Tribunalul arbitral.Competenţa materială. Acţiune în anularea hotărârii arbitrale
art.17 ,art342,art.343C.proc.civ
Potrivit
art.17 C.proc.civ.,cererea reconvenţională,având caracter incidental,
este de competenţa aceleiași instanţe care soluţionează cererea principală ,dar
în arbitraj, limitele instanţei arbitrale sunt trasate de convenţia
arbitrală,ceea ce explică. corecta investire a tribunalului arbitral cu
judecarea cererii reconvenţionale,în care temeiul pretenţiilor îl reprezintă o
hotărâre judecătorească, deși acţiunea principală derivând din alt raport
juridic,are la bază contractul de vânzare-cumpărare.În măsura în care atât
acţiunea arbitrală cât și cererea reconvenţională au același izvor juridic,
guvernat de convenţia arbitrală privind soluţionarea litigiilor, investirea
tribunalului arbitral cu ambele cereri nu poate fi pusă în discuţie.
.
(Secţia comercială,decizia nr2910 din 4 iunie 2003)
Prin cererea de arbitrare înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Cluj din 2 noiembrie 2000, reclamanta S.C. „W. T. C.”SA Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. „M.” SA Cluj Napoca, a solicitat Tribunalului arbitral ca pârâta să fie obligată la plata sumei ,reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la 30 septembrie 2000, la facturile neachitate..
În ședinţa arbitrală din 14 decembrie 2000, reclamanta și-a precizat acţiunea, extinzând perioada pentru care se solicită penalităţile de întârziere până la data de 14 decembrie 2000.
Pârâta a formulat, la 28 noiembrie 2000, cerere reconvenţională în cadrul căreia a solicitat, în temeiul art.1144 C. civ., compensarea obligaţiilor bănești reciproce. și a invocat excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitral în a soluţiona cererea reconvenţională, justificat de faptul că pretenţiile din cererea reconvenţională au alt temei, în raport cu pretenţiile din acţiunea principală.
Astfel, în acţiunea principală, izvorul obligaţiilor îl constituie contractul
de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în cererea reconvenţională, temeiul pretenţiilor
îl constituie o hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr.1182/2000 a
Tribunalului Cluj.
Tribunalul arbitral a unit excepţia cu fondul și procedând la soluţionarea
cauzei, prin sentinţa arbitrală nr.26 din 22 martie 2001, a admis acţiunea
principală și cererea reconvenţională și a compensat, în temeiul art.1144 C.
civ., datoriile bănești reciproce ale părţilor, .obligând reclamanta să
plătească pârâtei suma ,reprezentând diferenţa rezultată din compensare,
cu cheltuielile de judecată aferente.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul arbitral a respins excepţia de necompetenţă în soluţionarea cererii reconvenţionale, invocată de pârâtă, motivat de faptul că dispoziţiile art.1144 C. civ. au caracter imperativ, competenţa Tribunalului arbitral operând în puterea legii.
În fondul cauzei, instanţa arbitrală a reţinut, în ceea ce privește acţiunea principală, executarea cu întârziere de către pârâtă a obligaţiilor ce-i reveneau potrivit contractului de vânzare cumpărare nr.2/1998 iar în ceea ce privește cererea reconvenţională, faptul că livrările de marfă efectuate de pârâta au fost acceptate de reclamantă, aceasta din urmă utilizând marfa în interesul propriu, fără a formula obiecţiuni.
Invocând ca temei de drept dispoziţiile art.364 punctele a),b) și i) C. proc.civ.,reclamanta a formulat acţiune în anulare.:
Motivele acţiunii în anulare au în vedere modul eronat în care Tribunalul arbitral a unit excepţia de necompetenţă materială cu fondul cauzei, întrucât dat fiind caracterul absolut și peremptoriu al acestui incident, el trebuia soluţionat distinct și cu prioritate, conform art.137 coroborat cu art.158 C. proc. civ., care conţin dispoziţii cu caracter imperativ;
- Tribunalul arbitral nu avea competenţa de a soluţiona cererea reconvenţională, întrucât obiectul acesteia privea creanţe derivând dintr-un alt raport juridic, străin de cel care a justificat și generat promovarea acţiunii arbitrale, respectiv contractul de vânzare, guvernat sub aspectul modului de soluţionare a litigiilor, de clauza compromisorie.
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr.372 din 25 octombrie 2001, a admis acţiunea în anulare, a dispus anularea, în parte, a sentinţei arbitrale nr.26 din 22 martie 2001, a respins cererea reconvenţională ca inadmisibilă,. instanţa reţinând nelegala investire a Tribunalului arbitral cu soluţionarea cererii reconvenţionale, motivat de existenţa unui temei juridic distinct de cel al acţiunii arbitrale, care nu era în măsură să învestească Tribunalul arbitral, chemat să judece acţiunea principală.
Invocând ca temei de drept dispoziţiile art.304 punctele 1,8,9,10 C. proc.. civ.,..pârâta a declarat recurs.
Criticile aduse hotărârii atacate vizează greșita compunere a instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, aceasta fiind formată dintr-un singur judecător și nu din doi judecători, cum ar fi fost firesc în cazul instanţei de control judiciar;precum și greșita interpretare a dispoziţiilor legale cu privire la constatarea necompetenţei Tribunalului arbitral în raport cu dispoziţiile art.17 C. proc.civ.și art.1144 C. civ..
Recursul este fondat.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, având ca obiect greșita compunere a instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, este de reţinut că
normele care reglementează compunerea instanţei sunt de ordine publică, motiv pentru care încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută.
Compunerea instanţei investită cu soluţionarea acţiunii în anulare este dictată de natura juridică a acţiunii în anulare.
În stabilirea naturii juridice a acţiunii în anulare, trebuie avută în vedere natura juridică a arbitrajului, care presupune o abordare dualistă a problemei.: contractuală și jurisdicţională.
Pornind de la aceste date, Curtea Supremă de Justiţie a statuat, prin decizia nr.5 din 25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr.675 din 25 octombrie 2001, că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac de competenţa instanţei judecătorești imediat superioare celei prevăzute de art.342 C. proc. civ., în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, iar completul de judecată va fi format din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, timbrarea urmând a se face ca și pentru recurs.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut, din examinarea dispoziţiilor art.364 C. proc.civ., similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cele de casare, ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești. De aceea, trebuie să se considere că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut și efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești. Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită. Cum, în procedura de drept comun, o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că și acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristicile asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt totuși identice cu motivele de casare din materia recursului.
Similitudinea cu recursul constă și în faptul că acţiunea în anulare nu poate
determina o reexaminare cu efect devolutiv, părţile nu pot renunţa anticipat la
acţiunea în anulare, ci numai după pronunţarea hotărârii, ceea ce concordă cu
dispoziţia cu caracter general înscrisă în art.267 alin.1) C. proc. civ.;
procedura de soluţionare a acţiunii în anulare este o procedură specifică unei
căi de atac; hotărârea instanţei judecătorești cu privire la acţiunea în
anulare poate fi atacată numai cu recurs.
Consecinţa logică a calificării acţiunii în anulare drept cale de atac constă
în timbrarea ei ca atare, răspunzând astfel și unor raţiuni de echitate, precum
și în compunerea instanţei din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea
recursului.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, sunt de reţinut următoarele aspecte.
Investirea Tribunalului arbitral cu soluţionarea unui litigiu determinat este eminamente de resortul voinţei părţilor, astfel cum aceasta este consemnată prin clauza compromisorie înscrisă în contractul principal.
Libertatea de voinţă a părţilor este un principiu care guvernează întreaga Carte a IV-a, consacrată arbitrajului.
În arbitraj, investirea „ope legis” a Tribunalului arbitral nu poate fi astfel concepută, întrucât este percepută ca o încălcare brutală a convenţiei arbitrale, compromis sau clauză compromisorie.
Desigur, în măsura în care acţiunea arbitrală și cererea reconvenţională au
același izvor juridic, guvernat de convenţia arbitrală cât privește
soluţionarea litigiilor, nu poate fi pusă sub semnul întrebării corecta
investire a tribunalului arbitral cu judecarea ambelor cereri.
Este incontestabil că, potrivit art.17 C. proc. civ.., cererea reconvenţională având caracter incidental, este de competenţa aceleiași instanţe, investite cu soluţionarea cererii principale, dar în arbitraj, limitele competenţei instanţei arbitrale sunt trasate numai de convenţia arbitrală, ca reflex al voinţei părţilor semnatare a acesteia.
În consecinţă,Curtea, conform art.312 C. proc.civ., a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii în anulare, aceleiași curţi de apel.