Cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 267
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 paragraf 1 lit. (a) și (b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor și (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Prin urmare, cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, referitoare la interpretarea unui act al Consiliului Europei, cum este Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, iar nu a unui tratat al Uniunii Europene sau act al instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene, este inadmisibilă.
Respingerea cererii privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare se dispune prin încheiere definitivă.
I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 30 ianuarie 2012
Prin rechizitoriul din 3 decembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi au fost trimiși în judecată inculpatul T.S. pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă prevăzută în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și inculpata B.I. pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă și complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă.
În fapt, în sarcina inculpatului T.S. s-a reţinut, în esenţă, că în perioada mai-noiembrie 2009, în calitate de avocat în cadrul Baroului București, a pretins sume de bani de la martora denunţătoare C.G. pentru a interveni pe lângă judecătorii care aveau spre soluţionare un dosar al Curţii de Apel Galaţi în care aceasta avea calitatea de inculpată, în vederea liberării ei din starea de arest preventiv.
În același scop, inculpatul a acceptat promisiunea oferirii sumei de 30.000 euro, formulată de martora denunţătoare prin intermediul inculpatei B.I., primind în două tranșe sumele de 1.000 lei și 2.150 lei (echivalentul sumei de 500 euro) de la investigatorul sub acoperire P.N., pentru ca la data de 5 noiembrie 2009 să fie prins în flagrant în momentul în care primea suma de 5.000 euro de la același investigator.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală, și a fost soluţionată prin sentinţa nr. 51 din 31 ianuarie 2011, prin care inculpatul T.S. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă.
Recursurile declarate de inculpaţii T.S. și B.I. împotriva hotărârii instanţei de fond au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia penală.
Prin cererea formulată la termenul din 16 ianuarie 2012, recurentul inculpat T.S. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la întrebarea: „Include Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, în câmpul de aplicare al persoanelor sancţionabile pentru infracţiunea de trafic de influenţă și instituţia/persoana avocatului?”
În motivarea cererii, situaţia premisă a fost argumentată pe aspectul că esenţa acuzaţiilor aduse recurentului inculpat T.S. este rezumată la noţiunea de infracţiune de corupţie, iar elementul de bază al încadrării pretinselor sale acţiuni într-o normă de incriminare a Codului penal se bazează pe aprecierea calităţi sale de avocat.
S-a mai susţinut că, în raport cu obiectul de reglementare al Convenţiei penale privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, și anume corupţia activă în sectorul privat, există o discordanţă vădită între scopul Convenţiei, respectiv stabilirea în sarcina statelor semnatare a obligaţiei de a crea mecanisme juridice apte să combată fenomenul corupţiei în sistemul public și în cel privat, și scopul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancţionarea faptelor de corupţie, care a incriminat mai mult decât era posibil prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Prin raportare la situaţia particulară dedusă judecăţii, s-a susţinut că la data judecării și soluţionării în fond a cauzei, respectiv 31 ianuarie 2011, dispoziţiile art. 39 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, reglementau o cauză de nepedepsire aplicabilă deplin și în cazul recurentului inculpat, dispoziţiile art. 37 alin. (61) din actul normativ indicat (anterior republicării) prevăzând că: „avocatul nu răspunde penal pentru recomandările și opiniile profesionale pe care le comunică clientului său și nici pentru actele juridice pe care le propune clientului său, urmate de săvârșirea de către client a unei fapte prevăzute de legea penală. Prezentul alineat nu se aplică în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal la art. 155 - art. 173, art. 174 - art. 192, art. 197 - art. 204, art. 205 - art. 206, art. 236 - art. 244, art. 273 - art. 277, art. 279 - art. 281, art. 303 - art. 307, art. 308 - art. 313, art. 314 - art. 316, art. 317 - art. 330, art. 331 - art. 347, art. 348 - art. 352, art. 353 - art. 355, art. 356 - art. 361.”
Ulterior, respectiva cauză de nepedepsire a fost menţinută prin art. 39 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, iar la data de 14 februarie 2011 a fost abrogată prin O. U. G. nr. 10/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2011.
Apreciindu-se că succesiunea de legi penale anterior prezentată care a condus la excluderea cauzei de nepedepsire sus-menţionate întreţine incertitudinea cu privire la posibilitatea angajării răspunderii penale a avocatului pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă, s-a apreciat ca fiind necesară pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare prin care să se stabilească dacă, potrivit Convenţiei penale privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, avocatul poate fi subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă.
Analizând chestiunea prejudicială invocată de recurentul inculpat T.S., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată următoarele:
Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare și o aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.
Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare este o procedură necontencioasă, de colaborare judiciară, independentă de orice iniţiativă a părţilor.
Procedura trimiterilor preliminare este reglementată cu titlu general prin art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (JOUE 2008, C 115, p. 47, denumit în continuare „TFUE”), reglementări particulare ale acţiunii privind pronunţarea unei hotărâri preliminare regăsindu-se și în alte surse ale dreptului Uniunii Europene, respectiv Protocolul din 3 iunie 1971 privind Convenţia relativă la recunoașterea reciprocă a societăţilor comerciale și a persoanelor juridice din 29 februarie 1968 și Convenţia de la Lugano din 16 decembrie 1968 privind competenţa instanţelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, încheiată între statele membre ale Comunităţii Europene și AELS.
În raport cu reglementarea dată chestiunilor prejudiciale prin normele Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene și în absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii instanţei naţionale asupra admisibilităţii cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, doctrina relevantă în materie a stabilit că acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate privind calitatea procesuală activă - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanţă a unui stat membru; obiectul chestiunii prejudiciale, care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare; momentul formulării unei astfel de cereri, precum și condiţia de pertinenţă și concludentă a chestiunii prejudiciale asupra soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii instanţei naţionale.
Dacă în ceea ce privește calitatea procesuală activă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie îndeplinește condiţia de jurisdicţie naţională competentă să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, îndeplinită fiind și condiţia formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăţi aflate în derulare la o instanţă naţională, condiţia privind obiectul chestiunii prejudiciale în raport cu competenţa generală de jurisdicţie a instanţei comunitare reglementată prin art. 267 TFUE nu este îndeplinită.
Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene și dispoziţiilor articolul nr. 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (JOUE 2008, C 115, p. 13, denumit în continuare „TUE”), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă sa se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, neavând, în mod evident, competenţa de a interpreta legile sau reglementările naţionale, dar nici posibilitatea de a decide asupra validităţii unei proceduri a autorităţii interne.
Textul de lege menţionat stabilește că obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la aprecierea validităţii acestuia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nefiind competentă să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului comunitar.
Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziţii ale actelor normative ale Uniunii Europene, indiferent de categoria izvoarelor din care acestea fac parte.
În acest sens, dispoziţia art. 288 din TFUE stabilește posibilitatea formulării unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare în interpretare privind tratate Comunităţilor/Uniunii Europene (tratatele iniţiale și de revizuire, anexele și protocoalele), actele juridice care fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene (respectiv Regulamentele, Directivele și Deciziile adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atribuite prin tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţii acestora), acordurile externe încheiate de Uniunea Europeană (acordurile internaţionale încheiate de Consiliu în baza art. 218 TFUE sau acordurile de asociere încheiate în baza art. 217 TFUE) și statutele organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute prevăd astfel de dispoziţii.
De asemenea, deși s-a statuat cu caracter de principiu că interpretarea unei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate forma obiectul unei cereri prejudiciale, în practică au existat situaţii în care instanţa de contencios comunitar a pronunţat asemenea hotărâri preliminare.
În egală măsură, competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a pronunţa hotărâri preliminare cu privire la aprecierea validităţii actelor juridice se referă exclusiv la norme juridice adoptate prin actele juridice ale Uniunii Europene, Curtea neputând efectua un control de legalitate al normelor dreptului naţional.
Din această perspectivă, raportat la cazul particular dedus judecăţii, se constată că prin cererea formulată și susţinută în ședinţa din 16 ianuarie 2012, recurentul inculpat T.S. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea interpretării Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, cu privire la aspectul dacă avocatul poate constitui subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă.
Convenţia penală privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, este un act normativ internaţional emis de Consiliului Europei în aplicarea Programului de acţiune împotriva corupţiei adoptat de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei în luna noiembrie 1996 și ca urmare a recomandărilor celei de a 19-a Conferinţe a miniștrilor europeni ai justiţiei (La Valetta, 1994), semnatare fiind statele membre ale Consiliului Europei.
Acest act normativ nu constituie izvor de drept comunitar, întrucât Consiliul Europei nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele comunitare, rolul său rezumându-se la exprimarea exclusivă a unui punct de vedere politic. În plus, sarcina punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituţiilor comunitare, în special Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul Europei, nefiind o instituţie a Comunităţilor Europene sau a Uniunii Europene, hotărârile sau actele emise de această instituţie nu sunt adoptate potrivit procedurii prevăzute în tratatele comunitare, deoarece nu sunt acte ale unei instituţii comunitare.
Neavând, prin urmare, efectele juridice ale unui act normativ comunitar, actele juridice emise de Consiliul Europei - în speţă, Convenţia penală privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu intră în sfera controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene și, ca atare, nu poate face obiectul unei trimiteri prejudiciale în interpretare sau în examinarea validităţii, în condiţiile art. 267 TFUE.
Constatând, prin urmare, că obiectul chestiunii prejudiciale cu care a fost sesizată instanţa nu constituie o normă comunitară, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat T.S., constatare care face de prisos analiza pertinenţei și concludentei chestiunii prejudiciale invocate asupra soluţionării fondului litigiului dedus judecăţii instanţei naţionale.
În plus, se constată că, în raport cu maniera de formulare a întrebării ce se dorește a primi o dezlegare preliminară din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deși, formal, aceasta vizează interpretarea Convenţiei penale privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 pe aspectul privind angajarea răspunderii penale a avocatului pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă, intenţia reală a recurentului inculpat este aceea de a obţine o hotărâre asupra conformităţii legii naţionale cu actul normativ sus-menţionat, verificare care excede controlului de jurisdicţie efectuat de Curtea de Justiţie.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul inculpat T.S., prin încheiere definitivă.