Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 212 din 3 iulie 2001, în temeiul dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., raportat la art. 146 C. pen., modificat prin O.U.G. nr. 207/2000, a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (3) și (5) C. pen., în infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpata B.M. pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., faptă din 3 noiembrie 1998, partea vătămată L.Z., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, constituind litigiu comercial.
Conform art. 346 alin. final C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de către partea vătămată L.Z.
În baza art. 353 alin. final, raportat la art. 346 alin. final C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurator luată prin ordonanța din data de 29 decembrie 1999 emisă de I.P.J. Prahova, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Inculpata B.M. este asociat unic și administrator al SC C.A. SRL Ploiești, societate care are ca obiect principal de activitate, desfășurarea de activități în domeniul medical, respectiv prestări servicii medicale prin acordarea de asistență medicală, în forma consultațiilor în cabinete specializate și a analizelor de laborator.
Pentru realizarea acestui obiect de activitate, societatea administrată de inculpată a închiriat conform contractului nr. 160 din 3 februarie 1997 la S.C. T.M. SA Teleagen un spațiu situat în municipiul Ploiești, compus din teren în suprafață de 41,46 mp în incinta clădirii corp B și o construcție formată din 2 camere și dependințe cu o suprafață de circulație de 99,5 mp; termenul de închiriere fiind de un an de zile, cu posibilitatea prelungirii, în conformitate cu hotărârea A.G.A. din cadrul societății proprietare.
Intenționând să extindă activitatea societății medicale, inculpata a adresat S.C. T.M. SA Teleagen o solicitare vizând cumpărarea acestui spațiu, fiind cunoscută și situația că în același imobil, dar în corpuri de clădire separate își desfășoară activitatea și alte instituții, solicitarea sa fiind aprobată de F.P.S. și concretizată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3313/1998 de către Biroul Notarului Public F.M. din Ploiești, prin care SC T.M. SA Teleagen a vândut contra prețului de 202.538.111 lei, către SC C.A. SRL Ploiești, imobilul situat în Ploiești, compus din teren în suprafață de 169,32 mp și construcția aflată pe acest teren cu o suprafață construită tot de 169,32 mp, cu instalații de gaze, electricitate și apă, construcție din cărămidă și paiantă, învelită cu tablă și țiglă.
S-a mai reținut de către instanță că inculpata B.M. și partea vătămată L.Z. se cunoșteau din anul 1996, fapt ce rezultă din declarațiile acestora, reieșind că, L.Z. este asociat și administrator al SC A. SRL Ploiești, având ca obiect de activitate lucrări de construcție, societate care în cursul anului 1997 a efectuat în beneficiul societății inculpatei mici reparații la grupurile sanitare, fără ca între părți să intervină neînțelegeri.
Bazat pe acest fapt, la data de 3 noiembrie 1998, între inculpata B.M., reprezentanta firmei C.A. și partea vătămată L.Z. s-a încheiat o convenție prin care partea vătămată, prin firma SC A. SRL Ploiești, se obligă să execute lucrările de construcție și finisare a imobilului, urmând ca toate cheltuielile să fie suportate în părți egale, iar spațiul să fie preluat de SC C.A. SRL, imobilul fiind compus din parter și etaj.
Potrivit celor convenite de părți prin contract, cheltuielile materiale, anterioare și ulterioare contractului, până la finisarea completă, urmau să fie înregistrate și însumate într-o situație de lucrări, partea vătămată fiind indicată sub titulatura de „Creditor”, iar SC C.A. SRL urma să ramburseze împrumutul ce-i revine din jumătatea costului clădirii, pe bază de devize pentru materiale și manoperă, prezentate periodic de partea vătămată.
Din această manifestare de voință contractuală a părților, se desprinde concluzia că acestea urmau să se asocieze și să-și realizeze scopul comun convenit și anume, construcția clădirii, iar inculpata B.M. urmând să restituie părții vătămate jumătate din valoarea aferentă investiției totale.
Anticipând faptul că aceste cheltuieli pot fi mai mari decât cele la care se așteptau, inculpata și partea vătămată, potrivit acordului lor de voință, au înserat în acest contract trei clauze, sub denumirea de „Variante” pentru garantarea drepturilor și obligațiilor reciproce:
1. În primul rând inculpata s-a angajat să gireze împrumutul (de suma de bani pe care ar fi trebuit să o restituie părții vătămate după construcția clădirii, ca fiind partea sa din contribuție) prin vânzarea unui teren în suprafață de 8 ha situat în comuna Românești la D.N. 1, plătind datoria imediat după vânzarea terenului. În această ipoteză, obligația părții vătămate se referea numai la finisarea completă (la cheie) a parterului, fără ca partea vătămată să predea la cheie și lucrările de la etajul clădirii.
2. În al doilea rând, s-a stabilit vânzarea „titlului de proprietate” al terenului către partea vătămată printr-o procură, urmând ca aceasta, după vânzarea terenului, să-și recupereze banii investiți, însă cu obligația acesteia de a finisa întreaga clădire, care urma să revină inculpatei;
3. Iar, în al treilea rând, s-a prevăzut ca în cazul în care terenul din comuna Românești, jud. Prahova nu va putea fi vândut datorită unor impedimente privind urbanismul, întreaga clădire ridicată prin contribuția părților, să fie vândută pentru acoperirea datoriilor făcute împreună.
Acest contract a fost urmat de un altul, încheiat în formă scrisă la data de 20 ianuarie 1999, între aceleași părți, care în esență, reproduce convenția stabilită verbal între părți înainte de încheierea în scris a primului contract.
În acest ultim contract, se arată că părțile au convenit asupra cumpărări și modernizării spațiului deținut cu chirie de societatea medicală C.A. și asupra împărțirii spațiului pe nivele, precum și participarea la cheltuieli în egală măsură.
Se mai arată că în urma expertizei de rezistență, clădirea a trebuit demolată în întregime și proiectată în regim de P + 1, însă, lucrările au necesitat un volum mare de efort material și financiar, ce a depășit calculele părților.
În această situație, partea vătămată L.Z. a continuat executarea lucrărilor, parterul fiind terminat, iar finisarea etajului în desfășurare, stabilindu-se ca partea vătămată să dețină un procent de 80% din valoarea de investiție a întregii clădiri.
Acest contract nu mai reiterează așadar, clauzele contractuale din primul, ci constată doar procentul de investiție al fiecărei părți la realizarea construcției și stadiul acesteia la data respectivă, constituind în esență un mod de clarificare a derulării clauzelor contractuale inițiale.
Tribunalul a apreciat că aplicarea concretă a regulilor de interpretare contractuală conduce la concluzia că scopul comun al celor două părți a fost acela de asociere pentru realizarea unei investiții comune la construcția clădirii aparținând SC C.A. SRL Ploiești, ambele părți alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de părți.
Astfel, inculpata a recunoscut că propria sa contribuție la construcția clădirii este de cca. 300.000.000 lei la data respectivă, iar contribuția părții vătămate de cca. 510 milioane lei.
Așadar, părțile au fost de acord ca pentru egalizarea contribuțiilor să fie înstrăinat prin vânzare, de către partea vătămată în baza unei procuri sau direct de către inculpată, terenul în suprafață de 8 ha situat în comuna Românești, jud. Prahova.
În legătură cu acest teren, care nu a fost identificat în contract prin indicarea vecinătăților, ci numai prin indicarea suprafeței și a localității unde se află, partea vătămată L.Z. s-a considerat indus în eroare, deoarece după terminarea construcției, i-a cerut inculpatei să-i vândă terenul în vederea recuperării datoriei, iar aceasta i-a precizat că terenul „are probleme” refuzând pe moment vânzarea.
În vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 8 ha de pe raza comunei Românești, jud. Prahova, în calitate de moștenitor al familiei C., care a avut pe raza acestei localități suprafețe de teren de peste 100 ha, inculpata a făcut numeroase demersuri, inclusiv în justiție.
S-a reținut că inculpata B.M. a avut în vedere în momentul încheierii contractului cu partea vătămată, existența în viitor a terenului, în virtutea calității sale de unic succesor. În condițiile în care inculpata a demarat procedura administrativă încă din anul 1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren, iar ulterior procedura jurisdicțională, deoarece autoritățile administrative au refuzat eliberarea titlului de proprietate și deci, este evident că inculpata nu a indus în eroare partea vătămată, în legătură cu existența acestui teren.
Prima instanță a reținut că inducerea în eroare ca element material al infracțiunii de înșelăciune nu există în speță, deoarece chiar partea vătămată L.Z. cunoștea situația terenului, aspect care se desprinde și din depozițiile martorilor audiați în cauză și cu înscrisurile privind situația juridică a terenului, prin care se atestă că inculpata a încercat să dobândească terenul cu mult timp înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, acesta din urmă acceptând faptul că reconstituirea este o procedură ce implică durată în timp.
Mai mult, inculpata l-a împuternicit pe L.Z. să se ocupe personal de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul convenției părților și să o reprezinte pe aceasta în fața organelor competente în vederea obținerii acestui teren, ceea ce confirmă împrejurarea că partea vătămată a fost de acord și cunoștea situația juridică a terenului, având convingerea fermă în privința calității inculpatei și a drepturilor cuvenite acesteia.
Din depozițiile martorilor a mai rezultat că inculpata a vândut mansarda construcției numitului C.P., la cererea părții vătămate, astfel că și această vânzare a fost încheiată în deplină cunoștință de cauză a părții vătămate și deci, aceasta nu a fost indusă în eroare nici în legătură cu cea de-a treia clauză contractuală, atâta vreme, cât mansarda s-a vândut cu știrea sa, fără exercitarea vreunei opoziții din partea acesteia.
Pe baza considerentelor reținute de prima instanță, aceasta a constatat că în speță, contractul încheiat între părți, cât și derularea ulterioară a acestuia, s-au realizat cu respectarea condițiilor legale de validitate prevăzute de Codul civil român și ca atare, partea vătămată nu a fost indusă în eroare de către inculpată, sub niciunul din aspectele prezentate, tribunalul constatând că fapta inculpatei nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, ci constituie un litigiu comercial și în consecință, a dispus achitarea inculpatei B.M. pentru infracțiunea de înșelăciune, lăsând nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de partea vătămată L.Z.
Împotriva sentinței penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și partea vătămată L.Z. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatei pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală și au solicitat admiterea apelurilor, desființarea sentinței și condamnarea inculpatei B.M. pentru săvârșirea acestor infracțiuni, la o pedeapsă privativă de libertate, având în vedere modalitatea săvârșirii faptei, prejudiciul cauzat și nesinceritatea inculpatei, cu obligarea acesteia și a părții responsabile civilmente la plata prejudiciului cauzat, conform constituirii de parte civilă.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 78 din 25 februarie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și de partea vătămată L.Z., apreciind că soluția adoptată de instanța de fond, în sensul achitării inculpatei B.M. pentru infracțiunea de înșelăciune este temeinică și legală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, constituind litigiu comercial.
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și partea vătămată L.Z., în ambele recursuri soluțiile fiind criticate pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitându-se admiterea recursurilor, casarea hotărârilor atacate, condamnarea inculpatei B.M. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune și obligarea acesteia, în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata de despăgubiri către partea vătămată L.Z., conform actelor depuse la dosar de către acesta.
Astfel, în recursul parchetului au fost reluate criticile formulate și în apel, susținându-se că instanța, în motivarea soluției ei de achitare a apreciat că nu există intenția de inducere în eroare, din declarațiile martorilor și înscrisurile privind situația juridică a terenului rezultă că inculpata B.M. a încercat să dobândească terenul cu mult înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, acesta din urmă acceptând faptul că reconstituirea este o procedură ce implică durată în timp. Or, susține parchetul, prin interpretarea coordonată a clauzelor contractului rezultă intenția evidentă a inculpatei de a înșela partea vătămată, această atitudine fiind manifestată încă de la pct. 1 din convenție, prin stipularea vânzării unui teren despre care a lăsat să se înțeleagă că este proprietară, iar această vânzare este modalitatea esențială de recuperare a contravalorii investiției făcute de partea vătămată; la acea dată, 3 noiembrie 1998, inculpata nu deținea terenul la care s-a făcut referire în convenție și care a constituit obiectul girului.
S-a mai arătat de către parchet că, instanța reține cu privire la acest teren, că inculpata a făcut dovada prin certificatul de moștenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul Notarial F.M. din Ploiești, că în urma decesului numitei C.M., conform testamentului olograf și în lipsa oricărui moștenitor, acesteia îi reveneau toate bunurile mobile și imobile ale defunctei și soțului său predecedat, C.R. și că în exercitarea acestei calități de unic moștenitor, inculpata a efectuat demersurile legale pentru obținerea unui teren, demersuri care au durat în timp, având în vedere că acțiunea civilă promovată de inculpată pentru reconstituirea dreptului de proprietate a parcurs toate gradele de jurisdicție.
Se mai susține de către parchet că, deși la instanța penală, când s-au desfășurat dezbaterile de fond, inculpata a depus xerocopia sentinței civile 11614 din 30 octombrie 2000 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă, prin neapelare, investită cu formula executorie, prin care s-a admis acțiunea acesteia și s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren de 9,0335 ha, situat în comuna Bărcănești, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, precum și punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate pentru acesta este o dovadă realizată de inculpată post-factum și că instanța trebuia să aibă în vedere că certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor asupra unui bun, ci numai dovada calității succesorale de a dobândi prin moștenire un bun ce a aparținut defunctului; or, pentru a înstrăina bunul, așa cum se arăta în prima clauză contractuală, inculpata era obligată să facă dovada dreptului de proprietate.
Aprecierea instanței în sensul că prin clauza nr. 1 din convenție, inculpata a procedat la vânzarea unui bun viitor care, potrivit Dreptului civil este perfect valabilă, este considerată de către parchet criticabilă, având în vedere natura juridică a dreptului la o succesiune viitoare, arătând că acest drept este un drept subiectiv civil eventual căruia îi lipsește, atât obiectul, cât și subiectul neștiindu-se în viitor dacă obiectul dreptului va ființa și dacă dreptul va aparține vreunui subiect și deci, consideră că în mod fictiv inculpata și-a asumat obligația civilă de la punctul 1 din convenție, deoarece, un astfel de drept, despre care nu se știe că va ființa sau nu în viitor, nu poate face obiectul vreunei convenții civile.
S-a mai susținut că inculpata a prezentat în mod denaturat realitatea cu prilejul încheierii convenției, prin susținerea că este proprietara terenului, această conduită reiese și din interpretarea clauzei contractuale de la punctul 3 în sensul că, inculpata fără a face vorbire despre demersurile administrative jurisdicționale întreprinse pentru obținerea titlului de proprietate stipulează clauza privind imposibilitatea vânzării terenului, însă nu datorită faptului că, încă, nu-i fusese atribuit, ci datorită unor „impedimente privind urbanismul”.
Relevant pentru existența intenției de inducere în eroare, consideră parchetul că este stipularea din contract, ca în cazul imposibilității valorificării prin vânzarea terenului, se va proceda la vânzarea întregului imobil pentru acoperirea datoriilor făcute împreună, în condițiile în care, la audierea din 25 septembrie 2000, inculpata a precizat că nu a intenționat în mod real punerea în practică a acestei clauze și deci, intenția acesteia de a păstra imobilul în proprietatea exclusivă și însușirea profitului în totalitate, în detrimentul intereselor patrimoniale ale partenerului, este evidentă.
Și în sfârșit, a mai susținut parchetul că, din examinarea clauzei nr. 2 din convenție rezultă inducerea în eroare a părții vătămate, având în vedere afirmațiile mincinoase făcute de inculpată în sensul că partea vătămată pentru munca depusă în acumularea capitalului necesar investiției și reparațiilor la imobil putea dobândi titlu de proprietate asupra imobilului ori cotă parte din acest drept și că prin stipularea unei astfel de clauze inculpata a urmărit s-o mențină în eroare pe partea vătămată pentru a finaliza construcția centrului medical.
În recursul părții vătămate s-a solicitat condamnarea inculpatei pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune și admiterea cererii de despăgubiri, conform chitanțelor depuse la dosar, cu privire la cheltuielile făcute de partea vătămată.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) din același cod, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursurile nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului trebuie să se realizeze prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei decizii cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă.
Sub aspect subiectiv, realizarea acesteia trebuie să se facă prin inducerea în eroare a părții vătămate cu intenție. Intenția trebuie să fie caracterizată prin scopul urmărit de făptuitor, iar folosul material să fie injust.
Revenind la cauză, din analiza ansamblului probator administrat în cauză și prin aplicarea concretă în speță a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, conform dispozițiilor art. 977, art. 978, art. 979 și art. 983 C. civ. și care, evident sunt supuse în primul rând interpretării după voința și intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, rezultă că instanțele au reținut în mod corect că scopul comun al părților a fost acela de asociere pentru realizarea unei investiții comune la construcția clădirii aparținând S.C. C.A. SRL Ploiești, ambele părți alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de părți.
Astfel, inculpata a recunoscut în instanță că propria sa contribuție la construcția clădirii este de cca. 300 milioane lei la timpul respectiv, iar contribuția părții vătămate L.Z. este de cca. 510 milioanei lei.
Pentru egalizarea contribuțiilor, cele 2 părți au fost de acord să fie înstrăinat prin vânzare, fie de către partea vătămată, pe bază de procură, fie direct de către inculpată, un teren în suprafață de 8 ha, situat în comuna Românești, jud. Prahova.
Acest teren la care au înțeles să se refere cele două părți în convenție este un teren al cărei moștenitoare este inculpata, iar partea vătămată cunoștea acest lucru chiar în momentul manifestării acordului de voință, așa cum reiese din declarația părții vătămate și din declarația martorilor audiați în cauză.
Astfel, chiar partea vătămată declară că s-a prezentat la notariat pentru a verifica și primi explicații în legătură cu situația juridică a terenului, iar notarul i-a explicat că inculpata are deschisă procedura succesorală notarială și urmează, în calitate de unică moștenitoare, să primească o moștenire de o valoare importantă.
Această calitate de unic moștenitor, inculpata o avea încă înaintea încheierii celor două contracte cu partea vătămată și în exercitarea acestei calități, pe baza certificatului de moștenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul Notarului Public F.M. din Ploiești, a efectuat demersurile legale pentru obținerea unei suprafețe de teren de 50 ha care i se cuveneau în virtutea drepturilor succesorale.
De altfel, și martorul D.G., în calitate de primar la acea dată, a arătat că a auzit-o pe partea vătămată afirmând că știe că inculpata este moștenitoarea terenului, că cele două părți s-au deplasat de mai multe ori împreună în comuna Bărcănești, iar martorul le-a arătat terenul cu privire la care inculpata făcuse cererea de reconstituire.
Aceeași situație, și anume, că partea vătămată însoțită de inculpată s-a deplasat la fața locului pentru a se lămuri cu privire la existența și întinderea terenului este confirmată și de martora B.E., care a însoțit părțile, cât și de martorii R.Z. și B.F.
Or, așa cum au reținut instanțele anterioare, în condițiile în care inculpata a demarat procedura administrativă încă din anul 1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest teren, iar ulterior procedura jurisdicțională (întrucât autoritățile administrative au refuzat eliberarea titlului de proprietate) este evident că inculpata nu a indus în eroare partea vătămată în legătură cu existența terenului, fiind practic, vorba de o vânzare a unui bun viitor, care nu exista în momentul încheierii contractului, dar care putea exista în viitor, caz în care, conform Codului civil, vânzarea este perfect valabilă.
Dintre bunurile viitoare, numai moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract, potrivit art. 702 și art. 965 C. civ., ceea ce nu este cazul în speța de față, de vreme ce inculpata, în calitate de unică moștenitoare declanșase deja procedura notarială succesorală după decesul numitei C.M., astfel cum rezultă din probele dosarului, iar referirea din recursul parchetului la vânzarea unei „succesiuni viitoare” este lipsită de orice fundament, de vreme ce, inculpata prin clauzele contractuale în discuție, a avut în vedere doar terenul în suprafață de 8 ha, din totalul de 50 ha pentru care urma să i se reconstituie dreptul de proprietate, nicidecum nu a vizat universalitatea drepturilor și obligațiilor ce-i reveneau în calitatea sa de moștenitoare a defunctei C.
Nerealizarea lucrului viitor, nu afectează validitatea contractului, vânzătorul urmând a fi obligat, pe lângă pierderea prețului, și la plata daunelor interese pentru neexecutarea obligației asumate, dacă nu se dovedește o cauză străină exoneratoare de răspundere.
Sub acest aspect, sunt îndeplinite toate condițiile cerute de Codul civil român, pentru valabilitatea contractului neputându-se susține că inexistența faptică a terenului în patrimoniul inculpatei, la momentul realizării acordului de voință, ar afecta validitatea contractului ori ar constitui o inducere în eroare a părții vătămate din moment ce dreptul subiectiv exista deja, inculpata se adresase autorităților competente încă din 1991 în baza calității sale de moștenitoare pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în baza Legii fondului funciar, numai că nu se realizase materializarea acestuia.
În legătură cu clauza prevăzută la pct. 3 din contract, se reține că părțile au convenit ca în situația în care terenul nu se va putea vinde, construcția edificată prin contribuția comună să fie vândută pentru acoperirea datoriilor, partea vătămată L.Z. declarând în instanță că a avut în vedere eventuala existență pe teren a unor conducte petroliere care ar fi împiedicat vânzarea ori alte impedimente necunoscute la momentul încheierii contractului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 770 din 26 mai 1999, SC C.A. SRL Ploiești a vândut martorului C.P. mansarda construcției și ½ din terenul aferent, cotă indiviză din suprafața de 169,32 mp., în schimbul prețului de 50.000.000 lei, achitat integral de cumpărător.
Or, în legătură cu această vânzare, chiar partea vătămată a arătat că datorită impasului financiar în care cele două părți ajunseseră au convenit această soluție de vânzare, el îl cunoștea pe martor, deoarece acesta avea o societate medicală similară în Buzău și s-a deplasat împreună cu inculpata în această localitate pentru a discuta cu toții vânzarea, iar martorul după mai multe discuții purtate cu cei doi a fost de acord să cumpere mansarda, relevante în acest sens, fiind și declarațiile date de partea vătămată L.Z., martorul C.P. și inculpata B.M., în fața instanței de apel, iar din analizarea declarației dată de inculpată la data de 25 septembrie 2000, în fața organului de urmărire penală, reiese că părțile au convenit clauza nr. 3 din contract, referitor la vânzarea imobilului, ca ultimă variantă, în cazul imposibilității de vânzare a terenului din comuna Românești și nicidecum nu rezultă că aceasta ar fi recunoscut așa cum susține parchetul că nu a intenționat în mod real punerea în practică a acestei clauze.
Se constată deci, că această vânzare a fost încheiată în deplină cunoștință de cauză a părții vătămate, fără ca acesta să se opună.
Dimpotrivă, partea vătămată contactându-l pe C.P. în acest sens, lucru confirmat de acesta și fiind prezent la toate discuțiile care au precedat vânzarea, și prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate reține că inculpata a indus în eroare pe partea vătămată L.Z. în legătură cu derularea celei de-a treia clauze contractuale, atâta timp, cât mansarda s-a vândut cu știrea sa, fără exercitarea vreunei opoziții.
În consecință, Curtea constată în raport de situația de fapt reținută, pe baza materialului probator administrat, că în mod temeinic și legal instanțele au stabilit că fapta inculpatei nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, constituind un litigiu comercial și au dispus achitarea, lăsând nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea vătămată L.Z. în cadrul procesului penal.
Pentru considerentele arătate, secția penală a Curții Supreme de Justiție, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de partea vătămată L.Z. și va obliga pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de partea vătămată L.Z. împotriva deciziei penale nr. 78 din 25 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpata B.M.
Obligă pe recurenta parte vătămată la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2003.