Apel. Dreptul la un proces echitabil. Condamnare bazată în mod determinant pe declaraţiile martorilor neaudiaţi în primă instanţă și în apel
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- apel
- dreptul la un proces echitabil
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, art. 6
În lumina art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, precum și a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, condamnarea pronunţată în primă instanţă și menţinută în apel, bazată în mod determinant pe probele administrate în străinătate și recunoscute în cursul urmăririi penale, constând în declaraţii ale martorilor pe care nici prima instanţa și nici instanţa de apel nu i-au audiat, nu asigură respectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil înscrise în art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţie.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012
Prin sentinţa nr. 961 din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, s-au dispus următoarele:
În baza art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 323 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul M.C. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.500 USD, către partea civilă E.G. prin Biroul Atașatului Legal F.B.I și la 1.064.872,14 USD către partea civilă I.M., prin Biroul Atașatului Legal F.B.I.
S-a luat act că partea vătămată A.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul M.C.
Curtea de Apel București, Secţia I penală, a constatat că apelul este nefondat, respingându-l prin decizia nr. 56 din 29 februarie 2012.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul M.C.
Recursul a fost motivat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., invocându-se, între altele, cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. sub aspectul nelegalei sesizări a instanţei de fond, rechizitoriul nerespectând dispoziţiile art. 263 C. proc. pen. și nefiind confirmat de procurorul șef de direcţie, ci de procurorul adjunct; art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. sub aspectul nemotivării deciziei pronunţată de către instanţa de apel; art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susţinându-se că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate; art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., invocându-se faptul că judecata ar fi avut loc fără citarea legală a părţilor vătămate.
Având în vedere că în cauză au fost invocate motive de casare care conduc la restituirea cauzei la parchet (art. 3859 alin. 1 pct. 2 raportat la art. 38516 alin. 2 C. proc. pen.) și la trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va face o analiză prioritară a acestora.
Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., se invocă nelegala sesizare a instanţei datorită neregularităţii actului de sesizare sub două aspecte: pe de o parte, se susţine că rechizitoriul nu prezintă pentru fiecare faptă în parte probele pe care se susţine învinuirea, acestea fiind indicate în final, aspect ce nu permite identificarea probaţiunii pentru fiecare faptă și, pe de altă parte, se arată că rechizitoriul nu ar fi fost verificat de către procurorul șef de direcţie, ci de procurorul adjunct al acestuia, încălcându-se dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 508/2004.
Se constată că această critică a fost ridicată și în apel, iar instanţa, considerând că este învestită cu o excepţie privind neregulariatatea actului de sesizare, s-a pronunţat prin încheierea din 1 februarie 2012, respingând-o ca neîntemeiată. Modalitatea în care s-a procedat este discutabilă, întrucât ceea ce se invoca de către apărare era un motiv de apel asupra căruia instanţa trebuia să se pronunţe cu ocazia soluţionării căii de atac și nu anterior.
Trecând peste aceste aspecte procedurale, concluzia instanţei, în sensul că tribunalul a fost legal sesizat, este corectă. Astfel, în ceea ce privește conţinutul rechizitoriului, se observă că ceea ce se critică este doar maniera de redactare a actului de sesizare și nu faptul că acesta nu ar cuprinde date sau fapte cu privire la inculpat și care ar face imposibilă judecarea cauzei. Or, verificarea respectării dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen. se face prin prisma conţinutului actului de sesizare și nu a modului în care procurorul a înţeles să prezinte faptele și să facă referire la probatoriul administrat.
Referitor la împrejurarea că procedura prevăzută de dispoziţiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. s-ar fi efectuat de procurorul șef adjunct al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că prima instanţă a solicitat informaţii suplimentare de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, din acestea rezultând că, la data de 25 iunie 2008, conform ordinului nr. 216 din 10 iunie 2008, procurorul șef adjunct îndeplinea toate atribuţiile procurorului șef direcţie, acesta din urmă nefiind în ţară.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu există temeiuri care să conducă la incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. și să atragă casarea hotărârilor și restituirea cauzei la parchet, sesizarea instanţei fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea condiţiilor de formă și conţinut prevăzute de dispoziţiile art. 263 și art. 264 C. proc. pen.
În ceea ce privește criticile formulate din perspectiva art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., legate de nelegala îndeplinire a procedurii de citarea cu părţile vătămate E.G. și I.M. la sediile din Statele Unite ale Americii în faţa instanţei de fond și prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecarea în faţa primei instanţei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind citarea nu este prevăzută printre cazurile de nulitate absolută, astfel că sancţiunea ce intervine este aceea a nulităţii relative, ce poate fi invocată numai în condiţiile art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. Este, așadar, necesar ca părţii să i se fi adus o vătămare prin soluţionarea cauzei în condiţiile nelegalei sale citări, vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod, impunându-se anularea actului și, nu în ultimul rând, aceasta trebuie invocată de către parte într-un anumit termen (la primul termen de judecată cu procedura completă).
Inculpatul invocă existenţa unei vătămări în dreptul său la apărare și la un proces echitabil, prin aceea că a fost lipsit de posibilitatea de a-și face apărări cu privire la situaţia de fapt, respectiv elucidarea modului în care s-a pătruns în sistemele informatice, stabilirea modului în care erau supravegheate aceste sisteme, stabilirea valorii prejudiciului.
Este adevărat că, în cazurile în care hotărârea de condamnare se fundamentează în mod determinant pe declaraţiile părţii vătămate, nelegala îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta ar putea cauza o vătămare inculpatului, aducând atingere dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-i adresa întrebări și de a-i contesta astfel credibilitatea, nulitatea relativă convertindu-se într-o nulitate absolută, în condiţiile art. 197 alin. (4) teza finală C. proc. pen. Nu aceasta este, însă, situaţia în cauză, părţile vătămate fiind persoane juridice, aspectele invocate de către inculpat fiind lămurite prin efectuarea unei expertize tehnice, nefiind necesară audierea nemijlocită a reprezentanţilor societăţilor în faţa instanţei.
Considerând, așadar, că prin necitarea de către instanţa de fond a părţilor civile la sediul acestora din Statele Unite ale Americii nu s-a produs nicio vătămare inculpatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate reţine incidenţa cazului de casare invocat.
Referitor la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., criticile vizează nemotivarea deciziei, arătându-se că hotărârea instanţei de apel preia în considerente rechizitoriul, prin copierea acestuia integrală, fără a exista nicio apreciere a instanţei cu privire la probele administrate în cursul urmăririi penale sau a cercetării judecătorești, iar în final s-a concluzionat că inculpatul se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată. Lipsa totală a motivării a fost invocată și în privinţa laturii civile a cauzei, unde s-a arătat succint că instanţa fondului a făcut o apreciere corectă cu privire la cuantumul prejudiciului creat celor două părţi vătămate.
Din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că aceasta preia în mare parte considerentele instanţei de fond, care, la rândul ei, a preluat aproape în integralitate conţinutul rechizitoriului. Astfel se și explică faptul că în ambele hotărâri se fac referiri la „învinuiţi”, și nu la calitatea pe care respectivele persoane o au în faza cercetării judecătorești, de inculpat respectiv martori. Sub aspectul laturii civile, hotărârea este total nemotivată, nerezultând care sunt argumentele instanţei de apel care au determinat concluzia că „instanţa de fond a făcut o corectă apreciere cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat celor două părţi vătămate de către inculpat.”
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, precum și obligaţia instanţei de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părţilor.
Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunţate împotriva României (Albina, Boldea), noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei și nu să se fi mulţumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Ca atare, în principiu, doar faptul că în apel a fost preluat conţinutul hotărârii primei instanţe nu este contrar exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţie, condiţia fiind ca instanţa să fi examinat efectiv apărările formulate de către inculpat în calea de atac, aceasta nepresupunând însă un răspuns detaliat la fiecare argument adus.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de control judiciar s-a limitat a răspunde numai aspectelor de procedură invocate de către inculpat, fără a analiza apărările pe care acesta și le-a formulat cu privire la fondul acuzaţiilor, astfel cum acestea au fost pe larg dezvoltate în cadrul motivelor de apel, dar și în cadrul concluziilor scrise. Apelantul inculpat a invocat faptul că hotărârea de condamnare se baza pe probe administrate în alt sistem judiciar, unele dintre acestea nefiind recunoscute din punct de vedere procedural, că în mod greșit au fost înlăturate concluziile expertizei tehnice care a constatat că nu există indicii sau probe de natură tehnică care să certifice că s-a realizat legătura între sistemele de calcul aparţinând inculpatului și sistemele informatice ale părţilor vătămate și că nu există probe sau indicii de natură tehnică care să certifice că echipamentele de calcul aparţinând inculpatului au fost singurele echipamente care au fost conectate la reţeaua Internet prin intermediul unei adrese IP. De asemenea, s-au formulat critici punctuale referitor la fiecare infracţiune ce a fost reţinută în sarcina sa și care dovedeau, în opinia apărării, netemeinicia hotărârii de condamnare.
Pe lângă lipsa unui răspuns la toate aceste critici, care constituiau motive de apel, și nemotivarea hotărârii, care atrag incidenţa cazurilor de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., cu consecinţa casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată și împrejurarea că ambele instanţe și-au fundamentat decizia pe probe pe care nu le-au administrat în mod nemijlocit.
Sub acest aspect se reţine că, în cursul urmăririi penale, prin ordonanţele din 26 aprilie 2004 și 27 august 2004, procurorul a procedat la recunoașterea ca mijloace de probă a unor probe efectuate de autorităţile americane în instrumentarea cauzei privind plângerea formulată de către I.M. Astfel, au fost recunoscute, printre altele, și declaraţiile numitului O.T., W.C., M.G., B.B. etc.
Totodată, se constată că hotărârea de condamnare, menţinută în apel, s-a bazat în mod determinant pe probele recunoscute de către procuror, respectiv pe declaraţiile persoanelor anterior menţionate (date în cauzele în care erau cercetaţi pentru comiterea acelorași infracţiuni ca și inculpatul M.C.), instanţele reţinând că acestea au fost contactate de către inculpat, care le-a comunicat că a pătruns fără drept în computerul unei mari companii din California, că i-au furnizat inculpatului nume și adrese de persoane din Statele Unite ale Americii și că, ulterior, produsele comandate pe numele acestor persoane au fost retrimise în România, inculpatului M.C., contra unor sume de bani sau părţi din respectivele bunuri. Pe tot parcursul procesului penal, prin apărările formulate, inculpatului a contestat aceste susţineri.
Nici în cadrul cercetării judecătorești desfășurată în faţa instanţei de fond și nici în apel nu au fost folosite instrumentele procedurale care permiteau ascultarea acestor persoane în calitate de martori (prin efectuarea de comisii rogatorii sau videoconferinţe), împrejurarea că depoziţiile acestora au fost recunoscute de către procuror în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519, art. 520 C. proc. pen. (în prezent abrogate) nescutind instanţele de obligaţia administrării acestor probe.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine, din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauzele pronunţate împotriva României (Reiner și alţii c. României, VB c. României), că în anumite situaţii se poate dovedi necesar pentru autorităţi să recurgă la declaraţiile date încă din faza cercetării preliminare. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, folosirea lor în sine nu încalcă dispoziţiile art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţie. Cu toate acestea, dreptul la apărare este limitat într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe declaraţiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale și nici ulterior.
Instanţa de apel, în baza efectului devolutiv integral al căii de atac, trebuia să observe aceste lipsuri ale cercetării judecătorești și să le suplinească, prin ascultarea martorilor pe declaraţiile cărora care s-a fundamentat hotărârea de condamnare, prin videoconferinţă, fie, în cazul în care acesta nu era posibilă (datorită diferenţelor de fus orar sau din orice alte cauze), prin dispunerea unei comisii rogatorii.
Ca atare, și sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este criticabilă, astfel că, la rejudecarea apelului inculpatului M.C., urmează a fi luate măsuri pozitive care să conducă la respectarea exigenţelor art. 6 paragraf 1 și 3 lit. d) din Convenţie.
În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva deciziei nr. 56 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza la Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinţei nr. 961 din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală.
Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 2, 9, 10 și 21 C. proc. pen. se abrogă.