Tacita relocaţiune. Proba. Proces verbal de predare preluare a spaţiului. Despăgubiri. Justificare
Procesul verbal de predare preluare a spaţiului reprezintă o probă a folosinţei efective a spaţiului de către locatar cât și a recunoașterii indirecte a valabilităţii contractului, cu clauze obligatorii pentru ambele părţi, încât, chiar dacă la un moment dat a operat o reziliere voluntară a contractului de închiriere, de vreme ce locatarul nu a eliberat spaţiul, el datorează despăgubiri.
Secţia
comercială, decizia nr.868 din 12 februarie 2002
Reclamanta R.A APATERM Oradea a chemat-o în judecată pe pârâta COOP. „M.I.” Oradea, solicitând instanţei, ca aceasta să fie obligată la plata sumei reprezentând despăgubiri, deși iniţial a cerut plata chiriei.
Prin sentinţa civilă nr.417 /LC din 2 mai 2000, Tribunalul Bihor, Oradea a
respins ca nefondată acţiunea, reţinând că deși a notificat-o pe pârâtă că nu
mai dorește să prelungească contractul de închiriere, reclamanta nu s-a
prezentat pentru preluarea spaţiului, cu toate că pârâta i-a comunicat că
renunţă la acesta, astfel că reclamanta nu-și poate invoca propria culpă
în susţinerea pretenţiilor.
Curtea de Apel Oradea,Secţia comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr.488/C-A din 19 octombrie 2000, a respins, ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că aceasta nu a trimis nici un reprezentant pentru a prelua spaţiul, fapt ce nu poate fi imputat pârâtei, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada folosirii în continuare a spaţiului de către pârâtă, iar facturile și ordinele de plată depuse la dosar de reclamantă sunt irelevante, fiind emise global.
Reclamanta a declarat recurs, susţinând că în mod greșit, i-a fost respinsă acţiunea, atâta timp cât este de esenţa contractului de închiriere faptul că acesta se poate încheia și prin acordul tacit al părţilor, fără vreo formalitate, iar pârâta s-a folosit de spaţiu pe perioada aprilie 1997 – iunie 2000, refuzând achitarea chiriei, așa că a anexat și procesul verbal de predare-preluare din 20 martie 2000, act care făce dovada atât a folosirii spaţiului în continuare de către pârâtă (după notificare), cât și a recunoașterii indirecte a valabilităţii contractului de închiriere, cu clauze obligatorii pentru ambele părţi.
Recursul este fondat.
Din examinarea criticilor formulate în recurs, raportate la actele dosarului și la hotărârile pronunţate în cauză se constată că actul nou depus în recurs de reclamantă, respectiv procesul verbal de predare-preluare a spaţiului, demonstrează într-adevăr că pârâta a folosit efectiv spaţiul în discuţie, atât pe perioada facturată cât și în continuare, până când s-a procedat la predarea și respectiv preluarea acestuia, în martie 2000.
Este adevărat că la un moment dat a operat o reziliere voluntară a contractului de închiriere, dar de vreme ce pârâta nu a eliberat spaţiul, este cert că ea datorează reclamantei în continuare despăgubiri, ca urmare a folosinţei spaţiului în baza unui raport juridic clar și dovedit, iar modificarea de acţiune, pentru perioada în care contractul nu a mai subzistat, este corectă.
Ca atare, pretenţiile reclamantei, sunt întemeiate și necontestate în ceea ce privește situaţia de fapt.
În consecinţă, recursul a fost admis, decizia casată și sentinţa
schimbată în sensul admiterii acţiunii și obligării pârâtei la plata
despăgubirilor.