Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 330 din 13 august 1998 a Tribunalului București, secția I penală, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.R.P., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 1 rechizitor).
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., în cea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. (pct. 3, 4 și 5 rechizitor) text în baza căruia l-a condamnat la 2 ani închisoare.
A mai fost condamnat același inculpat pentru săvârșirea a 6 infracțiuni prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 2, 6, 7, 8, 9, 10 rechizitor), la 6 pedepse de câte un an și 6 luni închisoare.
În baza art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (pct. 3, 4 și 5 rechizitor) au fost aplicate 3 pedepse de câte 2 ani închisoare.
Potrivit art. 282 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (pct. 9 rechizitor) a mai fost condamnat la 2 ani închisoare și pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzut de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., la două pedepse de câte 8 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus să execute 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
A fost obligat să plătească unor părți civile, în dolari, sau echivalentul acestora la data executării prezentei hotărâri, diverse sume, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în cursul anilor l993 – 1994, lucrătorii de poliție au fost sesizați cu faptul că inculpatul P.R.P., prin folosirea de mijloace frauduloase a obținut de la 12 persoane 4.000 mărci germane, 157.000 dolari S.U.A., 200.000 lei și bunuri în valoare de 2.880 dolari S.U.A.
Activitatea infracțională s-a desfășurat după cum urmează:
1) În luna februarie 1993, S.I., asociat unic al unei societăți comerciale din Piatra Neamț, l-a cunoscut pe recurent, în calitate de patron al unei întreprinderi comerciale de tip SRL, care i-a facilitat cumpărarea unei cantități de fulare și pături din Grecia.
Ulterior, S.I. i-a solicitat să-l ajute să cumpere de la SC E. SA București, niște televizoare, iar inculpatul spunându-i că îl cunoaște pe director i-a cerut suma de 3.500.000 lei pentru cumpărarea a 100 bucăți precum și 200.000 lei pe care urma să-i dea persoanei cunoscute pentru a o determina să aprobe livrarea imediată a mărfii.
În ziua de 15 martie 1993, amândoi au mers la sediul întreprinderii unde inculpatul I-a spus lui S.I. că merge la director pentru a rezolva livrarea mărfii, iar după circa 15 minute s-a comunicat că a doua zi poate veni să o ia.
A doua zi, adică pe data de 16 martie 1993, S.I. a venit cu un autocamion și după două zile de așteptare, deoarece nu a putut ridica televizoarele, întrucât fusese programat peste două săptămâni, a mers la directorul comercial, cel cu care inculpatul i-a spus că „aranjase problema”, și i-a cerut să livreze marfa.
La auzul celor spuse, directorul comercial l-a dat afară din birou, iar S.I. a mers la directorul general, care înțelegând situația, a dispus livrarea mărfii.
Pentru această faptă, Tribunalul București, a dispus achitarea inculpatului considerând că lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
2) În luna august 1993, B.I.M. a dorit să cumpere două apartamente în București.
În acest scop ea a luat legătura cu o persoană ce dăduse un anunț în ziar cu privire la vânzarea unor apartamente și neplăcându-i cele pe care le văzuse, i-a lăsat numărul ei de telefon pentru a o anunța dacă se va ivi o situație, în acest sens.
Ulterior, persoana respectivă a fost căutată de inculpat care i-a spus că are de vânzare două apartamente în centrul civic, care la rândul său a anunțat-o pe B.I.M. și aceasta, după ce le-a văzut, a fost de acord să le cumpere.
Față de această situație, inculpatul a chemat-o la sediul firmei lui pentru a perfecta tranzacția spunându-i, în același timp că prețul acestor apartamente este de 70.000 dolari S.U.A., din care trebuia să plătească un avans de 30.000 dolari S.U.A., pentru care nu va încheia însă nici un act.
Întrucât B.I.M. a fost neîncrezătoare, inculpatul a convins-o că el este un influent om de afaceri cu o situație materială deosebită și pentru a-i întări această convingere a dus-o pe str. Primăverii unde se aflau două imobile în construcție despre care i-a spus că sunt ale lui.
În urma acestui fapt, partea vătămată i-a dat cei 30.000 dolari S.U.A., încheind în același timp și un contract de împrumut cu inculpatul pentru această sumă, deoarece el nu a fost de acord cu o tranzacție în legătură cu cele două apartamente.
În ziua de 4 septembrie 1993, recurentul a chemat-o din nou la sediul firmei sale, i-a solicitat să-i mai plătească un avans de 20.000 dolari S.U.A. și să semneze contractul.
Cumpărătoarea, a semnat actul respectiv, i-a dat banii ceruți și cu această ocazie au întocmit o chitanță în care era specificată suma predată precum și scopul în care a fost remisă, fiind trecute și adresele celor două apartamente, act care a rămas la partea vătămată.
A doua zi a chemat-o din nou, i-a spus să rupă chitanța și să întocmească una nouă în care să nu menționeze adresa celor două apartamente, împrejurare cu care partea vătămată a fost de acord, păstrând însă o xerocopie din acel act.
Deoarece, recurentul tergiversa perfectarea actelor, partea vătămată s-a interesat personal despre cele două apartamente cu care ocazie a aflat că acestea nu pot fi vândute, pentru că erau în construcție și ele nu aparțineau inculpatului și nici SC R. așa cum a pretins acesta.
În atare situație, partea vătămată s-a adresat poliției, iar inculpatul i-a restituit întreaga sumă pe care o primise.
3) În cursul lunii octombrie 1993, partea vătămată P.D. care dorea să cumpere un apartament pentru o altă persoană de la care primise banii și o procură în acest sens, a luat legătura cu inculpatul care i-a promis că îl va ajuta în această problemă.
În ziua de 4 noiembrie 1993, aceasta, împreună cu două persoane, a mers la firma al cărui patron se pretindea a fi inculpatul care le-a spus că are relații la Primăria capitalei și la SC R. SA, astfel încât, poate obține aprobările necesare cumpărării unui apartament în centrul civic, precizându-le că unul duplex costă 60.000 dolari S.U.A. și Ie-a cerut 30.000 dolari S.U.A., întrucât trebuia să dea ceva și persoanelor cu care urma să tranzacționeze afacerea.
Pentru aceasta, inculpatul i-a solicitat lui P.D. să întocmească o cerere adresată Primarului General al Capitalei, după care i-a indicat același apartament ce-l oferise spre vânzare părții vătămate B.I.M.
După întocmirea cererii și după ce P.D. a văzut apartamentul, i-a dat inculpatului 15.000 dolari S.U.A., întocmind și o chitanță în care s-a menționat că acea sumă reprezintă un împrumut returnabil.
Pentru a întări convingerea părții vătămate că tranzacția încheiată era valabilă, inculpatul i-a spus că în Moldova are o fermă foarte mare evaluată la 250.000 dolari S.U.A. situație ireală.
După o săptămână P.D. luând legătura cu inculpatul pentru a ști care este situația, i s-a răspuns de acesta „să aibă răbdare fiind o problemă mai delicată de trafic de influență”.
3, 4, 5 Între timp, inculpatul l-a anunțat pe P.D. că mai are apartamente de vânzare în centrul civic, motiv pentru care acesta din urmă i-a contactat pe V.E., N.R.A. și D.C.
Aceștia s-au prezentat la sediul firmei inculpatului care le-a indicat adresele apartamentelor și după ce ei le-au văzut, recurentul i-a pus să întocmească câte o cerere adresată Primarului General al Capitalei prin care solicitau aprobarea cumpărării unui apartament cu 3 și respectiv cu 2 camere în centrul civic, cereri, care nu au fost datate.
De menționat că anterior întocmirii solicitărilor scrise, inculpatul le-a spus părților vătămate că are cunoștințe cu funcții înalte în cadrul Primăriei Capitalei și la SC R. SA asupra cărora are influență, putând să-i determine să aprobe documentele necesare cumpărării unui apartament în acel loc.
După întocmirea cererilor, inculpatul a pretins și primit drept avans următoarele sume: 5.500 dolari S.U.A. V.E., fără a întocmi chitanța, 8.000 dolari S.U.A. de la N.N., tatăl lui N.R.A. pentru care a întocmit un act de mână și 2.000 dolari S.U.A. de la D.C. prin intermediul lui V.E. pentru care s-a întocmit o chitanță.
În cursul lunii decembrie 1993, inculpatul i-a chemat pe P.D., N.R.A. și V.E. pentru a semna contractele de vânzare–cumpărare și pentru a i se da restul de bani. Li s-a prezentat pentru semnat contracte de vânzare-cumpărare în alb care apăreau ca fiind emise de SC R. SA în care erau menționate ca obiect al vânzării apartamentele văzute anterior.
Inculpatul le-a explicat părților vătămate că aceste contracte nu sunt semnate de persoanele în drept, întrucât nu și-au primit banii promiși.
După semnarea lor, inculpatul a primit pe bază de chitanță de la P.D. 15.000 dolari S.U.A. de la N.A.R., 3.300 dolari S.U.A. și de la V.E. 3.000 dolari S.U.A. spunându-le, totodată, să păstreze discreție totală, întrucât ce face el este „trafic de influență pur”.
Ulterior, el a încercat să-i evite pe aceștia până în luna ianuarie 1994, când le-a promis că le va restitui banii ceea ce era imposibil, întrucât sumele respective au fost date lui B.I.M. pentru a-și retrage plângerea formulată împotriva lui.
Întrucât inculpatul era din nou în situația de a fi reclamat le-a înmânat părților vătămate un Euro cec în valoare de 47.000 dolari S.U.A. care nu avea acoperire, lucru constatat de aceștia când au vrut să-l încaseze.
În luna ianuarie 1994, inculpatul având nevoie de câteva sute de dolari, a mers la o cunoștință, care neavând lichidități i-a dat în alb un Euro cec Primindu-l, recurentul i-a promis că i-l va restitui a doua zi.
Văzând că inculpatul nu se ține de promisiune, persoana respectivă a anulat această filă C.E.C.
Inculpatul a pus pe o altă persoană să completeze documentul respective pentru suma de 47.000 dolari S.U.A. cu numele și adresa lui P.D., pe care i l-a dat deși știa că nu poate fi încasat.
6) În luna septembrie 1993, partea vătămată A.D. intenționând să cumpere în București un apartament, prin intermediul unei prietene, l-a cunoscut pe inculpat care i-a promis că-i va procura unul duplex în centrul civic.
Procedând în același mod ca și în cazul lui B.I.M. după ce i-a arătat un apartament, inculpatul i-a cerut 15.000 dolari S.U.A. și a pus-o să completeze o cerere.
Fiind convinsă că a fost indusă în eroare, partea vătămată i-a solicitat restituirea avansului.
Deoarece, era amânată și ea trebuia să plece la Paris partea vătămată a lăsat o procură unei persoane pentru a-i recupera banii.
La insistențele acelei persoane, recurentul i-a dat 3.000 dolari S.U.A., iar pentru diferența de 12.000 dolari S.U.A. un Euro cec care nu a putut fi onorat.
Față de această situație inculpatul a apelat la fratele său care domiciliază în Belgia și care i-a restituit lui A.D. suma respectivă.
În același mod, inculpatul a procedat și cu partea vătămată C.M. care dorea să cumpere un apartament în București, împuternicind în acest scop pe o cunoștință a sa.
Inculpatul a primit de la aceasta avans 15.000 dolari S.U.A., dar din cauza întârzierii perfectării actelor, la cerere, i-a restituit suma respectivă.
7, 8) În luna mai 1999, A.A. a sesizat poliției faptul că inculpatul P.R.P. l-a înșelat cu 5.000 dolari S.U.A. prin vânzarea unui apartament despre care a susținut că este al său, fapta ce nu corespundea realității.
Inculpatul i-a propus spre cumpărare contra sumei de 80.000 dolari S.U.A. un apartament cu un avans de 25.000 dolari S.U.A., din care 1.000 dolari S.U.A. trebuiau plătiți în momentul semnării înscrisului, iar restul de 25.000 dolari S.U.A., la data de 3 mai 1994. Cu această ocazie, s-a încheiat o înțelegere precontractuală inculpatul primind 1.000 dolari S.U.A.
La data de 28 aprilie 1994, el a mers la firma părții vătămate și i-a cerut 4.000 dolari S.U.A. pe motiv că are urgentă nevoie de acești bani, pentru perfectarea actelor la notariat și pentru unele datorii mai vechi.
Cu această ocazie, i-a arătat o chitanță de mână din care rezulta că S.N. vinde inculpatului apartamentul ce urma să fie revândut lui A.A. la prețul de 15.400 dolari S.U.A., banii fiind primiți de la cumpărător, înainte de perfectarea actelor. Văzând acest document partea vătămată i-a dat inculpatului suma cerută în contul prețului.
Văzând că se întârzie perfectarea actelor, partea vătămată a luat legătura cu S.N. de la care a aflat că nu a vândut și nici nu intenționa să vândă apartamentul respectiv. Lucrurile complicându-se, inculpatul a mers la S.N. cu care a întocmit o chitanță de mână pentru renunțarea la cumpărarea imobilului și prin care anula chitanța de mână ce atesta vânzarea, datată din 15 aprilie 1993.
Întrucât nu avea bani pentru a-i restitui, i-a dat părții vătămate faianță, a cărei contravaloare a acoperit prejudicial.
De menționat că în primăvara anului 1993, între inculpat și S.N. a intervenit o convenție verbală, prin care ultimul era de acord să închirieze primului apartamentul său pentru a–și înființa o societate comercială, obligându-se în schimb să-l ia asociat pe S.N., iar dividentele ce urmau să-i revină să reprezinte plata chiriei.
Profitând de faptul că S.N. era bolnav și nu se putea deplasa, inculpatul i-a luat mai multe semnături în alb pe care le-a folosit la comiterea faptei în dauna părții vătămate, A.A.
9) La data de 25 iulie 1994, partea civilă N.S. a sesizat pe lucrătorii de poliție faptul că a fost înșelat cu ocazia derulării unui contract comercial în scopul obținerii sumei de 18.000 dolari S.U.A. pe care a dat-o inculpatului.
Cei doi s-au cunoscut în luna martie 1993, când inculpatul s-a prezentat ca fiind președinte a unei societăți comerciale și i-a spus că este un prosper om de afaceri având valori mobiliare și imobiliare.
Fiind convins de seriozitatea inculpatului, partea civilă a încheiat un contract privind exportul și importul de mărfuri și produse alimentare din Grecia. Acest contract a fost semnat de inculpat, în calitate de președinte al societății comerciale și de câtre partea civilă, ca persoană fizică.
La 7 septembrie 1993, inculpatul i-a dat suma de 5.200 dolari S.U.A. spunându-i că reprezintă profitul din afacerile în care investise, această acțiune fiind făcută în scopul de a-l menține în eroare.
Întrucât vechiul contract expirase, cei doi au încheiat un altul, N.S. contribuind cu 20.000 dolari S.U.A.
După împlinirea termenului de 104 zile prevăzut în noul contract, N.S. i-a solicitat inculpatului profitul de 40%, însă acesta a încercat în diferite moduri să dovedească valabilitatea contractului prin existența banilor rezultați din „afacerile” făcute cu firmele grecești.
Astfel, la data de 5 octombrie 1994, inculpatul l-a anunțat pe N.S. să se prezinte la B.F.R. din București pentru a ridica 25.000 dolari S.U.A., dar când acesta a mers acolo a constatat că nu se depusese nici o sumă de bani pe numele său.
Ulterior, inculpatul I-a dat părții vătămate două Eurocecuri în valoare de câte 10.000 dolari S.U.A. fiecare, spunându-i să meargă la B.R.C.E. pentru a le încasa, ceea ce nu s-a putut întrucât documentele financiare nu aveau trecută parola, astfel încât, nu puteau fi onorate. Partea civilă i-a dat inculpatului Eurocecurile, păstrându-și însă copii după acestea.
Ulterior, recurentul i-a oferit spre cumpărare apartamentul ce fusese dat și lui A.A. precum și cel duplex prezentat lui P.D. și B.I.M., propuneri ce au fost refuzate de partea civilă N.S. Atunci inculpatul i-a spus să-și deschidă un cont în valută, deoarece fratele său, care locuiește în Belgia va depune 25.000 dolari S.U.A., propunere care nu s-a concretizat, astfel încât păgubitul a făcut plângere la poliție.
După depunerea reclamației, inculpatul i-a dat părții civile marfă în valoare de 10.177 dolari S.U.A., condiționând restituirea restului de schimbarea declarațiilor de la poliție, în sensul că banii au fost dați cu titlu de împrumut.
10. În luna august 1992, prin intermediul unei persoane inculpatul i-a cunoscut pe cetățenii greci M.V. și P.J., pe care i-a convins să înființeze o societate mixtă în scopul aprovizionării a două fabrici românești cu concentrate din Grecia.
S-a hotărât ca asociați la firma mixtă să fie cei doi cetățeni greci, soția inculpatului și încă o persoană, iar aportul părții române să fie pentru fiecare 20.000 lei în total 40.000 lei, iar cel al străinilor de câte 2.500 dolari S.U.A.
La data de 20 august 1992, societatea mixtă a fost înregistrată la Ministerul Comerțului și deși primise din partea cetățenilor străini câte 2.500 dolari S.U.A. pentru constituirea capitalului social, inculpatul a depus doar 158 dolari S.U.A. și câte 56 dolari S.U.A. în numele fiecărui asociat, restul banilor fiind folosiți în interes personal de către el.
În luna septembrie 1992, cetățenii greci au trimis un camion cu 1440 baxuri cu sticle de suc de lămâie, iar contravaloarea mărfii, 3.926.160 lei a fost încasată de societatea mixtă prin filă C.E.C.
După intrarea banilor în cont, fără să achite contravaloarea mărfii de 2.880 dolari S.U.A., inculpatul a cheltuit banii în interes personal.
La două luni după expedierea mărfii, M.V. a sosit la București pentru a-i solicita achitarea mărfii.
Întrucât, în acea perioadă a avut diferende și cu alți cetățeni greci, care-l reclamaseră la poliție, inculpatul l-a invitat pe vânzător la domiciliul său și acolo l-a determinat să semneze o declarație de ieșire din societate, pe care el a folosit-o la întocmirea unei procuri prin care asociații au împuternicit pe o anumită persoană să se ocupe de cesionarea părților sociale ale lui M.V., în favoarea soției recurentului.
Pentru a-și asigura totuși o justificare, inculpatul a măsluit un înscris în numele altui cetățean grec din care rezulta că acesta, în calitate de președinte a unei societăți comerciale a primit de la inculpat contravaloare mărfii expediate din Grecia pe adresa societății mixte.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, părțile civile P.D., N.A.R., N.N., V.E. și inculpatul.
Părțile civile V.E., P.D. și N.R. și-au retras apelurile declarate.
Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și cel al părții civile N.N. a desființat în parte sentința numai cu privire la greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., a neaplicării pedepsei complementare și cu privire la omisiunea obligării inculpatului la despăgubiri civile către N.N.
Rejudecând cauza, instanța de apel, în baza art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat pe inculpatul P.R.P. la 4 ani închisoare, pedeapsă pe care a contopit-o cu celelalte sancțiuni penale aplicate, urmând ca în temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., să execute 4 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
Conform art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a fost obligat să plătească părții civile N.N., suma de 8.000 dolari S.U.A. sau contravaloarea în lei la cursul de zi, cu titlu de despăgubiri.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, iar apelul inculpatului a fost respins. (Decizia nr. 208 din 6 mai 1999 a Curții de Apel București, secția I penală).
Împotriva acestor soluții au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul P.R.P.
Prin decizia nr. 1682 din 28 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei a fost admis, casată hotărârea respectivă precum și sentința nr. 330 din 13 august 1999 a Tribunalului București, numai cu privire la încadrarea juridică a 6 infracțiuni de înșelăciune și la pedepsele aplicate.
Au fost înlăturate dispozițiile art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa rezultantă descontopită și în temeiul art. 334 C. proc. pen., încadrarea juridică pentru cele 6 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., a fost schimbată în 6 infracțiuni fiecare prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., texte în baza cărora inculpatul a fost condamnat la câte 3 ani închisoare.
Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare sporită cu 2 ani închisoare, în final inculpatul urmând să execute 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
Recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.
Ulterior condamnatul a introdus o contestație în anulare, invocând că hotărârile nu sunt legale, deoarece instanța de recurs a omis să înceteze procesul penal pentru un număr de 4 infracțiuni prevăzute de art. 215 C. pen. și două de art. 290 C. pen., în temeiul art. 10 alin. (1) lit. g) raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale prevăzută de art. 121 combinat cu art. 122 și art. 124 C. pen.
Curtea Supremă de Justiție examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare și constatând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 386 lit. c) C. proc. pen., potrivit art. 391 C. proc. pen., a admis-o ulterior și a desființat decizia atacată numai cu privire la omisiunea pronunțării încetării procesului penal pentru infracțiunile la care a intervenit prescripția răspunderii penale potrivit art. 124 C. pen., raportat la art. 121 și art. 122 C. pen. (Încheierea pronunțată la data de 23 mai 2002).
La termenul din 27 martie 2003, s-a procedat la rejudecarea recursurilor.
Având în vedere că potrivit art. 346 alin. (1) C. proc. pen., în caz de încetare a procesului penal, instanța este obligată să soluționeze și acțiunea civilă, referitor la infracțiunile de înșelăciune pentru care a intervenit prescripția, cauza a fost amânată de câteva ori pentru lipsă de procedură cu unele părți civile.
Cauza a fost amânată și la cererea părții civile S.N. care, atât în scris, cât și oral, la termenele din 5 decembrie 2002 și 13 martie 2003, a motivat că solicită acordarea unor termene pentru ca recurentul să-și achite sumele reprezentând prejudiciul cauzat, întrucât are înțelegere cu inculpatul în acest sens.
La termenul din 27 martie 2003, unele dintre părți civile s-au prezentat și au solicitat să se ia act că au fost despăgubite de către inculpat (au depus acte în acest sens).
Partea civilă S.N. a arătat că inculpatul nu i-a achitat prejudiciul cauzat.
Procurorul având cuvântul, a pus concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor și în ce privește cele 4 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 și două prevăzute de art. 290 C. pen., aplicarea pentru aceste 6 fapte penale a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
Apărătorul inculpatului, sintetizând concluziile scrise depuse la dosar, a susținut că hotărârile nu sunt legale, deoarece nu au fost respectate normele procedurale cu ocazia efectuării urmăririi penale în special cele privind asistența juridică obligatorie, precum și cele referitoare la întocmirea actului de sesizare a instanței, motiv pentru care a solicitat să se constate că operează sancțiunea nulității absolute cu toate consecințele sale.
Totodată, inculpatul prin apărătorul său, a solicitat ca pentru infracțiunile privitor la care s-a împlinit prescripția, să fie continuat procesul pentru stabilirea nevinovăției.
Astfel, s-a susținut că prin rechizitoriul din 28 decembrie 1995, emis de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru 4 infracțiuni (pct. 3, 4, 5 și 10 rechizitor) fără să existe ordonanța emisă de procuror prin care să se fi dispus punerea în mișcare a acțiunii penal și nici cu ocazia întocmirii acestui act nu a fost suplinită nelegalitatea respectivă.
A doua critică se referă la faptul că pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., pentru care competența efectuării urmăririi penale revine procurorului, aceasta nu este însoțită și de ordonanța prin care s-a dispus începerea urmăririi penale pentru fapta penală respectivă, conform art. 228 C. proc. pen.
O altă critică formulată de inculpat, se referă la lipsa apărătorului ales și nici a celui eventual numit din oficiu la prezentarea materialului de urmărire penală.
În sfârșit, s-a mai susținut că actul de sesizare a instanței în final, nu cuprinde în mod expres cuvintele: „trimitere a sa în judecată”, omisiune care în final atrage după sine nulitatea absolută a actului respectiv.
Apărătorul a mai susținut că hotărârile pronunțate nu sunt temeinice, deoarece nejustificat instanțele nu au administrat unele probe în apărare, ca de exemplu efectuarea unor expertize grafologice și nici nu au lămurit natura juridică a „Eurocecurilor” cărora nu li se poate aplica Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934 nefiind instrumente de plată.
În ce privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, apărătorul a solicitat respingerea lui.
În urma examinării lucrărilor dosarului, și a motivelor de casare invocate de procuror și inculpat, prin apărătorul său, în scris și oral, Curtea constată și reține următoarele:
Un prim aspect procesual care trebuie avut în vedere este acela că rejudecarea recursurilor procurorului și inculpatului, are loc, în urma admiterii contestației în anulare, în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., și desființării, în parte, a deciziei contestate nr. 1862 din 28 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai privitor la acele infracțiuni de înșelăciune și fals pentru care se susține că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Recursurile Parchetului și inculpatului, urmează a se constata că sunt fondate, în limitele și cu precizările ce se vor arăta în continuare.
Referitor la infracțiunile de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., pentru motivele arătate în scris, corect analizate în considerentele deciziei sus-menționate [(în aceste cazuri, inducerea în eroare s-a realizat în forma prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., și nu în forma prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol)].
De asemenea, se impune a se constata intervenirea prescripției răspunderii penale privitor la aceste infracțiuni, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., iar, drept urmare, să se înceteze pentru ele procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.
Privitor la aceste infracțiuni, în mod greșit, inculpatul a fost condamnat la pedepse cu închisoare, fără să se observe, că, de la data săvârșirii lor, s-a împlinit termenul de prescripție specială prevăzută de art. 124 C. pen., raportat la art. 122 lit. d) C. pen.
Așa fiind, se impune casarea hotărârilor atacate și după înlăturarea dispozițiilor art. 33 și art. 34 C. pen. și a sporului de 2 ani închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracțiunile concurente, descontopită în pedepsele componente.
Reținând că, pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și prevăzute de art. 290 C. pen., de la data săvârșirii lor, s-a împlinit termenul de prescripție mai sus-menționat, se va înceta procesul penal față de inculpat, pentru aceste infracțiuni.
Pedepsele pentru celelalte infracțiuni, în privința cărora există autoritate de lucru judecat, prin decizia secției penale a Curții Supreme de Justiție, nr. 1682 din 28 martie 2001, urmează a fi recontopite, și astfel, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.
Inculpatul recurent a invocat oral și a susținut, în scris, prin apărătorul său, în esență, următoarele: că infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și prevăzute de art. 290 C. pen., privitor la care s-a dispus rejudecarea recursurilor reprezintă o parte a pluralității de infracțiuni, pentru care inculpatul a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat, cu încălcarea unor dispoziții fundamentale care reglementează desfășurarea procesului penal, ceea ce impune constatarea nulității absolute, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Dintre aceste încălcări, recurentul a stăruit asupra celor prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen., relative la obligativitatea asistenței juridice în cursul urmăririi penale, întrucât el era arestat și avea apărător ales. Sub acest aspect, inculpatul-recurent a arătat că, deși apărătorul său ales nu a putut fi prezent, motivat, la data stabilită de organul de urmărire penală, pentru reprezentarea materialului respectiv, la data de 21 decembrie 1995, i-a fost impus un apărător din oficiu, cu care el nu a fost de acord.
În concret, a fost arătat că, în aceste împrejurări, a fost întocmit procesul verbal, în care s-a menționat că „inculpatul nu este de acord să fie asistat de avocat din oficiu, deși i s-a pus în față materialul de urmărire penală”. Tot atunci, se arată că a mai fost completat un proces verbal tip, din 21 decembrie 1995, în care s-a făcut precizarea că „inculpatul refuză să fie asistat, din oficiu, de apărător”.
Recurentul a mai arătat că: „acest proces verbal nu conține mențiunea prezentării materialului de urmărire penală și că, de altfel, din cuprinsul întregului dosar, rezultă, în mod cert, că nu i-a fost prezentat materialul de urmărire penală.”
În sfârșit, pentru a ilustra încălcarea dreptului la apărare, recurentul arată că delegația avocatului din oficiu, M., poartă data de 25 decembrie 1995, iar pretinsul proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, care conține mențiunea refuzului său de a fi asistat de apărător din oficiu, are data de 21 decembrie 1995.
Așa fiind, recurentul conchide că, din actele dosarului, rezultă cert, că, în momentul întocmirii procesului verbal din 21 decembrie 1995, care de altfel, nici nu conține mențiunea că i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, inculpatul nu a avut apărător, nici chiar din oficiu; că pentru infracțiunile pentru care s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale, solicită continuarea judecății pentru stabilirea nevinovăției.
Recurentul a mai invocat și alte critici, arătate și dezvoltate în notele scrise de la dosar, care, însă, se referă la pretinse nereguli ale urmăririi penale și judecății, care nu atrag însă sancțiunea nulității absolute.
Privitor la obiecțiile recurentului, care se referă la încălcări ale legii, ce atrag nulitatea absolută, se impune remarca că, date fiind limitele rejudecării impuse de temeiul juridic al contestației în anulare admise, Curtea nu poate decât să constate existența acestor încălcări, dar nu le poate valorifica, datorită limitelor investirii, mai sus-menționate.
Așa fiind, chiar dacă sunt reale și, deci, întemeiate, criticile privind încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., care garantează dreptul la apărare a inculpatului arestat, și care atrag nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., vor putea fi valorificate numai printr-o altă cale extraordinară de atac, cea a recursului în anulare.
De asemenea, trebuie reținută și examinată solicitarea recurentului ca, privitor la infracțiunile pentru care s-a împlinit termenul de prescripție și referitor la care se impune încetarea procesului penal, să se continue procesul pentru stabilirea nevinovăției sale, în condițiile prevăzute de art. 13 C. proc. pen.
Desigur, de principiu, exercitarea acestui drept, prevăzut de art. 13 C. proc. pen., ar impune reluarea procesului penal, de la instanța de fond, pentru că se tinde să se dovedească nevinovăția, ceea ce presupune admiterea de probe, în condițiile unei judecăți, după toate regulile Codului de procedură penală, pe parcursul a trei grade de jurisdicție.
Curtea consideră, însă, că invocarea prevederilor art. 13 C. proc. pen., în acest moment procesual, după ce existența acestor infracțiuni și a vinovăției sale a fost verificată printr-o cercetare judecătorească în trei grade de jurisdicție, nu poate determina o trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond.
Desigur, o asemenea cerere va putea fi valorificată, în cazul în care hotărârile ar ajunge să fie casate, în urma unui recurs în anulare, pentru temeiurile de nulitate absolută invocate, la care ne-am referit.
Pentru aceste considerente, recursurile Parchetului și inculpatului vor fi admise și casate hotărârile atacate, numai în limitele menționate la început.
Urmează a se constata că urmare amânărilor acordate la cererea părților civile pentru a-i da posibilitatea inculpatului să acopere prejudiciile cauzate prin infracțiunile de înșelăciune săvârșite, părțile civile P.D. și N.R.A. au declarat, la ultimul termen, că au fost integral despăgubite de către inculpat (au depus și acte în acest sens).
Restul dispozițiilor hotărârilor, atât cele care privesc latura penală, cât și cele referitoare la latura civilă, vor fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către inculpatul P.R.P. împotriva deciziei nr. 208 din 6 mai 1999 a Curții de Apel București, secția I penală.
Casează decizia atacată și sentința nr. 330 din 13 august 1998 a Tribunalului București numai cu privire la încadrarea juridică a infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 13 C. pen., la omisiunea aplicării dispozițiilor ar. 121 raportat la art. 124 C. pen. și a încetării procesului penal pentru infracțiunea de înșelăciune și pentru cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată precum și referitor la sporul de pedeapsă aplicat.
Înlătură dispozițiile art. 33 și art. 34 C. pen., descontopește pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracțiunile concurente în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor și înlătură sporul de 2 ani închisoare.
Potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.
În temeiul art. 10 alin (1) lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului P.R.P. pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și pentru cele prevăzute de art. 290 C. pen.
În baza art. 33 și art. 34 C. pen., contopește pedepsele aplicate infracțiunilor pentru care nu a operat prescripția răspunderii penale și dispune ca inculpatul P.R.P. să execute pedeapsa cea mai grea și anume 4 ani închisoare.
Constată că părțile civile P.D. și N.R.A. au fost despăgubite integral de către inculpat.
Menține restul dispozițiilor hotărârilor, atât în ce privește latura penală, cât și cea civilă a procesului.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 aprilie 2003.