul fundamental la libera exprimare ocrotit atât de Constituția României cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea 30/1994.
În atare situație este înlăturat caracterul ilicit, astfel încât, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului și în consecință nici cele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.
Drept urmare hotărârea primei instanțe precum și cea a instanței de recurs sunt contrare legii și ca atare supuse casării în recurs în anulare conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen.
În consecință recursul în anulare va fi admis și conform art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor casa hotărârile atacate numai sub aspectul laturii civile și se va înlătura obligarea inculpatului R.F.T. în solidar cu partea responsabilă civilmente C.N. la plata despăgubirilor către partea civilă D.I.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 935 din 9 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București și deciziei penale nr. 120/ R din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpatul R.F.T.
Casează hotărârile atacate numai sub aspectul laturii civile.
Înlătură obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente C.N. la plata către partea civilă D.I.C. a sumei de 10.000.000 lei daune morale.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2003.