Asupra recursului în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Buftea, prin sentința penală nr. 1889 din 14 decembrie 2000, a condamnat pe inculpata D.M. la 1.000.000 lei amendă pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 din același cod.
S-a reținut că inculpata, în calitate de factor poștal la oficiul poștal nr. 36 Tamași din comuna Corbeanca, a primit la 2 aprilie 1999, în baza listei de distribuire, motivarea sentinței civile nr. 738/1999 a Judecătoriei Buftea, pe care urma să o înmâneze numitului C.S., sau să efectueze procedura de comunicare la domiciliul acestuia.
Inculpata a consemnat că la 2 aprilie 1999 a întocmit procedura de comunicare prin afișare a sentinței civile sus-menționată către partea C.S., deși nu o realizase.
În realitate, inculpata a efectuat procedura de comunicare la 13 aprilie 1999, când la solicitarea lui C.S. a aplicat și ștampila P.T.T.R., cu această dată.
Tribunalul București, prin decizia penală nr. 242 din 15 februarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de persoana interesată, apelantul C.S.
Judecătoria Buftea, prin încheierea din 5 aprilie 2001, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de părțile vătămate N.E., V.I., O.N. și S.N. și a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței penale menționate, în sensul că la alin. (6) al dispozitivului după cuvintele „întocmită cu data de 2 aprilie 1999” se vor adăuga cuvintele „în ce privește ștampila cu data de 13 aprilie 1999”. Aceeași mențiune s-a efectuat și pentru alin. (1) și (3) din aceeași hotărâre.
Tribunalul București, prin decizia penală nr. 1303/ A din 10 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de inculpata D.M. și numitul C.S., a desființat încheierea de ședință din 5 aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea și, pe fond, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale.
S-a reținut că inculpata a completat dovada de comunicare a copiei sentinței civile cu data de 2 aprilie 1999 și a menționat că a afișat-o la domiciliul numitului C.S., deoarece nici una dintre persoanele nominalizate la pct. 1 al dovezii nu a fost găsită, după care a restituit dovada de comunicare oficiului poștal și judecătoriei deși, în realitate, nu a efectuat această procedură.
Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 1719 din 19 noiembrie 2001, a admis recursurile declarate de părțile vătămate N.E., S.N., V.G., I.N. și E.T. și a menținut încheierea din 5 aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea.
S-a reținut că, în sens material, actul falsificat este procedura de comunicare a motivării sentinței civile nr. 738/1999 a Judecătoriei Buftea, iar dovada de pornire și procesul-verbal de predare poartă data de 2 aprilie 1999 (cu ștampila poștei din aceeași dată).
De asemenea, comunicarea aceleiași sentințe civile poartă atât ștampila din data de 2 aprilie 1999, cât și cea din 13 aprilie 1999 ca fiind data înmânării către destinatar, deși procedura fusese efectuată prin afișare la data de 2 aprilie 1999 și depusă la dosar.
S-a mai reținut că încheierea din 5 aprilie 2001 a Judecătoriei Buftea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 92 și art. 100 C. proc. civ., potrivit cărora comunicarea efectuată pe 13 aprilie 1999 fiind lipsită de semnătura destinatarului este nulă, conform art. 100 alin. (3) din același cod.
Împotriva deciziei penale nr. 1719 din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, în baza art. 409 și art. 410 alin. (2) C. proc. pen., a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru greșita aplicare a art. 195 C. proc. pen.
Recursul în anulare este întemeiat.
Potrivit art. 195 C. proc. pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală sau de instanța de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
Rezultă din cuprinsul acestui text că îndreptarea unei hotărâri pentru erori materiale, nu poate avea loc decât în cazul în care greșeala este evidentă în sensul că rezultă în mod cert din însăși actele cauzei, nefiind nevoie, pentru a contesta, de administrarea sau reaprecierea unor probe și că această modalitate de îndreptare a greșelilor nu ar putea fi folosită pentru erori care privesc conținutul actului, adică înțelesul celor cuprinse în actul procedural.
Tot așa, în conformitate cu art. 289 C. pen., falsul intelectual se realizează, printre altele, prin falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Din economia acestui text rezultă, pe de o parte, că atestarea este acea consemnare care se efectuează cu prilejul întocmirii unui înscris oficial referitor la existența anumitor fapte sau împrejurări determinate, iar pe de altă parte, că atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face menționarea nu au existat sau ele s-au petrecut cu totul altfel decât s-a făcut consemnarea.
În speță, așa cum s-a arătat, s-a cerut îndreptarea sentinței penale nr. 1889 din 14 decembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, în sensul de a se însera în dispozitivul acesteia, după cuvintele „întocmită cu data de 2 aprilie 1999” a expresiei „în ce privește ștampila cu data de 13 aprilie 1999”.
Din examinarea hotărârii, a cărei îndreptare s-a cerut, rezultă că, dispunând condamnarea inculpatei D.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., instanța de fond a reținut în sarcina sa că, în calitate de factor poștal, a întocmit o procedură de comunicare a unei hotărâri judecătorești deși, în realitate, procedura de comunicare către numitul C.S. nu se realizase la acea dată, respectiv 2 aprilie 1999. În acest sens, instanța a dispus corect și anularea înscrisului falsificat, respectiv procedura de comunicare a motivării sentinței civile întocmite cu data de 2 aprilie 1999.
În acest context, este evident că, în speță, cererea de îndreptare depășește cadrul unei rectificări în sensul art. 195 C. proc. pen. și că prin ea se tinde la schimbarea stării de fapt avută în vedere la trimiterea în judecată și condamnarea inculpatei, modificare ce nu putea fi făcută decât prin exercitarea unei căi de atac ordinare împotriva acestei hotărâri.
Așa fiind, soluția legală ce se impunea era cea de respingere a cererii, așa cum în mod corect a hotărât instanța de apel.
De aceea, soluția contrară dată în fond de judecătorie și menținută în recurs de curtea de apel au fost pronunțate cu încălcarea legii.
Astfel, hotărând admiterea cererii, prima instanță se referă la însăși conținutul actului, întrucât vizează existența infracțiunii deduse judecății, circumstanțele de timp în care a fost săvârșită, iar nu la anumite inexactități materiale, scriptice notorii ceea ce conduce la inexistența condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 195 C. proc. pen.; materialitatea și evidența erorii.
Tot astfel, confirmând soluția menționată, instanța de recurs și-a fundamentat hotărârea pe aspecte ce exced cauzei cu care a fost sesizată, respectiv conformitatea procedurii de comunicare din 13 aprilie 1999 cu dispozițiile legii procesual civile. Procedând în acest mod, instanța și-a încălcat nu doar competența, dar a ignorat că se află în prezența unei situații de fapt investită cu autoritate de lucru judecat prin rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 1889 din 14 decembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, urmare retragerii apelului declarat în cauză și care reprezintă o modalitate atipică de comunicare a unui act procedural.
Or, îndreptând în sensul arătat sentința penală nr. 1889/2000 a Judecătoriei Buftea, s-a ajuns în situația în care „culpa” inculpatei D.M. pentru care a fost sancționată penal să fie imputată lui C.S. care va suporta consecințele procesuale ale unei comunicări inexistente. Altfel spus, un ilicit penal consfințit cu putere de lucru judecat nu va avea efectele prevăzute de art. 22 C. proc. pen., în fața instanțelor civile.
În mod concret, urmările rămânerii în această formă a dispozitivului sentinței penale nr. 1889 din 14 decembrie 2000 sunt deosebite pentru numitul C.S., destinatarul actului falsificat.
Astfel, din decizia civilă nr. 1565 din 26 aprilie 2000 a Curții de Apel București (anexată la recursul în anulare) rezultă că instanțele de control judiciar, apreciind data de 13 aprilie 1999 ca cea reală a comunicării sentinței civile, au respins excepția nemotivării în termen a apelului și, rejudecând cauza, au schimbat în totalitate sentința civilă nr. 738/1999 a Judecătoriei Buftea.
Or, anulându-se procedura întocmită cu data de 13 aprilie 1999 s-ar crea posibilitatea casării în totalitate a deciziei civile menționate, precum și deciziei civile nr. 359/ A din 15 decembrie 1999 a Tribunalului București pe calea revizuirii, a admiterii excepției nemotivării în termen a apelului de către C.S., având ca rezultat rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 738 din 19 februarie 1999 a Judecătoriei Buftea, care, așa cum s-a dovedit este greșită.
Ca urmare, instanța de recurs admițând recursul și casând decizia instanței de apel, care, fiind pronunțată printr-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 195 C. proc. pen., era legală și temeinică, a pronunțat o hotărâre contrară legii.
În consecință, recursul în anulare, fiind întemeiat, urmează a se admite și a se casa decizia atacată, menținându-se decizia dată în apel prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr. 1719 din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, privind pe intimata inculpată D.M.
Casează decizia penală nr. 1719 din 19 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, și menține decizia penală nr. 1303/ A din 10 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția I penală, prin care s-a respins cererea de îndreptarea erorii materiale.
Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2003.