Asupra recursului de față ;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 0942/99/2008, în baza dispozițiilor art. 139 C. proc. pen., s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul A.D.M., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv localitatea Tomești, măsură prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Tomești, a fost obligat inculpatul să respecte următoarele obligații:
- să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv Poliția localității Tomești, conform programului de supraveghere întocmit de Poliția localității Tomești sau ori de câte ori este chemat;
- să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;
- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
- să nu se apropie și să nu comunice direct sau indirect cu martorii, ceilalți inculpați sau rudele acestora.
În baza art. 145 alin. (22) C. proc. pen. și art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor stabilite, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului A.D.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 83/U din data de 07 noiembrie 2007 emis de Tribunalul Iași, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza dispozițiilor art. 145 alin. (21) C. proc. pen., s-a disjuns comunicarea încheierii inculpatului, locului de deținere, poliției în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, în vederea asigurării respectării obligațiilor ce le revin.
În baza dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția Poliției localității Tomești asupra obligației de a verifica periodic respectarea măsurii și a obligațiilor impuse inculpatului A.D.M. prin prezenta încheiere, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora să sesizeze, de îndată, instanța de judecată.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și inculpații C.A., A.D.M. și A.I.O. împotriva Sentinței penale nr. 107 din 6 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, analizând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A.D.M., în temeiul dispozițiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen., a constatat următoarele:
În cauza de față sunt îndeplinite atât condițiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât timp din datele existente rezultă presupunerea rezonabilă, în sensul art. 681 C. proc. pen., că inculpatul A.D.M. a săvârșit faptele penale pentru care este judecat, cât și prima condiție instituită de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că pentru presupusa infracțiune reținută în sarcina inculpatului legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
Coroborarea probelor reținute de către instanța de fond conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor date, informații, care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru care este judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei), în acest sens fiind elocventă și condamnarea dispusă de către instanța de fond.
Instanța de apel a avut în vedere, în analiza celei de-a doua condiții prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, elementele ce țin de natura și modalitatea concretă de comitere a faptei, împrejurările în care inculpatul a acționat, gravitatea deosebită a faptei, urmarea produsă, precum și sentimentul de insecuritate ce a fost creat în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupusei infracțiuni.
În concret, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., fără a se identifica sau suprapune cu pericolul social al faptei penale, presupune, pe de o parte, o rezonanță a faptei respective în comunitate, o reacție colectivă față de o stare de lucruri negative, iar pe de altă parte, o sumă de elemente care vădesc necesitatea izolării inculpatului de comunitate, elemente ce rezidă din natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, așa cum s-a reținut în situația faptică din considerentele sentinței penale apelate.
Măsura lipsirii de libertate a unei persoane, potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, se poate dispune și menține atunci când există motive verosimile că inculpatul a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică, s-a reținut că această noțiune nu a fost definită de legiuitor, însă o astfel de definiție s-a cristalizat în teoria juridică și într-o practică judiciară constantă. Există un astfel de pericol atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială, vizând toate valorile ocrotite prin art. 1 C. pen., ca urmare a activității inculpatului posterioară săvârșirii infracțiunii sau o reacție declanșată de fapta săvârșită de acesta. Starea de pericol pentru ordinea publică presupune o rezonanță a faptei penale, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, insecuritate socială.
Conform art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat printr-o jurisprudență constantă (de exemplu Contrada contra Italiei, Muller contra Franței) că persistența motivelor plauzibile de a bănui o persoană de a fi săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii deținerii dar, după un timp, aceasta nu mai este suficientă.
Definirea jurisprudențială a noțiunii de pericol pentru ordinea publică nu își mai găsește transpunerea în situația faptică reținută și nu mai prezintă relaționări nici cu elementele de caracterizare juridică ale inculpatului.
În speță, trecerea timpului a produs o diminuare semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a prezentat inculpatul la declanșarea procedurilor judiciare, aspect care determină reținerea modificării temeiurilor care au justificat instituirea măsurii arestării preventive, sub aspectul condiției arătate mai sus.
În același timp, s-a reținut și necesitatea realizării unui tratament preventiv echilibrat față de toți inculpații din prezenta cauză, întrucât inculpatul A.D.M. este singurul rămas sub incidența unei măsuri preventive, anterior, în timpul procedurii judiciare asupra fondului cauzei, inculpatul C. fiind liberat sub control judiciar.
Pe de altă parte, ideea potrivit căreia activitatea inculpatului ce a lezat grav valorile sociale ocrotite prin normele de incriminare, prin ea însăși impune luarea și menținerea măsurii arestării preventive este neîntemeiată, deoarece o astfel de idee ar justifica, nepermis și nelegal, o lipsire preventivă de libertate, continuă, în cazul tuturor acestor infracțiuni, aspect contrazis flagrant de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și care, din perspectiva normelor interne, presupune o confuzie între pericolul pentru ordinea publică și pericolul social al faptei penale.
Complexitatea cauzei constituie un element ce este analizat în cadrul procedurii judiciare, cu incidență asupra măsurilor preventive, însă face parte dintr-un ansamblu de factori ce determină o judicioasă apreciere asupra legalității și oportunității acesteia și nu reprezintă prin natura ei un motiv exclusiv și superior care să impună privarea de libertate a inculpatului.
Pe de altă parte, în cauza de față probatoriile au fost administrate iar suplimentarea lor, măsură potențială în spiritul devolutiv al apelului, poate genera o prelungire semnificativă a cercetării judecătorești, element care justifică o analiză de perspectivă a cauzei, incluzând și măsurile preventive incidente.
Instanța de apel a analizat proporționalitatea dintre restrângerea dreptului la libertate al inculpatului cu scopul urmărit, proces în cadrul căruia toate argumentele deja expuse au pledat în favoarea înlocuirii celei mai severe măsuri preventive. În același timp, s-a constatat că durata arestării preventive a inculpatului, din noiembrie 2007 până în prezent, în raport de toate fazele procesuale parcurse, respectiv urmărire penală, judecata pe fond și, în prezent, în desfășurarea apelului, a atins limitele guvernate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, așa cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.
S-a reținut faptul că cea mai severă măsură preventivă nu se mai impune a fi menținută în cauză, pentru considerentele anterior arătate, nu exclude însă analiza oportunității luării unei măsuri preventive cu un impact mai redus în sfera limitării libertății persoanei, în acord cu scopul urmărit prin incriminarea din art. 136 C. proc. pen.
Buna desfășurare a procesului penal reprezintă un scop al măsurilor preventive, ce trebuie raportat la natura și specificul infracțiunilor presupus comise, complexitatea și impactul acestora, stadiul procedurilor judiciare, elemente care generează necesități specifice activității judiciare.
În considerarea acestor coordonate, instanța de apel a apreciat că în cauza de față, în raport de conținutul concret al măsurilor expuse în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea față de inculpatul A.D.M., pentru a asigura factorii necesari desfășurării optime a procesului penal, această măsură constituind o ingerință proporțională a statului cu scopul urmărit.
S-a mai apreciat că obligațiile ce vor fi impuse inculpatului vor garanta realizarea scopului final al procesului penal, asigurând în același timp și manifestarea drepturilor constituționale ale inculpatului, cu limitările minimale aferente acestei măsuri preventive.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs parchetul, solicitând casarea încheierii și menținerea inculpatului în stare de arest preventiv, susținând în esență că lăsarea în libertate a inculpatului nu este adecvată unei bune desfășurări a procesului penal, existând temerea rezonabilă că acesta va putea influența stabilirea adevărului în cauză.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În mod corect, prin încheierea atacată, instanța de apel a apreciat că, în cauză, se impune înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul A.D.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Astfel, deși există în continuare cel puțin indicii temeinice, în accepțiunea art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit faptele penale de care este acuzat, s-a schimbat celălalt temei reținut la momentul arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., nemaifiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de aceste dispoziții legale.
În acest sens, referitor la condiția prevăzută de art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte constată că, chiar dacă inițial gravitatea acuzațiilor a putut fundamenta într-adevăr privarea de libertate a inculpatului, din perspectiva existenței unui pericol concret pentru ordinea publică, în prezent, după aproximativ 2 ani și 4 luni de la luarea acestei măsuri, menținerea în stare de arest preventiv nu se mai justifică în mod rezonabil, trecerea timpului producând o diminuare semnificativă a pericolului pentru ordinea publică pe care l-a prezentat inculpatul la data luării acestei măsuri.
Totodată, măsura arestării preventive a inculpatului nu mai este nici necesară pentru asigurarea bunei desfășurări a judecății, astfel cum prevede art. 136 alin. (1) C. proc. pen., câtă vreme acesta nu a întreprins vreo acțiune de obstrucționare sau tergiversare a procesului penal ori de influențare a probatoriului cauzei și nu există date că ar încerca să se sustragă de la judecată.
În plus, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ca alternativă legală la arestarea preventivă, oferă suficiente garanții, prin obligațiile ce i-au fost impuse pe durata ei, pentru a asigura supravegherea eficientă a comportamentului social viitor al inculpatului, prezența acestuia în fața instanței de judecată și corecta administrare a probatoriului cauzei, eventuala încălcare a obligațiilor respective expunându-l pe acesta riscului de a fi din nou arestat preventiv, în condițiile legii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva încheierii din 2 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori pronunțată în Dosarul nr. 0942/99/2008, privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva încheierii din 2 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori pronunțată în Dosarul nr. 0942/99/2008, privind pe intimatul inculpat A.D.M.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 martie 2010.