Decizia nr.223 Dosar nr. 182/2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2003 a Curții de Apel București – Secția I penală, pronunțată în dosarul nr.3445/2002, privind pe inculpatul C.V..
La apelul nominal, s-a prezentat intimatul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat G.N., apărător ales.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, casarea încheierii atacate, respingerea excepției nulității absolute a actelor de procedură și menținerea stării de arest a inculpatului. Consideră că în mod nelegal s-a constatat ca fiind încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului, ignorându-se prelungirile anterioare succesive, care nu sunt lovite de nulitate.
Apărătorul intimatului inculpat a solicitat respingerea recursului declarat de Parchet, ca nefondat, și menținerea încheierii atacate. Consideră că măsura arestării preventive a inculpatului a încetat de drept la data de 21.10.2002, deoarece instanțele militare nu mai aveau competența luării acestei măsuri încă de la data de 24 august 2002, dată la care a intrat în vigoare Legea nr.360/2002, conform căreia, prin schimbarea statutului polițistului, competența soluționării cauzelor penale referitoare la polițiști revine instanțelor civile, în cauză, Curții de Apel București. Prin urmare, instanțele militare nu aveau nici competența materială a luării sau menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului C.V., conform art.64 alin.2 și art.73 alin.1 din legea menționată.
Intimatul inculpat a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.
CURTEA,
Asupra recursului de față,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel București – Secția I penală, în baza art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, a admis excepția nulității absolute a actelor de procedură încheiate de instanțele necompetente material și jurisdicțional. A constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului C.V. la data de 21.10.2002.
Prin aceeași încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului pe o durată de 30 de zile, de la 19 ianuarie 2003 la 17 februarie 2003 inclusiv.
În motivarea încheierii, Curtea de Apel a reținut că, anterior investirii Curții cu judecarea în fond a cauzei, prin rechizitoriul nr.3/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, a fost sesizat Tribunalul Militar Teritorial București pentru judecarea cauzei penale privind pe inculpații C.V. (inspector principal de poliție), P.R.F. și M.N.C. (ambii inspectori de poliție), deși încă de la data de 24 august 2002 intrase în vigoare Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului, care prin art.64 alin.2 și art.73 alin.1, stabilește competența materială a soluționării unor asemenea cauze în favoarea instanței civile, în speță Curtea de Apel București.
Curtea de apel invocă în sprijinul acestei competențe și două decizii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție – Secția penală (Decizia nr.4687 din 4.11.2002 și Decizia nr.29 din 7.01.2003) care stabilesc că, în aceste cazuri, dispozițiile art.40 alin.1 din Codul de procedură penală, referitoare la competența în caz de schimbare a calității inculpatulu,i nu-și mai au aplicabilitatea.
Se mai arată că Tribunalul Militar Teritorial, ignorând dispozițiile Legii n.360/2002 și interpretarea dată de Curtea Supremă, a pronunțat sentința penală nr.175 din 11.11.2002 dispunând condamnarea, printre alții, a inculpatului C.V. la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul penal, în condițiile art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 și art.242 alin.1 și 3 din Codul penal și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b și c din Codul penal. A fost dedusă prevenția de la 2.8.2002 la zi și s-a menținut starea de arest preventiv pentru 30 de zile de la 20.11.2002 la 19.12.2002, inclusiv.
Prin decizia nr.112 din 7.12.2002, Curtea Militară de Apel a admis apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București și de C.V. și M.N.C., a desființat Sentința penală nr.175 din 11.11.2002 a Tribunalului Militar Teritorial București și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente – Curtea de Apel București – menținând, pentru inculpatul C.V., dispoziția privind prelungirea arestării preventive cu 30 de zile în perioada 20.11.2002 – 19.12.2002, inclusiv, în baza art.43 alin.6 din Codul de procedură penală.
La 9.12.2002 Curtea de Apel București a fost sesizată de Curtea Militară de Apel cu soluționarea în fond a cauzei.
Prin încheirea din 17 decembrie 2002, Curtea de Apel București – Secția I penală a verificat regularitatea actului de sesizare, conform art.300 alin.1 din Codul de procedură penală, constatând că este competentă să judece în fond cauza, în baza art.64 alin.2 și art.73 alin.1 din Legea nr.360/2002. Curtea a respins, prin aceeași încheiere, cererea Parchetului privind prelungirea arestării preventive a inculpatului C.V. pe o durată de 30 de zile de la 20.12.2002 la 19.01.2003, cu motivarea că nu mai subzistă cumulativ cele două condiții cerute de art.148 lit.h din Codul de procedură penală.
Prin decizia nr.5693 din 19.12.2002, Curtea Supremă de Justiție – Secția penală a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a casat încheierea din 17 decembrie 2002 a Curții de Apel București, numai cu privire la dispoziția referitoare la măsura arestării preventive a inculpatului C.V., pe care a menținut-o.
Cu privire la excepția nulității absolute a actelor procedurale, învocată de apărarea inculpatului C.V.în ședința de judecată din 15 ianuarie 2003 (după restituirea dosarului de către Curtea Supremă de Justiție, Curții de Apel București), instanța de fond a considerat-o întemeiată, în baza art.197 alin.2 și alin.3 din Codul de procedură penală.
Astfel, după ce definește îndatorirea instanțelor de a rezolva conflictele de drept, sensul termenului de jurisdicție, obligativitatea respectării competenței materiale de către instanțe, precum și consecințele juridice ale acestei nerespectări, Curtea de Apel București, analizând sentința pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, constată că acesta „a pronunțat o soluție sancționată cu nulitatea absolută”. Ca urmare, în baza art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, Curtea de apel ajunge la concluzia temeiniciei excepției, considerând că atât actele de procedură efectuate de instanța militară de fond cât și acelea dispuse de Curtea Militară de Apel vizând menținerea măsurii arestării preventive până la 19.12.2002 sunt nule, măsura încetând de drept de la 21.10.2002, dată de la care instanța necompetentă a prelungit arestarea, prin încheieri suscesive până la 19.12.2002.
Cu privire la cererea parchetului vizând prelungirea arestării preventive, curtea de apel o apreciază ca fiind neîntemeiată, deoarece acestea au căzut sub incidența dispozițiilor art.197 alin.2 din Codul de procedură penală.
Se mai arată de aceeași instanță că deși deciziile Curții Supreme de Justiție sunt obligatorii pentru instanțele inferioare sub anumite aspecte, a problemelor de drept rezolvate, Curtea reține că, dispozițile legale sunt în materia respectivă imperative și nu sunt supuse interpretării nici chiar de către instanța superioară, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere prerogativelor acesteia. Se mai invocă art.20, art.23 alin.4 din Constituție, art.9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În final, curtea de apel consideră că sunt nule de drept toate măsurile luate de instanțele militare cu privire la arestarea preventivă a inculpatului C.V.
Împotriva acestei încheieri din 15 ianuarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală în dosarul nr.3445, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Parchetul a solicitat casarea încheierii și, pe fond menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului pe 30 de zile, de la 20.01.2003 până la 17.02.2003.
În motivarea recursului, s-a susținut că nu sunt aplicabile prevederile art.197 alin.2 și 3 din Codul de procedură penală, arestarea preventivă neîncetând de drept. Se face referire și la decizia nr.5693/2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția penală prin care s-au aplicat, în fond prevederile art.300 alin.3 din Codul de procedură penală, dispoziții înlăturate de Curtea de Apel București.
Examinând actele doarului, motivele de recurs, dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală, Curtea Supremă de Justiție constată că recursul este întemeiat atât pentru motivele invocate, cât și pentru considerentele ce urmează, încheierea atacată fiind contrară legii (cazul de recurs prevăzut de art.3859 pct.171 din Codul de procedură penală):
Astfel, Curtea de Apel București, constatând nulitatea actelor procedurale referitore la arestarea preventivă a inculpatului C.V., acte aparținând instanțelor militare și Curții Supreme de Justiție, și-a depășit propria sa competență materială (de instanță de fond), competență ce îi permitea doar să verifice în conformitate cu prevederile art.300 din Codul de procedură penală, regularitatea actului de sesizare (alin.1), iar în cazul în care sesizarea nu ar fi fost făcută potrivit legii și nu ar fi putut fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen, dosarul trebuia restituit organului care a întocmt actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia (alin.2). Dacă instanța este legal sesizată, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima zi de înfățișare regularitatea luării și menținerii acestei măsuri.
Or, instanța de fond în loc să procedeze conform textului procedural menționat, și-a depășit atribuțiile și s-a transformat, contrar art.281 pct.1 din Codul de procedură penală și dispozițiilor Legii nr.360/2002, într-o instanță de control judiciar, constatând nulitatea unor dispoziții (menținute legal de Curtea Militară de Apel, precum și de Curtea Supremă de Justiție).
Curtea de apel a ignorat și prevederile art.382 alin.3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, când prima instanță a dispus arestarea inculpatului, instanța de apel (Curtea Militară de Apel) poate menține măsura arestării și în cazul desființării hotărârii (așa cum, de altfel, a și procedat prin decizia de casare). Totodată, curtea de apel a nesocotit și prevederile art.43 alin.6 din același cod, conform cărora instanța care și-a declinat competența ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență (în speță, măsura arestării preventive).
Dar, independent de măsurile dispuse de instanțele militare și de instanța supremă, instanța de fond nu era îndrituită să anuleze sau să constate nulitatea unor acte efectuate ori menținute de instanțele de control judiciar (în cauză, de Curtea Militară de Apel și de Curtea Supremă de Justiție).
De asemenea, instanța de fond a aplicat dispozițiile art.197 alin.2 și 3 din Codul de procedură penală, pentru a justifica încetarea de drept a măsurii arestării preventive, retroactiv, deși aceste prevederi nu reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive.
Potrivit art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
Or, nici unele dintre dispozițiile procedurale la care se referă textul menționat, nu au fost încălcate, instanța (Curtea de Apel București) fiind competentă atât după materie cât și în raport cu calitatea persoanei, să rezolve, în fond cauza. Totodată nu s-au făcut dovezi privind încălcarea celorlalte prevederi referitoare la compunerea instanței ori la publicitatea ședinței de judecată.
În nici un caz, art.197 din Codul de procedură penală nu se referă la încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Încetarea de drept a măsurilor preventive este reglementată de art.140 din Codul de procedură penală, dar nici unul dintre cazurile expres prevăzute nu există în cauză.
Astfel, nu a expirat nici termenul prevăzut de organele judiciare, nu s-a dispus nici una dintre măsurile prevăzute la lit.b din același articol (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal) și, în fine, nici durata arestării preventive nu a atins jumătatea maximului prevăzut de lege (care în speță este de 6 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art.254 alin.1 din Codul penal), inculpatul fiind arestat preventiv de la data de 2 august 2002.
Prin urmare, atât admiterea excepției de nulitate a actelor procedurale privind arestarea preventivă a inculpatului C.V.(acte aparținând unor instanțe de control judiciar), cât și măsura încetării de drept a acestei măsuri preventive nu au nici un suport legal, încheierea fiind dată contrar prevederilor legale menționate.
Pe de altă parte, nici prevederile Constituției României și nici cele prevăzute în tratatele internaționale privind drepturile omului nu au fost, în vreun fel încălcate, pentru că:
Prevederile art.23 alin.(4) din Constituție, referitoare la libertatea individuală, potrivit căruia arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, mandat a cărei legalitate este verificată de un judecător; precum și dispoziția prelungirii care se aprobă numai de o instanță de judecată au fost respectate și de organele de urmărire penală și de către instanțe, care succesiv au verificat legalitatea luării acestei măsuri preventive.
Art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care se referă la dreptul la libertate și la siguranță a fost de asemenea respectat, cazul inculpului C.V. încadrându-se însă în excepțiile de la această regulă, respectiv aceea prevăzută la pct.1 lit.c) „dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.
De asemenea, s-au respectat (cu prilejul arestării și menținerii arestării inculpatului) și prevederile art.9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, deoarece „privarea de libertate s-a făcut pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege” (cerințe ale pct.1 ale acestui articol).
Așa fiind, nici dispozițiile art.20 din Constituție care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului, nu au fost încălcate, și, deci nu pot constitui temei pentru motivea încheierii atacate.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea va admite recursul declarat de Parchet, va casa încheierea, respingând excepția nulității actelor procedurale îndeplinite de instanțele anterioare și va menține, în continuare, starea de arest a inculpatului, nedovedindu-se îndeplinite cerințele procedurale penale pentru încetarea de drept a acestei măsuri preventive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Încheierii din 15 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală în dosarul nr.3445/2002, privind pe inculpatul C.V.
Casează încheierea atacată și rejudecând:
Respinge excepția nulității absolute a actelor de procedură îndeplinite de instanțele anterioare și menține în continuare starea de arest a inculpatului C.V.
Constată că în cauză s-a fixat termen pentru judecarea în fond la data de 28 ianuarie 2003 la Curtea de Apel București – Secția I penală.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2003.