Competenţă materială. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competenţa. Felurile competenţei. Competenţă după materie și după calitatea persoanei
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţă materială
- Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
Legea nr. 508/2004, art. 12 alin. (1) lit. a) și h)
Conform art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie: a) infracţiunile prevăzute în art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003 și h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, prin utilizarea sintagmelor „grupuri infracţionale organizate” ori „asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni”, legiuitorul a atribuit în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism toate formele pluralităţii constituite de infractori, inclusiv infracţiunea prevăzută în art. 323 C. pen. Prin urmare, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparţin unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni, în sensul art. 323 C. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1196 din 17 aprilie 2012
Prin sentinţa nr. 888 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secţia I penală, a dispus următoarele:
I. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul O.O.
II. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.A. pentru infracţiunea prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002.
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.A.
III. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.C. pentru infracţiunea prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002.
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C.
IV. În baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002; în baza art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ș.A.
V. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.L. pentru infracţiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002.
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în baza art. 323 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.L.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpaţii S.L., Ș.A., S.C., B.A. și O.O., care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Motivul de apel, invocat de către inculpaţi, referitor la nerespectarea, în faza de urmărire penală, a dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie a fost examinat prioritar celorlalte motive de apel de ordin substanţial, constatându-se că problema de drept ridicată de către apelanţi antamează chestiunea nulităţii absolute a hotărârii și, din perspectiva soluţiilor complementare pe care le prevede art. 380 C. proc. pen., împiedică exercitarea controlului judiciar asupra chestiunilor de fond.
În acest sens, curtea de apel a constatat că necompetenţa materială a Parchetului de pe lângă Tribunalul București de a efectua urmărirea penală în cauză a făcut și obiectul cenzurii instanţei de fond care, prin încheierea din data de 5 martie 2010, a respins ca neîntemeiate cererile de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
Deși apelanţii-inculpaţi nu au făcut o referire expresă la încheierea menţionată, curtea de apel a examinat legalitatea acestui act procesual în conformitate cu dispoziţiile art. 361 alin. (2) și (3) C. proc. pen., conform cărora apelul declarat împotriva sentinţei se socotește făcut și împotriva încheierilor.
În acest sens, s-a constatat că soluţia dispusă prin încheierea din data de 5 martie 2010 reflectă o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004 (privind înfiinţarea, organizarea și funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) referitoare la competenţa materială a acestei structuri specializate.
Conform textelor de lege menţionate, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare;
h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni.
Curtea de apel a reţinut că expresia „asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni” a fost interpretată de către instanţa de fond într-o corelaţie necesară cu formularea cuprinsă în dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a), concluzionându-se, în esenţă, că, în cazul infracţiunilor privind comerţul electronic, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are competenţa de a efectua urmărirea penală doar dacă se reţine concomitent și incidenţa infracţiunilor prevăzute în art. 7 sau 8 din Legea nr. 39/2003.
S-a apreciat că o atare interpretare este eronată, deoarece ea tinde la restrângerea nejustificată a competenţei Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reglementată expres de legiuitor. Astfel, este neechivoc faptul că, în ipoteza în care se reţine săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 39/2003 (singure ori în concurs cu infracţiunile ce constituie scopul grupării), competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004. Singurele excepţii prevăzute de lege în acest caz sunt, pe de o parte, infracţiunile de corupţie, asimilate ori în legătură cu acestea, iar, pe de altă parte, infracţiunile prevăzute în art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003.
S-a mai arătat că, în cazul infracţiunilor cuprinse în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, legiuitorul a optat pentru a conferi Direcţiei specializate competenţa efectuării urmăririi penale nu în toate situaţiile, ci doar în ipoteza săvârșirii lor de către o pluralitate constituită de infractori. Folosirea expresiei „grupuri infracţionale organizate” alternativ cu sintagma „asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni” relevă neechivoc opţiunea legiuitorului de a lua în considerare orice formă de asociere sau grupare constituită în scopul săvârșirii de infracţiuni.
O atare opţiune este logică având în vedere, sub un prim aspect, faptul că asocierea mai multor persoane în vederea desfășurării de acte cu potenţial infracţional constituie în sine o ameninţare gravă la adresa ordinii sociale, fiind prevăzută ca infracţiune de sine stătătoare atât în Codul penal (art. 167 și art. 323 C. pen.), cât și în Legea nr. 39/2003.
Pe de altă parte, opţiunea de a conferi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism competenţa de a efectua urmărirea penală, indiferent dacă asocierea ori gruparea de persoane prezintă sau nu trăsăturile unui grup infracţional organizat, este justificată și din perspectiva specificului acestei categorii de infracţiuni. Măsura în care o asociere de persoane prezintă toate particularităţile unui grup infracţional organizat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 implică, de regulă, administrarea unui probatoriu complex, decelându-se abia pe parcursul ori la finalizarea urmăririi penale.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că este logic și rezonabil ca ori de câte ori se conturează săvârșirea unor infracţiuni la legea comerţului electronic de către o pluralitate constituită, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism să efectueze urmărirea penală și să aprecieze, raportat la probatoriu, dacă o astfel de pluralitate constituie un grup infracţional organizat ori o altă asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni.
De asemenea, s-a arătat că diferenţele structurale între un grup infracţional organizat și o asociere în sensul art. 323 C. pen. sunt, în principal, de ordin calitativ, deoarece ambele forme ale pluralităţii implică participarea mai multor persoane, consensul neechivoc al acestora de a se supune unei anumite discipline și de a acţiona conform unui plan, cu perspectiva unei durate în timp, dar și un scop infracţional comun.
Din această perspectivă, consideraţiile instanţei de fond referitoare la caracterul ad hoc al grupului constituit de cei cinci inculpaţi și la inexistenţa minimului de organizare specific asocierilor sau grupărilor constituite în scopul comiterii de infracţiuni au fost considerate complet nepertinente. S-a arătat că, pe de o parte, ele tind la a reliefa că, teoretic, infracţiunea prevăzută în art. 323 C. pen. nu ar implica un minim de organizare, ceea ce contravine vădit specificului acestei infracţiuni. Pe de altă parte, argumentele antamează chestiuni de fond, a căror analiză în contextul procesual dat exceda limitelor în care instanţa era ţinută a analiza aspectul competenţei materiale a organelor de urmărire penală.
Raportat la aceste considerente, curtea de apel a apreciat că încheierea din data de 5 martie 2010 apare ca întemeiată pe argumente fundamental eronate, care nu pot fi avute în vedere.
În consecinţă, reinterpretând dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004 în coordonatele anterior expuse, curtea de apel a concluzionat că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 365/2002, competenţa de a efectua urmărirea penală revine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism atât în cazul săvârșirii acestora de către persoane ce alcătuiesc un grup infracţional organizat, cât și în ipoteza comiterii de către persoane ce alcătuiesc o asociere pentru săvârșirea de infracţiuni în sensul art. 323 C. pen.
Având în vedere că extinderea cercetărilor faţă de cei cinci inculpaţi, sub aspectul săvârșirii infracţiunii prevăzute în art. 323 C. pen., s-a realizat prin ordonanţele din 17 noiembrie 2009, date în dosarul nr. 2391/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, actele de urmărire penală efectuate începând cu acest moment procesual se impuneau a fi făcute de către organul competent după materie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 508/2004 care stabilesc competenţa direcţiei specializate de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunilor expres prevăzute de lege și de a sesiza instanţele cu judecarea acestora. Norma legală enunţată consacră, așadar, competenţa materială exclusivă a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism de a efectua urmărirea în cazurile și în condiţiile prevăzute de lege, sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestor dispoziţii fiind cea a nulităţii absolute.
Prevederile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. prevăd expres că dispoziţiile relative la competenţa după materie sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ce poate fi invocată în orice stare a procesului și nu poate fi înlăturată în niciun mod.
Corelativ acestor exigenţe, dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen. impun instanţei sesizate cu judecarea cauzei în fond să se desesizeze și să restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale, după cum prevederile art. 380 C. proc. pen. permit instanţei de apel, în egală măsură, să dispună soluţia complementară a restituirii în astfel de cazuri.
În acest context, curtea de apel a concluzionat în sensul necesităţii desfiinţării încheierii din data de 5 martie 2010 și, în consecinţă, a sentinţei penale apelate, și a restituirii cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul București iniţial sesizat, în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea competenţei după materie.
În raport cu aceste considerente, prin decizia nr. 300/A din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală, a admis apelurile Ministerului Public și ale inculpaţilor, a desfiinţat încheierea din data de 5 martie 2010 a Tribunalului București, Secţia I penală și, în consecinţă, sentinţa penală apelată și, rejudecând:
În baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., a restituit cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul București în vederea luării tuturor măsurilor pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea competenţei după materie.
Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel București.
În susţinerea recursului a fost invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., arătându-se că în cauză nu au fot respectate dispoziţiile privind competenţa după materie, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 508/2004 rezultând că, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002, competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu este atrasă de existenţa oricărei forme de asociere, ci doar a celor care presupun un grad complex de organizare și coordonare, cum sunt cele prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, care au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004.
Analizând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a cazului de casare în care acestea au fost încadrate, dar și prin prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) și h) din Legea nr. 508/2004, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism următoarele infracţiuni din Codul penal, republicat, și din legi speciale, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute la art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 și 20 din Legea nr. 39/2003, cu modificările ulterioare;
h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt săvârșite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că textul art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 508/2004 nu poate fi interpretat în sensul invocat în motivele de recurs, respectiv că acesta s-ar referi exclusiv la infracţiunile prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalităţii organizate. Dacă legiuitorul ar fi dorit restrângerea competenţei în acest sens, s-ar fi limitat la dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a), nemaifiind necesară reglementarea separată a cazului prevăzut la lit. h), întrucât, în toate situaţiile, cu excepţiile prevăzute de lege (infracţiunile de corupţie, asimilate ori în legătură cu acestea și infracţiunile prevăzute în art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003), competenta Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism era atrasă de săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, indiferent de celelalte infracţiuni care ar mai fi fost comise de membrii grupului.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, prin modul de reglementare, prin folosirea sintagmelor „grupuri infracţionale organizate” sau „asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârșirii de infracţiuni”, legiuitorul a urmărit să acopere orice formă de pluralitate constituită de infractori, deci și situaţia infracţiunii prevăzută în art. 323 C. pen. (ce constă în fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri).
Ca atare, interpretarea dată textului de lege de către instanţa de apel este cea corectă, astfel că, după extinderea cercetărilor sub aspectul săvârșirii de către inculpaţi a infracţiunii prevăzute în art. 323 C. pen., prin ordonanţele din data de 17 noiembrie 2009, actele de urmărire penală trebuiau efectuate de către organul competent după materie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
În aceste condiţii, soluţia de restituire a cauzei la procuror este impusă de dispoziţiile art. 332 alin. (2) C. proc. pen., nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie fiind sancţionată, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., cu nulitatea absolută.
În raport cu considerentele anterioare, constatând neîntemeiate criticile formulate, cazul de casare invocat nefiind incident, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 300/A din 7 octombrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală.