Transferarea persoanelor condamnate. Adaptarea pedepsei
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanelor condamnate
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- transferarea persoanelor condamnate
- adaptarea pedepsei
Legea nr. 302/2004, art. 159 alin. (1)
În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă pronunţată în statul de condamnare pentru săvârșirea infracţiunii de omor calificat este detenţiunea pe viaţă, durata pedepsei fiind incompatibilă cu legea penală română, instanţa recunoaște hotărârea definitivă de condamnare, adaptează pedeapsa detenţiunii pe viaţă la sancţiunea prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea - la maximul special al pedepsei închisorii de 25 de ani prevăzut în legea penală română pentru infracţiunea de omor calificat, în temeiul art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și dispune transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3365 din 1 noiembrie 2013
Prin sentinţa penală nr. 308 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind transferul persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 28 martie 2013, s-a înregistrat rezoluţia nr. 3070/II-5/2012 din 12 martie 2013 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanţă în vederea recunoașterii sentinţei penale din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei prin care numitul A.G. a fost condamnat la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă pentru săvârșirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută în capitolul 71 din Legea referitoare la infracţiunea de omor din 1965, rămasă definitivă la data de 27 ianuarie 2006 și punerii în executare a acesteia.
În motivarea rezoluţiei s-a arătat că, prin adresa din 8 octombrie 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Marea Britanie prin care se solicită transferarea persoanei condamnate A.G., în prezent deţinut în Penitenciarul Belmarsh din Marea Britanie, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă aplicată de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile judiciare din Marea Britanie a fost însoţită de documentele prevăzute în art. 6 paragraf 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia prin care persoana condamnată a consimţit la transferarea într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.
S-a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Din informaţiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele:
- prin sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149, Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul A.G. Ia pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă pentru săvârșirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută în capitolul 71 din Legea referitoare la infracţiunea de omor din 1965;
- sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006.
Având în vedere cele expuse mai sus s-a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 3 paragraf lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Referitor la situaţia executării pedepsei, s-a constatat din examinarea sentinţei de condamnare că numitul A.G. a fost arestat la data de 31 ianuarie 2005, iar eliberarea condiţionată a acestuia poate fi luată în considerare după executarea unei pedepse de minim 21 de ani, mai exact după data de 25 ianuarie 2026.
În consecinţă, este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 3 paragraf 1 lit. c) din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În fapt, prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că A.G., la data de 18 ianuarie 2005, împreună cu mai multe persoane, au atacat pe numitul B.E., în momentul în care acesta s-a refugiat în spatele unei ambulanţe, provocându-i răni din cauza cărora victima a decedat în ziua următoare.
Examinând materialul cauzei s-a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută în art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată și art. 3 paragraf 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina numitului A.G. având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de „omor calificat” prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) și i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 ani.
Conform cererii din data de 12 iunie 2012, numitul A.G. a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România, fiind îndeplinită condiţia prevăzută în art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În cauză, curtea de apel a constatat neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv, art. 143 lit. f din Legea nr. 302/2004), lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede în mod expres (în articolul anterior menţionat) că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislaţia naţională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport cu care se desfășoară procedura de transfer, Convenţia europeană nu a prevăzut, în mod firesc și modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuz al transferului în raport cu documentele și declaraţiile prevăzute în art. 6 paragrafele 1-3 din Convenţie.
În considerarea acestei opţiuni, legislaţia naţională română a prevăzut, în dispoziţiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curţii de Apel București, ca instanţă competentă în recunoașterea hotărârii străine și punerea ei în executare, se realizează îndată ce Ministerul Justiţiei primește declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, însoţită de informaţiile prevăzute în art. 146 alin. (3) și documentele prevăzute în art. 147 alin. (2) din aceeași lege.
Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 paragraf 3 din Convenţie, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informaţiilor prevăzute în paragraful 1 al acestui articol, însă, în faza prealabilă sesizării instanţei, un acord, cel puţin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiţii necesare transferului.
În cauza de faţă, prin adresa din data de 20 septembrie 2012, statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de A.G. și documentaţia relevantă, precizând, însă, în mod expres, că în momentul de faţă nu își pot da consimţământul legal faţă de transfer, deoarece acesta depinde de informaţiile ce urmează a fi puse la dispoziţie, respectiv, cele prevăzute în art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Statul de condamnare a solicitat, prin aceeași adresă, confirmarea faptului că sentinţa va fi în continuare executată și o declaraţie cu privire la consecinţele legale ale transferului în care să se precizeze natura și durata sentinţei pe care va trebui să o execute deţinutul în cazul transferului în România și să ofere procedurile de reducere a pedepsei și de posibilă eliberare condiţionată conform legilor în vigoare în România.
În raport cu solicitarea autorităţilor judiciare britanice cu privire la confirmarea faptului că pedeapsa va fi în continuare executată, curtea de apel a constatat că durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română, întrucât pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea. Astfel, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare, detenţiunea pe viaţă, depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru infracţiunea de omor calificat care a atras condamnarea, respectiv 25 de ani închisoare, durata pedepsei fiind incompatibilă cu legislaţia română.
Înaintarea cererii de transfer a condamnatului cetăţean român constituie o expresie a obligaţiei autorităţilor britanice de a transmite informaţii conform art. 4 paragraf 2 din Convenţia europeană și nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă din menţiunile documentului faptul că statul solicitant a înţeles să informeze statul român despre dorinţa condamnatului și a solicitat, conform art. 6 paragraf 3, transmiterea unor informaţii anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităţilor române, iar sesizarea instanţei s-a realizat în absenţa acesteia.
Dispoziţiile Legii nr. 302/2004 reglementează, distinct, procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând în mod expres, prin dispoziţiile art. 162 alin. (4), că declaraţia de consimţământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiţiei anterior sesizării instanţei române competente.
Or, din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunţarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziţiei statului de condamnare, poziţie care trebuie exprimată în scris și neechivoc.
În cauză, sesizarea s-a realizat în absenţa acordului formal al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer și în contradicţie cu precizările exprese făcute prin adresa din data de 20 septembrie 2012 de către statul solicitant.
Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea tuturor condiţiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute în art. 3 paragraf 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a - f din Legea nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, așa încât sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost respinsă ca atare.
Neîndeplinirea condiţiilor referitoare la transferarea condamnatului conduce la imposibilitatea recunoașterii hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
Împotriva hotărârii a declarat recurs persoana transferabilă A.G., care a solicitat recunoașterea și punerea în executare a sentinţei penale din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei - Marea Britanie.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, dar și sub aspectul prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că este întemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Din considerentele sentinţei penale atacate rezultă că instanţa de fond a respins sesizarea privind recunoașterea hotărârii penale pronunţate în străinătate și transferul condamnatului, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Însă, din corespondenţa din data de 6 august 2013, trimisă Ministerului Justiţiei din România - ulterioară pronunţării hotărârii instanţei de fond -, Marea Britanie și-a dat acordul de principiu cu privire la transferarea recurentului condamnat. Mai mult, din relaţiile trimise de statul de condamnare rezultă că acesta și-a schimbat politica penală, astfel încât conversiunea sau adaptarea pedepsei este posibilă la acest moment.
Având în vedere relaţiile comunicate prin intermediul Ministerului Justiţiei, total opuse celor avute în vedere de instanţa de fond la momentul soluţionării cauzei, atât în ceea ce privește acordul la transfer al statului de condamnare, dar și acordul acestuia în ceea ce privește conversiunea sau adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată îndeplinirea în cauză și a cerinţelor prevăzute în art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004.
Întrucât neîndeplinirea acestei singure condiţii a condus instanţa de fond la respingerea sesizării, celelalte criterii prevăzute de lege nefiind contestate nici în cadrul soluţionării fondului cauzei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru recunoașterea hotărârii și transferul condamnatului, fără a mai relua considerentele deja expuse în cadrul sentinţei penale atacate.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată îndeplinirea condiţiilor pentru recunoaștere prevăzute în art. 131 și a condiţiilor pentru transfer prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, având în vedere că România și-a asumat printr-un tratat internaţional la care este parte obligaţia recunoașterii hotărârii penale pronunţare în străinătate (Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 fiind ratificată prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996), persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, pedeapsa aplicată nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară, hotărârea pronunţată în străinătate respectă ordinea publică a statului român și produce efecte juridice în România, de asemenea, nu există date cu privire la pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleași fapte a persoanei condamnate în România sau într-un alt stat, care a fost recunoscută în România, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va dispune recunoașterea sentinţei penale din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
De asemenea, având în vedere că persoana condamnată este cetăţean român, hotărârea pronunţată în străinătate este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, acesta a consimţit să fie transferat pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, iar fapta care a atras condamnarea constituie infracţiune potrivit legi române, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va dispune transferul persoanei condamnate.
Referitor Ia cuantumul pedepsei ce urmează a fi executat de persoana transferabilă în România, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că durata pedepsei pronunţată de către autorităţile judiciare străine este incompatibilă cu legea română și se impune adaptarea acesteia. Astfel, pentru infracţiunea comisă s-a dispus pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar pedeapsa maximă prevăzută de legea română este închisoarea de 25 de ani.
Însă, având în vedere împrejurarea că autorităţile statului de condamnare și-au dat acordul pentru conversiunea sau adaptarea pedepsei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va dispune transferul condamnatului în vederea executării pedepsei închisorii prevăzute de legea română, adaptând pedeapsa din hotărârea de condamnare în acest sens.
La adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va avea în vedere criteriile prevăzute în art. 159 din Legea nr. 302/2004, dar și necesitatea de a asigura o sancţionare corespunzătoare a persoanei condamnate și aplicarea unei pedepse cât mai apropiate de cea din statul de transfer.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va proceda Ia adaptarea pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată condamnatului A.G. la sancţiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani, cuantumul maxim al pedepsei închisorii pentru infracţiunea de omor calificat reţinută în sarcina acestuia.
Procedând în acest fel, nu se creează o situaţie mai grea condamnatului, în ipoteza respingerii cererii de transfer acesta fiind pus în situaţia de a executa în Marea Britanie pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va dispune transferarea persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că persoana transferabilă a fost arestată preventiv 361 de zile și se află în executarea pedepsei începând cu data de 27 ianuarie 2006.
Faţă de cele arătate, în baza art. 15 din Legea nr. 302/2004, republicată, va deduce perioada executată până în acest moment, respectiv de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest preventiv.
Pentru motivele expuse, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă A.G. împotriva sentinţei nr. 308 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a casat, în parte, sentinţa recurată și rejudecând:
A recunoscut sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a adaptat pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată condamnatului A.G. la sancţiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 de ani.
A dispus transferarea persoanei condamnate A.G. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 de ani închisoare.
A dedus din durata pedepsei perioada executată de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum și cele 361 de zile de arest preventiv.
Notă: În urma modificării și completării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prin Legea nr. 300/2013, publicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013, adaptarea pedepsei, în procedura transferării persoanelor condamnate deţinute în alte state membre ale Uniunii Europene în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România, este reglementată în art. 154 din Legea nr. 302/2004.