Asupra recursului de față;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.224 din 28 decembrie 1999, Tribunalul Militar Teritorial a condamnat pe inculpații:
cpt.G.P. la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a-c C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzut de art.174 raportat la art.175 alin.1 lit.d C. pen.
Totodată, s-a aplicat inculpatului și pedeapsa complimentară a degradării militare.
Pe durata executării pedepsei, în baza art.71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 C. pen.;
sold.rez.P.I. la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art.174 cu aplicarea art.74 și 76 C. pen.
S-a înlăturat pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.
In baza art.71 C. pen., pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 C. pen.
A fost respinsă acțiunea civilă exercitată de C.C., în nume propriu și în numele copiilor săi minori.
Fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte 2.300.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul nr.184/P/1995 din 21 octombrie 1997, Parchetul Militar Teritorial a trimis în judecată pe inculpații cpt. G.P., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art.174, raportat la art.175 lit.d C. pen., cu aplicarea art.13 C. pen. și sold.(r) P.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art.174 C. pen., cu aplicarea art.13 C. pen.
Prin sentința penală nr.11 din 27 ianuarie 1998, Tribunalul Militar Teritorial a restituit cauza la Parchetul Militar Teritorial pentru completarea urmăririi penale, respectiv, pentru prezentarea materialului de urmărire penală. Această hotărâre a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, prin decizia penală nr.202/1998 a Curții Militare de Apel.
După restituire, prin rechizitoriul nr.184/P/1995, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a trimis din nou în judecată pe cei doi inculpați, pentru aceleași fapte.
In fapt, s-a reținut că în luna decembrie 1989, cpt.G.P. era ofițer activ în cadrul U.M.01199 Ghimbav.
In noaptea de 22/23 decembrie 1989, în contextul evenimentelor revoluționare aflate în plină desfășurare, U.M.01199 Ghimbav, a trimis o subunitate, condusă de cpt.P.C. și inculpatul cpt.G.P., să asigure paza Complexului Comercial „U” din Brașov, subunitatea stabilindu-și punctul de comandă în holul din fața casieriei centrale de la parterul imobilului.
In ziua de 25 decembrie, a fost deschis magazinul alimentar cu autoservire aflat în subsolul clădirii.
In aceeași zi, în jurul orei 10,00 - 11,00, victima C.N. însoțit de numiții M.D. și C.L., toți muncitori la T.A.C.M. Brașov, s-au deplasat către centul orașului ajungând la Complexul Comercial „U”, de unde intenționau să cumpere băuturi alcoolice.
Înainte de a intra în magazinul alimentar, C.N. s-a despărțit de colegii săi.
In jurul orelor 11,00 – 12,00, C.N. s-a prezentat la casa nr.3 a magazinului alimentar și a întins casierei un libret CEC pentru a plăti mărfurile cumpărate. Casiera a încercat să-i explice acestuia că mărfurile trebuie cumpărate cu bani lichizi, însă C.N. a insistat în cererea sa de plată prin intermediul carnetului CEC.
La sesizarea unuia dintre cumpărători, cpt. G.P. a trimis câțiva soldați, cu ordinul de a imobiliza pe C.N. și a-l aduce la parterul imobilului unde se organizase punctul de camandă.
C.N. a fost condus din magazinul alimentar spre parterul clădirii de către inculpatul P.I. și numitul D.Ș., ambii militari în termen, fiind legat inițial de mâini cu o sfoară, care apoi a fost tăiată de P.I.
La parter, C.N., la solicitarea inculpatului G.P., a ridicat mâinile și a permis să fie percheziționat. In urma percheziției inculpatul G.P. a găsit asupra lui C.N. o legitimație de serviciu din care rezulta că ar fi zugrav-vopsitor la T.A.G.C.M. Brașov, o copertă de buletin, două librete CEC și 300 lei.
Pe unul din libretele CEC soldul era de 34.800 lei, iar pe celălalt de 12.800 lei, ambele emise în anul 1989, sumele fiind depuse în luna decembrie 1989.
La întrebările insistente ale inculpatului G.P. cu privire la proveniența sumelor de bani, C.N. a refuzat să răspundă, așa încât inculpatului i s-a întărit bănuiala că respectiva persoană ar fi terorist, motiv pentru care l-a întrebat în slujba cui este. Și la aceste întrebări victima a refuzat să răspundă.
Pentru a da o mai mare greutate interogatoriului, inculpatul G.P. a permis numitului D.Ș. să-l împingă pe C.N. de la spate cu țeava pistolului mitralieră din dotare.
Iritat de comportamentul militarilor, C.N. s-a întors la un moment dat brusc cu fața către D.Ș., a prins cu mâinile țeava pistolului mitralieră și prin smuncire a încercat să-l dezarmeze.
La ordinul inculpatului G.P., inculpatul P.I., fără somație și fără a trage foc de avertisment, a tras o rafală scurtă în direcția abdomenului victimei. C.N. a căzut, apoi a încercat să se ridice, împrejurare în care P.I. a mai tras un foc de armă în direcția acestuia.
Victima a căzut pentru a doua oară la pământ, și a încercat iarăși să se ridice, dar inculpatul P.I. a tras din nou.
Întrucât C.N. a încercat să se ridice pentru a treia oară, inculpatul G.P. l-a împușcat în cap cu pistolul din dotare.
Ca urmare a leziunilor cauzate prin împușcare, C.N. a decedat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București și inculpații cpt. G.P. și sold.rez. P.I.
Prin decizia penală nr.102/2000, Curtea Militară de Apel a admis apelul declarat de parchet și a respins apelurile declarate de cei doi inculpați.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către inculpați.
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia penală nr.4973/2001 a admis recursurile declarate de inculpați, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza pentru rejudecare, întrucât decizia atacată nu cuprindea motivele pe care s-a întemeiat soluția.
Parchetul și inculpații au criticat hotărârea primei instanțe după cum urmează:
- parchetul numai cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului sold.rez. P.I. pe care o consideră nelegală, deoarece pentru fapta săvârșită, prin reținerea de circumstanțe atenuante, pedeapsa minimă ce se putea aplica nu putea fi mai mică de 3 ani și 4 luni închisoare;
- inculpații cpt.G.P. și P.I., cu privire la:
- constatarea că raportul medico-legal aflat la dosar nu privește persoana împușcată de ei, întrucât asupra acestei persoane s-au tras numai trei focuri, cu arme diferite, iar cadavrul prezenta șase împușcături cu același tip de armă;
- greșita lor condamnare, în cauză impunându-se achitarea, în temeiul art.11 pct.2 lit.a, cu referire la art.10 lit.e C. proc. pen., fapta fiind comisă în condițiile ligitimei apărări, deoarece victima era agresivă și periculoasă, încercând chiar să dezarmeze un militar, ceea ce le-a produs o puternică tulburare.
Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr.93 din 3 octombrie 2002 a admis apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, a desființat hotărârea atacată în parte, în sensul că a majorat pedeapsa aplicată inculpatului P.I. de la 3 ani închisoare, la 3 ani și 4 luni închisoare, menținând încadrarea juridică a faptei.
Prin aceeași decizie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpații cpt. G.P. și sold.rez. P.I.
Inculpații au fost obligați să plătească statului suma de câte 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
S-a decis ca cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului parchetului să rămână în sarcina statului.
In motivarea acestei decizii instanța de apel a arătat următoarele:
a) cu privire la apelurile inculpaților:
1) Referitor la primul motiv de casare, potrivit căruia persoana descrisă în raportul de constatare medico-legală nu ar fi victima ci o altă persoană, s-a concluzionat că nu poate fi primit, deoarece:
- victima a fost recunoscută la moragă de către un coleg de serviciu și anume, martorul D.I., cel care a dus-o familiei și de către soția acesteia C.C., aceștia confirmând plăgile enumerate în actul medico-legal, constatări care contrazic susținerile inculpaților, în același sens, fiind și celelalte dovezi existente la dosar, care certifică, fără nici un dubiu, că persoana ucisă de inculpați, nu este alta decât victima C.N.
S-a mai arătat că unele mici inadverdențe, strecurate în timpul anchetei și speculate de inculpați, nu pot înlătura în nici un fel vinovăția acestora și cu atât mai puțin că se fac vinovați, de comiterea faptelor imputate.
2. In ce privește critica privind omisiunea de a se constata că faptele au fost în stare de legitimă apărare, motiv pentru care se impunea a se dispune achitarea, instanța de apel a arătat că nu este întemeiată deoarece:
- în urma percheziției corporale, inculpații s-au convins că victima nu era înarmată;
- în jurul victimei, care era singură, se aflau un număr de cel puțin 6 militari, care au înconjurat-o, și care se aflau în poziție de tragere, iar în apropiere se aflau numeroși civili care puteau interveni în orice moment;
- ordinul inculpatului cpt.G.P. de a se trage în victimă a fost dat „post factum”, respectiv, după ce C.N. își retrăsese mâna de pe țeava armei soldatului D.Ș., această din urmă împrejurare dovedind inexistența iminenței unui atac de mare gravitate asupra inculpaților.
S-a mai arătat că, pentru aceleași motive și în special lipsa unui atac și pericol iminent, nu poate fi primită nici teza incidenței dispozițiilor art.44 alin.3 C. pen., deoarece și în acest caz, cerințele arătate la art.44 alin.2 C. pen., trebuiesc îndeplinite cumulativ, cu precizarea că chiar și în situația în care ar fi fost vorba de existența unui atac „imediat”, depăsirea limitelor unei apărări proporționale nu poate fi apreciat ca fiind consecința unei „tulburări” sau „temeri”, deoarece pe de o parte, prin calitatea și pregătirea lor, iar pe de altă parte prin capacitatea de ripostă a militarilor prezenți, exista posibilitatea reală și fără pericole sau măsuri de a imobiliza în orice moment pe victimă.
b) Cu privire la apelul declarat de parchet s-a arătat că este întemeiat numai în ce privește aspectul de negalitate al criticii și nu și cel de netemeinicie și anume greșita reținere în favoarea inculpatului P.I. de circumstanțe atenuante.
Referitor la aspectul de nelegalitate instanța de apel a reținut că într-adevăr, din analiza textelor de lege incidente, în cauză, rezultă fără nici un dubiu că, prin reținerea de circumstanțe atenuante, pedeapsa ce se poate aplica în cazul săvârșirii infracțiunii de omor nu poate fi mai mică de 3 ani și 4 luni închisoare (astfel cum rezultă din dispozițiile art.76 alin.2 C. pen.), urmând a se dispune în consecință.
Decizia Curții Militare de Apel a fost atacată cu recurs de către inculpații G.P. și P.I.
Prin motive comune de casare, inculpații au criticat decizia instanței de apel cu privire la greșita lor condamnare, solicitând a se dispune achitarea întrucât în cauză sunt incidente, dispozițiile art.44, 45 și 46 C. pen.
Diferit, inculpatul G.P., a solicitat ca în cazul în care se va constata că se face vinovat de comiterea faptei imputate să se aprecieze ca, raportat la împrejurările deosebite în care a săvârșit fapta, respectiv evenimentele critice din decembrie 1989, care au creat o stare de panică și insecuritate, vârsta pe care o avea la acea dată și anume 23 ani, lipsa de experiență profesională și nu în ultimul rând conduita bună de care a dat dovadă atât anterior cât și după comiterea faptei, în favoarea sa se impune reținerea de circumstanțe atenunate cu consecința reducerii pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege.
Asupra recursurilor de față:
a) Susținerea inculpaților, prin motivul comun de casare în sensul că în cauză se impune achitarea lor întrucât sunt incidente dispozițiile referitoare la legitima apărare (art.44 C. pen.), stare de necesitate (art.45 C. pen.) și constrângerea fizică sau morală (art.46 C. pen.) este nefondată.
Întrucât, atât instanța de fond și cât și instanța de apel au răspus detaliat la critica privind omisiunea reținrii dispozițiilor art.44 C. pen., motive redate în esență și în prezenta decizie, și pe care instanța de recurs și-o însușește pe deplin, întrucât se bazează pe o analiză amănunțită a cerințelor ce se cer a fi îndeplinite pentru existența legitimei apărări, cerințe care însă nu se regăsesc în situația de fapt, reluarea lor nu se mai impune, fiind superfluă.
Cât privesc celelalte susțineri, invocate pentru prima dată la instanța de recurs și anume existența stării de necesitate ori intervenirea constrângerii fizice ori morale, sub imperiul cărora s-ar fi comis faptele se constată că nu sunt fondate. Astfel:
a) Pentru a fi aplicabile dispozițiile referitoare la starea de necesitate, pericolul trebuie să fie iminent pentru valorile arătate în art.45 C. pen., iar înlăturarea acestuia produs prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie să fie generat de un eveniment accidental iar nu de o activitate deliberată.
Cum din probele de la dosar rezultă cu claritate că uciderea victimei prin împușcare de către cei doi inculpați, a fost rezultatul unei acțiuni deliberată și nu urmare a unui eveniment accidental, aceștia având în vedere posibilitatea de a preveni o astfel de situație și prin alte mijloace cum ar fi imobilizarea victimei, ținând seama de faptul că aceasta nu era înarmată, iar în jurul ei se aflau un numă de 5-6 militari înarmați.
Prin urmare calea aleasă de inculpați de a acționa, nefiind rezultatul unei întâmplări sau eveniment accidental ci creat de ei înșiși, dispozițiile referitoare la starea de necesitate nu sunt aplicabile.
b) Potrivit art.46 C. pen., nu constituie infracțiune, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-ar putea rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Analizând critica inculpaților prin care susțin că în cauză trebuia să se constate existența constrângerii fizice sau morale, la care au fost supuși din partea victimei, prin prisma dispozițiilor legale menționate se constată că nu este întemeiată.
Din situația de fapt nu se poate reține, pe de o parte, că victima a folosit față de inculpați acte de violență de o asemenea intensitate încât să justifice folosirea armelor din dotare, iar pe de altă parte nici faptul că aceștia nu aveau la îndemână alte mijloace de a obstacula atitudinea inculpatului, cum ar fi imobilizarea acestuia, având în vedere faptul că aceasta nu era înarmată și chiar mai mult era înconjurată de un număr de 5-6 militari înarmați, care puteau interveni în orice moment și imobiliza pe victimă fără nici un risc major pentru ei.
Cât privește constrângerea morală care ar fi intervenit din partea victimei, nici nu poate fi vorba, această susținere nefiind decât o apreciere eronată a situației de fapt de către inculpați, aceasta și numai pentru faptul dacă se are în vedere că inculpații aveau calitatea de militari instruiți și pregătiți tocmai pentru a face față unor situații dificile, cum este și cea din cauza de față. In realitate cel constrâns atât fizic cât și moral a fost victima și nicidecum inculpații.
Față de cele mai sus arătate, urmează a se constata că motivul de casare comun invocat de inculpați mai sus-analizat nu poate fi primit, iar recursul declarat de inculpatul P.I. care vizează același aspect este nefondat și va fi respins ca atare, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b C. proc. pen., având în vedere și faptul că verificând decizia atacată, din oficiu, în raport cu prevederile art.3859 alin.3 C. proc. pen., nu se constată existența și altor motive care să ducă la casare.
In ce privește critica formulată de inculpatul G.P., referitor la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea mare se constată că este întemeiată.
Potrivit art.72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Este fără îndoială că fapta inculpatului de a ucide pe victimă, prezintă un pericol social ridicat, prin însăși natura ei, fapt iliustrat și de limitele de pedeapsă ridicate stabilite de legiuitor.
Stabilirea pedepsei unei persoane numai pe baza acestui criteriu sau prin acordarea unei priorități acestuia și prin neglijarea chiar în parte a celorlalte criterii de individualizare, cum ar fi împrejurările comiterii faptei, ori datele ce caracterizează persoana făptuitorului fac ca pedeapsa aplicată să nu-și poată îndeplini menirea prevăzută de art.52 C. pen.
In cauză se constată că instanțele nu au dat o importantă și eficiență coresăunzătoare împrejurărilor în care a comis fapta inculpatul, și anume în perioada evenimentelor din decembrie 1989 când exista o stare de nesiguranță în întreaga societate și când circula o sumedenie de zvonuri care de care mai alarmiste, care prin modul în care erau prezentate creau pentru orice persoană o stare de disconfort psihic și teamă alterând în parte capacitatea de acționa, faptul că inculpatul G.P. la data săvârșirii faptei era tânăr, având vârsta de numai 22 ani, absolvent de școală militară de puțină vreme și ca atare cu o experiență redusă în activitatea ce o desfășura, dar nu în ultimul rând și comportarea bună avută atât anterior comiterii faptei cât și după această dată. Dacă ar fi avut în vedere aceste elemente și le-ar fi dat semnificația cuvenită instanțele ar fi ajuns la concluzia că în favoarea inculpaților se impunea reținerea de circumstanțe atenuante cu consecința reducerii pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege încriminator.
Neprocedând în acest fel atât instanța de fond cât și cea de apel au pronunțat hotărâri criticabile sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului G.P., motiv pentru care urmează a se constata că recursul declarat de acesta este fondat, a fi admis și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul C. (fost G.) P. împotriva deciziei nr.93 din 3 octombrie 2002 a Curții Militare de Apel.
Casează decizia atacată, precum și sentința nr.224 din 28 decembrie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial București, numai cu privire la pedeapsa privativă de libertate aplicată acestui inculpat, pe care, prin reținerea dispozițiilor art.74 și ale art.76 C. pen., o reduce de la 15 ani închisoare, la 10 ani închisoare.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva aceleiași decizii.
Obligă pe recurentul inculpat P.I. la plata sumei de 1.100.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi 6 ianuarie 2004.