Taxa de timbru
Efectul nedeterminării cuantumului unui capăt de cerere și netimbrarea acestuia asupra acțiunii - considerată ca un tot unitar - în interpretarea art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997
În speță s-a făcut aplicarea articolului 20 (2) și (4) din Legea nr.146/1997 față de referirile la elementele care determină o valoare mai mare raportată la obiectul litigiului în unitatea lui și de particularitatea fiecărui capăt de cerere, reținându-se corect că primul capăt de cerere era determinat și timbrat legal, ceea ce nu îndreptățea instanța de fond să anuleze în totalitate acțiunea ca netimbrată.
(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.196 din 25 ianuarie 2008)
Prin sentința nr.1808 din 13 februarie 2007 a fost anulată ca insuficient timbrată acțiunea formulată de D.Gh. îndreptată împotriva SC GP D.A. prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 126.344,55 lei împrumutată de reclamant și la actualizarea acestei sume cu indicele de inflație.
În pronunțarea soluției s-au avut în vedere dispozițiile art.20 din Legea nr.146/1997, 112 pct.3 și 7203 Cod procedură civilă. În esență, s-a reținut că nu a fost determinată suma pentru capătul doi de acțiune prin care s-a solicitat actualizarea conform indicelui de inflație a sumei împrumutată, în vederea timbrării cererii. Prima instanță a înlăturat prevederile art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997 pe considerentul că nu se află în situația majorării câtimii pe parcursul judecării litigiului.
Sentința tribunalului a fost desființată
de Curtea de Apel București – care prin decizia nr.311 din 13 iunie 2007 a
admis apelul reclamantului și ca urmare a trimis cauza pentru
rejudecare.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de fond a rămas în pronunțare la primul termen și că la acel termen se cunoștea cuantumul pretenției cuprinse în capătul doi de cerere situație în care instanța trebuia să respecte dispozițiile art.20 (2) din Legea nr.146/1997 și să încunoștiințeze partea despre obligația de plată a diferenței de taxă. Curtea a mai reținut și nerespectarea în cauză a prevederilor art.20 (3) (4) din legea mai sus menționată.
Împotriva soluției pronunțată în apel a declarat recurs pârâta SC GP D.A. prin care în temeiul motivelor prevăzute de art.304 alin.1 pct.7,8,9 Cod procedură civilă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea sentinței primei instanțe.
Fără să argumenteze fiecare motiv de recurs, recurenta a susținut că în cauză nu
erau aplicabile prevederile art.20 alin.4 din Legea
nr.146/1997, că prima instanță
i-a pus în vedere reclamantului la primirea acțiunii cât și prin
încheierea din 9 ianuarie
2007 să precizeze
cuantumul sumei solicitate și să timbreze la valoare. A mai susținut
că apelantul a fost asistat de apărător ales care avea
obligația să se conformeze dispoziției instanței de
fond și să achite taxa de timbru. În sprijinul greșitei
aplicări a legii s-au mai invocat prevederile art.7203 Cod
procedură civilă care statuează obligația
reclamantului de a determina obiectul și valoarea cererii precum
și modalitatea de calcul. În fine, recurenta a susținut că
motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii
întrucât a reținut că reclamantul ar fi solicitat acordarea unui
termen pentru achitarea diferenței de taxă după ce și-a
precizat cuantumul pretențiilor, deși din actele dosarului
rezultă că reclamantul nu a formulat o astfel de cerere.
Recursul este nefondat.
S-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă
aplicare a art.20(2) din Legea nr.146/1997 reținând din text
referirile la „elementele care determină o valoare” mai mare
raportată la obiectul litigiului în unitatea lui precum și în
particularitatea fiecărui capăt de cerere. Din acest punct de
vedere s-a reținut corect că primul capăt de cerere era
determinat și timbrat legal, ceea ce nu îndreptățea
instanța să anuleze în totalitate acțiunea ca insuficient
timbrată.
Susținerea că textul nu ar fi aplicabil pentru că nu este
o modificare ulterioară a cererii nu va fi reținută pentru
motivul că recurenta dă o interpretare restrictivă art.20 (4)
din Legea nr.146/1997. In concret precizarea de acțiune viza tocmai o
modificare ulterioară dacă avem în vedere că raportarea la
obiectul cererii poate privi obiectul litigiului în unitatea lui și
„precizare” al capătului doi de acțiune dacă acesta este
privit distinct.
Așadar, dispozițiile legale au fost corect interpretate și
tot corect s-au reținut posibilitățile de soluționare
redate ca alternative în considerentele deciziei de desființare.