Transferarea persoanelor condamnate. Motiv de refuz opţional al transferării
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Transferarea persoanelor condamnate
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- transferarea persoanelor condamnate
- motiv de refuz opţional al transferării
Legea nr. 302/2004, art. 153 lit. d)
Sesizarea procurorului și cererea de transferare a persoanei condamnate de instanţele române poate fi respinsă, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care persoana condamnată nu a achitat integral despăgubirile civile prevăzute în hotărârea de condamnare, ci acestea au fost achitate numai parţial de către asigurător, și nici nu a garantat plata integrală a despăgubirilor - motiv de refuz opţional al transferării persoanei condamnate, prevăzut în art. 153 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1040 din 5 aprilie 2012
Prin sentinţa nr. 60 din 16 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia I penală, în baza art. 152 și art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că în ceea ce-l privește pe condamnatul A.I., deși sunt îndeplinite condiţiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, este incident motivul opţional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, s-a reţinut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale și morale la plata cărora, către părţile civile R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H. și T.E., a fost obligat condamnatul A.I. prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală și decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală, au fost achitate parţial, de asigurator, iar persoana transferabilă A.I. nici nu a garantat plata în integralitate a acestora.
S-a mai reţinut că această împrejurare a fost învederată instanţei și de apărătorul ales al condamnatului A.I., cu ocazia dezbaterilor, care a arătat că acesta a fost obligat la plata unor sume foarte mari și că singura posibilitate să achite aceste sume este prin permiterea să se întoarcă în ţara sa.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs persoana transferabilă A.I., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, întrucât, deși s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, nu s-a ţinut seama de imposibilitatea obiectivă a acestuia de a achita integral despăgubirile la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă.
A mai învederat recurenta persoană transferabilă că instanţa de fond a reţinut că nu au fost achitate despăgubirile civile, fără a constata că o parte a prejudiciului (aproximativ 60.000 euro) a fost achitat.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate și, rejudecând, admiterea sesizării formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a cererii de transferare, așa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor invocate de recurent, dar și a dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că hotărârea recurată este legală și temeinică.
Astfel, se constată că, prin adresa nr. 65062 din 24 noiembrie 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea de transfer a persoanei condamnate A.I., în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani închisoare, aplicată de instanţele judiciare din România, într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
Potrivit datelor consemnate în înscrisurile depuse la dosar, comunicate și statului solicitat, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 București, modificată prin decizia penală nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul București, A.I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prevăzute și pedepsite de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen., art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și art. 85 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen.
În fapt, în sarcina persoanei condamnate A.I. s-a reţinut că, în data de 25 august 2006, în jurul orei 00,30, în timp ce conducea autovehiculul marca P., neînmatriculat în circulaţie, pe drumurile publice, datorită nerespectării din culpă a regulilor de circulaţie, a produs un accident de circulaţie din care a rezultat decesul a trei persoane și vătămarea corporală a altor trei persoane.
La data de 27 decembrie 2011, pe rolul Curţii de Apel București, Secţia I penală, a fost înregistrată sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul art. 152 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru a aprecia cu privire la cererea de transferare a persoanei condamnate A.I. în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, în vederea continuării executării restului de pedeapsă din condamnarea de 6 ani închisoare, pronunţată prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, modificată prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală.
La lucrarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost depuse adresa din data de 14 noiembrie 2011 privind cetăţenia persoanei menţionate, copia dispoziţiilor legale aplicabile, declaraţia emisă de Ministerul Justiţiei din care rezultă acordul la transfer al statului britanic, referatul individual privind situaţia persoanei condamnate întocmit de directorul Penitenciarului Giurgiu, referatul medical privind starea de sănătate a condamnatului A.I., cererea adresată Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de către persoana condamnată prin care își exprima intenţia de a fi transferat în ţara de origine, copii certificate ale sentinţei penale nr. 2707 din 18 decembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, a deciziei nr. 120/A din 19 februarie 2009 a Tribunalului București, Secţia I penală și a deciziei nr. 1789 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3252 din 7 decembrie 2009, dispoziţiile legale incidente în cauză, procesul-verbal de consemnare a declaraţiei condamnatului A.I. întocmit de procuror și procesul-verbal de verificare a situaţiei juridice a persoanei transferabile.
În considerarea dispoziţiilor art. 152 alin. (4) și art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, în raport cu obiectul sesizării, instanţa de fond în mod corect a procedat la examinarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 143 din același act normativ.
Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, „transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.”
Analizând actele dosarului prin raportare la dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, se constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal menţionat.
Astfel, condamnatul A.I. este cetăţean britanic conform datelor consemnate în adresa din 14 noiembrie 2011 emisă de Serviciul Naţional Responsabil cu Infractori din cadrul Ministerului Justiţiei al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, hotărârea de condamnare sus-menţionată este definitivă, condamnatul A.I. are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, aceasta expirând la termen, la data de 11 octombrie 2015.
Așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de procuror, condamnatul A.I. a declarat că este de acord să fie transferat în statul de cetăţenie și cunoaște consecinţele juridice ce decurg din aceasta.
De asemenea, având în vedere extrasul din legea relevantă transmis de autorităţile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord este îndeplinită și condiţia dublei incriminări, întrucât faptele care au atras condamnarea în România constituie infracţiuni și potrivit legislaţiei Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, iar statul de condamnare - România și statul de executare - Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord s-au pus de acord asupra acestei transferări, așa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Cu toate acestea, potrivit art. 153 din Legea nr. 302/2004, republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive:
a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;
b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;
d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune și nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române și nici nu a garantat plata despăgubirilor;
e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
Așa fiind, chiar dacă în cauză s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile transferării prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa de fond a reţinut în mod just că este incident motivul opţional de refuz al transferării prevăzut în art. 153 lit. d) din actul normativ menţionat.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că daunele materiale și morale la plata cărora a fost obligat condamnatul A.I., către părţile civile R.E., A.Ș., N.E., N.O., T.H. și T.E., prin sentinţa penală nr. 2707 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 120/A din 19 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală și decizia nr. 1789 din 7 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală, au fost achitate parţial, iar persoana transferabilă A.I. nu a garantat plata în integralitate a acestora.
De altfel, părţile civile R.E., N.E., N.O., T.H. și T.E., în calitate de părinţi ai victimelor, prin memoriile depuse la dosarul cauzei, au arătat că nu au fost despăgubite integral de condamnatul A.I., ci doar parţial de asigurător, solicitând să nu se dea curs cererii acestuia de transferare într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, întrucât dispoziţiile hotărârii nu mai pot fi executate.
Așa fiind, ţinând seama de fapta pentru care a fost condamnată persoana transferabilă A.I. în România, de modalitatea concretă de săvârșire a acesteia (producerea unui accident de circulaţie datorită culpei sale exclusive, printr-o încălcare gravă a regulilor privind circulaţia pe drumurile publice - nerespectarea culorii roșii a semaforului electric și conducerea cu o viteză excesivă, cu mult peste limita legală, de 116 km/oră, la trecerea printr-o intersecţie), de consecinţele extrem de grave ale acestei fapte, respectiv decesul a trei persoane tinere, precum și de împrejurarea că această faptă a avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România, întrucât victima N.C. era un apreciat și premiat regizor, o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional cât și personal, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a apreciat că recursul declarat de recurenta persoană transferabilă A.I. împotriva sentinţei nr. 60 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, este nefondat, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., l-a respins ca atare și a menţinut ca legală și temeinică hotărârea atacată, prin care s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, implicit, cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.I.