Fals intelectual. Participație improprie. Fals în
declarații. Fals privind identitatea. Elemente constitutive. Acțiune
civilă
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals. Falsuri în
înscrisuri
Indice alfabetic: Drept penal
- fals intelectual
- fals în declarații
- fals privind identitatea
- acțiune civilă
C. pen.,
art. 31 alin. (2), art. 289, art. 292, art. 293
C. proc. pen., art.
19 alin. (4)
1. Faptele inculpatului, de a se
prezenta în fața unui notar public ca fiind o altă persoană -
proprietar al terenurilor înscrise într-un certificat de moștenitor -
și, sub această identitate, de a declara necorespunzător
adevărului că el este singurul moștenitor și proprietar al
terenurilor pe care le înstrăinează, determinând prin acțiunile
sale notarul public să întocmească un înscris oficial (actul
notarial) în care să ateste împrejurări necorespunzătoare adevărului
- constând în înscrierea inculpatului ca singur proprietar al terenurilor -,
întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals privind
identitatea prevăzută în art. 293 alin. (1) C. pen., ale
infracțiunii de fals în declarații prevăzută în art. 292 C.
pen. și ale participației improprii la infracțiunea de fals
intelectual prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C.
pen.
2. În conformitate cu art. 19 alin.
(4) teza a II-a C. proc. pen., dacă persoana vătămată a
pornit acțiunea civilă în fața instanței civile, iar
această instanță a pronunțat o hotărâre
nedefinitivă anterior punerii în mișcare a acțiunii penale,
persoana vătămată nu poate să părăsească
instanța civilă și să se adreseze instanței penale
pentru rezolvarea acțiunii civile.
I.C.C.J., secția
penală, decizia nr. 541 din 17 februarie 2009
I. Prin sentința nr. 39 din 20
martie 2008 a Curții de Apel Alba lulia, Secția penală, în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen., a fost achitată inculpata V.S. pentru săvârșirea infracțiunii
de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.
246 C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. combinat cu art. 51 alin.
(1) C. pen., a achitat pe aceeași inculpată pentru săvârșirea
infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen.
În temeiul art. 334 C. proc. pen., a
schimbat încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de
inculpatul B.I. junior, prin actul de sesizare, din complicitate la
săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor prevăzută în art. 26 raportat la art. 246 C. pen. și
complicitate la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual
prevăzută în art. 26 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art.
33 lit. a) C. pen., în infracțiunea de fals în declarații
prevăzută în art. 292 C. pen., fals privind identitatea
prevăzută în art. 293 alin. (1) C. pen. și participație
improprie la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual
prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen., cu
aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. și l-a condamnat pe inculpat la:
-
6 luni închisoare pentru participație improprie la săvârșirea
infracțiunii de fals intelectual prevăzută în art. 31 alin. (2)
raportat la art. 289 C. pen.;
-
3 luni închisoare pentru infracțiunea de fals în declarații
prevăzută în art. 292 C. pen.;
-
3 luni închisoare pentru fals privind identitatea prevăzută în art.
293 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. b) C. pen. a
constatat existența concursului ideal de infracțiuni și, în
temeiul art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite prin
prezenta hotărâre și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de
6 luni închisoare.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a
interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
și b) C. pen.
În temeiul art. 81, art. 82 C. pen.
s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe
durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen.
a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării
condiționate a executării pedepsei închisorii.
S-a respins, ca nefondată,
cererea părții civile B.F., constatând că sentința
civilă nr. 1901/2006 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă
și irevocabilă prin decizia civilă nr. 17/2007 a Tribunalului
Sibiu, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.
II. Împotriva acestei sentințe
penale au declarat recurs procurorul și partea civilă B.F.
În recursul declarat de procuror sentința
este criticată ca nelegală și netemeinică, între altele,
sub următoarele aspecte:
1) instanța a comis o eroare
gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei
hotărâri greșite de achitare - motiv de nelegalitate prevăzut în
art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.;
2) instanța de fond în mod
greșit a schimbat încadrarea juridică în ceea ce privește
infracțiunile reținute în sarcina inculpatului B.I. junior - motiv de
nelegalitate prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc.
pen.;
3) în mod greșit instanța a
făcut aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.
pen. și art. 71 alin. (5) în privința inculpatului B.I.
În recursul declarat de partea
civilă B.F. se solicită în esență: casarea în parte a
sentinței penale nr. 39 din 20 martie 2008 a Curții de Apel Alba
Iulia și, în rejudecare, admiterea acțiunii civile, astfel cum a fost
formulată, iar, în consecință, în baza art. 14 alin. (3) lit. a)
tezele II și III și art. 170 C. proc. pen., desființarea
totală, ca fiind întocmit în fals, a contractului de
vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 493 din 21 august 2003 de
către Biroul Notarului Public V.S. și restabilirea situației
anterioare săvârșirii infracțiunilor.
Examinând actele și
lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de
critică invocate de către procuror și partea civilă B.F.
și cu cazurile de casare indicate, precum și din oficiu recursul
declarat de partea civilă nominalizată, sub toate aspectele de fapt
și de drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 3856
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție
constată ca pertinentă critica iterată la pct. 3 din motivele de
recurs, sens în care recursul declarat de procuror se privește ca fondat
și urmează a fi admis ca atare, în baza art. 38515 pct. 2
lit. d) C. proc. pen., iar recursul declarat de partea civilă B.F. se
privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza
dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
A. 1) Sub aspectul primului motiv de
critică invocat în recursul declarat de procuror, prin care se pretinde
că prima instanța a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept
consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de
achitare, în baza cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin.
(1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție
are în vedere nepertinența acestuia.
Astfel, cu titlu de premisă se
reține că incidența pretinsului caz de casare indicat mai sus
este generată de existența unei contradicții esențiale,
necontroversate și intrinseci între ceea ce „spune dosarul cauzei prin
actele, lucrările și probele sale” și hotărârea
atacată de achitare a intimatei inculpate V.S., ceea ce nu este cazul în
speța de față.
În baza unui examen complet și
convingător al materialului probator administrat atât în faza de
urmărire penală, cât și la cercetarea judecătorească -
directă și nemijlocită - a primei instanțe, aceasta a
reținut corect, ca situație de fapt, că la data de 30 martie
2000 numitul B.I. senior a dobândit, în baza Certificatului de moștenitor
nr. 21/2000 eliberat de către Biroul Notarial Public D.V., mai multe
parcele de teren care au aparținut defunctei B.A., iar acesta, în data de
2 noiembrie 2000, prin contractul de întreținere nr. 2157/2000
autentificat de către același birou notarial D.V., a transmis fiului
său B.I. junior și soției acestuia B.F. nuda proprietate asupra
terenurilor dobândite anterior prin moștenire. Întrucât noii proprietari
ai terenurilor (soții B.I. junior și B.F.) au dorit să înstrăineze
o parcelă din aceste terenuri, la data de 15 februarie 2001, numitul B.I.
senior a renunțat prin declarație notarială la dreptul de
uzufruct.
Pentru că terenurile
deținute de către soții B.I. junior și B.F. erau situate
într-o zonă cu potențial economic, numitul M.I. i-a contactat pentru
a cumpăra două parcele, între soții B. și M.I. având loc
mai multe discuții în acest sens.
În baza acestor discuții
inculpatul B.I. junior s-a prezentat la biroul notarial al inculpatei V.S.
având la el actele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
unde s-a întâlnit cu martora P.D., juristă la firma
cumpărătorului M.I.
Actele aduse de inculpatul B.I.
junior au fost preluate de notarul V.S. care a trecut la redactarea actului,
iar ulterior, venind și martorul M.I., cei doi au semnat actul de
vânzare-cumpărare. Anterior, martorii I.I. și M.N. au luat, la
solicitarea martorului M.I., suma de 200 milioane lei vechi de la M.I. și
de la soția acestuia și i-au predat martorei P.D., care i-a dat
inculpatului B.I. junior ca preț al contractului.
Din examenul coroborat al
depozițiilor martorilor rezultă ca verosimilă declarația
intimatei inculpat notar public V.S. care a relatat că nu avea
cunoștință de împrejurarea că recurenta parte civilă
B.F. este proprietar în codevălmășie, întrucât inculpatul B.I.
junior s-a prezentat în fața ei ca singur proprietar, depunând
certificatul de moștenitor pe numele B.I., actul său de identitate
și titlul de proprietate asupra terenurilor eliberat pe numele de B.A.,
profitând astfel de coincidența de nume cu tatăl său și de
faptul că numele mamei sale era identic cu al bunicii sale (defuncta la a
cărei moștenire a venit B.I. senior), respectiv B.A.
Această chestiune a fost
justificat reținută de către prima instanță ca
reală, întrucât este dovedit și cu martorii audiați, dar și
cu faptul că în arhiva biroului notarial s-a găsit copia titlului de
proprietate pe care nu exista nicio mențiune.
Susținerea din rechizitoriu
că la prezentarea lui B.I. junior la inculpata V.S. pe titlul de
proprietate original ar fi existat o mențiune făcută de notarul
D.V., respectiv că terenurile au fost dobândite prin contract de
întreținere, nu poate fi reținută, întrucât nu este
dovedită. Copia acestui act dovedește că la acea oră nu
exista nicio mențiune, iar martora D.V. atestă că ar fi
făcut mențiunea (mențiune care există în prezent),
însă nu poate preciza la ce dată anume s-a făcut mențiunea,
care nici nu este datată.
Prin urmare, ceea ce poate fi
reținut în baza probelor administrate este că în data de 21 august
2003 inculpatul B.I. junior s-a prezentat la biroul notarial V.S.,
prezentându-se ca fiind persoana B.I. senior, cea trecută pe certificatul
de moștenitor, a prezentat actul său de identitate și titlul de
proprietate eliberat pe numele defunctei B.A., creând convingerea că el
este persoana din certificatul de moștenitor (or, acesta era tatăl
său) și că o moștenește pe defuncta B.A., mama sa
(când în realitate aceasta era bunica sa, cu nume identic însă cu mama
lui). Coinculpata V.S. l-a considerat ca atare și a întocmit actul
notarial prin care B.I. înstrăina cele două terenuri.
Se reține că intimata
inculpată - notarul public V.S. a respectat și etapele
premergătoare încheierii actului notarial, respectiv a luat
consimțământul în scris părților, prin semnătură,
pentru redactarea actului, apoi a redactat actul, iar după ce
părțile au citit actul și au fost de acord cu conținutul
acestuia, însușindu-și-l prin semnătura dată pe toate
exemplarele contractului, li s-a înmânat actul, aceștia semnând de primire
la rubrica - am primit actul.
Așa fiind, se reține ca
lipsită de suport probator încriminarea din actul de inculpare,
rechizitoriul scris, că împrejurarea că în arhiva Biroului Notarului
Public V.S., pe copia titlului de proprietate, nu se aflau mențiuni, se
poate explica prin aceea că s-ar fi putut înlătura cu
ușurință prin scanare sau fotocopiere.
Din același punct de vedere, cu
însemnată semnificație pentru consolidarea apărărilor, prin
precizările nr. 2431 din 29 noiembrie 2007 făcute de Camera Notarilor
Publici se arată că mențiunile notarului pe titlul de
proprietate nu constituie o obligație legală a acestuia, aceste
mențiuni fiind făcute doar de unii din notari.
Tot astfel, este și
susținerea esențială din depoziția martorei notar public
D.V., potrivit căreia „nu este cerut de lege, însă noi notarii am
început să scriem și să ștampilăm pe titluri de
proprietate atunci când întocmeam vreun act notarial în baza acestui titlu. Nu
pot spune cu precizie când am făcut consemnarea pe titlu de proprietate în
litigiu, însă ulterior când am fost solicitată de organele de
poliție am văzut pe o copie ulterioară că era consemnarea
mea, semnătura și ștampila.”
Așa fiind, în mod legal și
temeinic s-a statuat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii
de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.
246 C. pen. imputată intimatei inculpate V.S., întrucât aceasta a
acționat fără vinovăție în sensul omiterii
constatării că și partea civilă era coproprietară
asupra terenurilor vândute doar de soțul său, inculpatul B.I. junior,
pentru că nu avea cunoștință că acesta s-a prezentat
ca fiind altă persoană (respectiv tatăl său) și
că nu cu actele prezentate trebuia să dovedească calitatea de
proprietar.
Pentru infracțiunea de fals
intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. imputată constând în
aceea că în momentul întocmirii actului inculpata V.S. nu cunoștea
existența contractului de întreținere și fiind indusă în
eroare de actele prezentate de inculpatul B.I. junior, în sensul că el
este proprietarul din certificatul de moștenitor, s-a dispus, de asemenea,
în mod justificat achitarea aceleiași inculpate în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., datorat aspectului
că inculpata nominalizată s-a aflat în eroare de fapt în sensul
dispozițiilor art. 51 C. pen.
2) Nu este pertinentă nici
critica secundă - întemeiată pe cazul de casare prevăzut în art.
3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., prin care se tinde la
stabilirea ca riguroasă și corectă a trimiterii în judecată
a inculpatului B.I. junior pentru comiterea infracțiunii
prevăzută în art. 26 raportat la art. 246 C. pen. și la art. 289
C. pen., instanța procedând ca urmare a unei aprecieri greșite a
probelor la schimbarea încadrării juridice în infracțiunile
prevăzute în art. 292, art. 293 și, respectiv, art. 31 raportat la
art. 289 C. pen.
Din acest punct de vedere, în mod
justificat de situația de fapt descrisă pe larg cu ocazia analizei
primului motiv de critică devoluat în recursul procurorului, se reține
că legal prima instanță a statuat că faptele inculpatului
B.I. junior de a se prezenta în fața unui notar public ca fiind o
altă persoană (respectiv B.I. senior, proprietar al terenurilor
înscrise în certificatul de moștenitor) întrunește elementele constitutive
ale infracțiunii de fals privind identitatea prevăzută în art.
293 alin. (1) C. pen. și, sub această identitate, de a declara
necorespunzător adevărului că el este singurul moștenitor
al defunctei B.A. și singurul proprietar al bunurilor pe care le
înstrăinează (deși potrivit contractului de întreținere
coproprietari în codevălmășie erau el și soția sa)
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în
declarații prevăzută în art. 292 C. pen. Din starea de fapt
reținută mai rezultă și faptul că inculpatul B.I.
junior a determinat prin acțiunile sale pe coinculpata V.S. să
săvârșească fără vinovăție o
infracțiune de fals intelectual, respectiv să întocmească un
înscris oficial (actul notarial) în care să ateste împrejurări
necorespunzătoare adevărului (prin trecerea ca singur proprietar a
inculpatului), faptă care întrunește elementele constitutive ale
participației improprii la infracțiunea de fals intelectual
prevăzută în art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C. pen.
3) Este fondată, însă,
critica de la pct. 3, în sensul că în mod greșit și nemotivat
instanța a reținut și art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.,
fără a face nicio referire la motivele avute în vedere la
interzicerea dreptului inculpatului de a alege.
Pe de altă parte, trebuia ca
instanța de fond să țină seama de data săvârșirii
faptelor, care este anterioară modificării art. 71 C. pen. prin Legea
nr. 278/2006, în reglementarea anterioară nefiind prevăzută
expres interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen. - ca
pedeapsă accesorie în cazul pedepselor a căror executare a fost
suspendată, prin urmare greșit s-a făcut aplicarea art. 71 alin.
(2) C. pen. și respectiv art. 71 alin. (5) C. pen.
Într-adevăr, față de
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (martie 2004) din
cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
prin care s-a statuat că o interdicție de a vota impusă tuturor
deținuților nu intră în dreptul de apreciere a statului, fiind
violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului, întrucât nu există o legătură între neexercitarea
votului și prevenirea infracțiunilor, se impune admiterea recursului
declarat de procuror numai cu privire la pedeapsa accesorie aplicată
inculpatului B.I. junior și înlăturarea din conținutul pedepsei
accesorii aplicate acestuia a interzicerii de a vota prevăzută în
art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.
B) Sub aspectul recursului declarat
de partea civilă B.F., prin care se tinde la desființarea totală
a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 493 din 21 august 2003
la biroul notarului public V.S. și restabilirea situației anterioare
săvârșirii infracțiunilor, Înalta Curte de Casație și
Justiție are în vedere că în mod legal și temeinic, deși
eliptic motivată, a fost rezolvată latura civilă a cauzei prin
respingerea cererii iterate de partea civilă B.F., pentru considerentul
esențial că acest aspect a fost soluționat anterior prin
sentința civilă nr. 1901/2006 a Judecătoriei Sibiu,
rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia
civilă nr. 17/2007 a Tribunalului Sibiu, care are autoritate de lucru
judecat în fața instanței penale.
Astfel, în examenul propriu al
instanței de recurs a Înaltei Curți de Casație și
Justiție se reține că prin sentința civilă nr. 1901 din
26 aprilie 2006 a Judecătoriei Sibiu s-a dispus: „admite în parte
acțiunea civilă formulată de reclamanta B.F. (...) în
contradictoriu cu pârâții B.I. junior (...) și M.I. (...).
Admite cererea
reconvențională formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu
cu pârâții B.F. și B.I. junior și în consecință:
Constată nulitatea contractului
de vânzare-cumpărare autentificat de Notarul Public V.S. sub nr. 493/2003
și restabilește situația anterioară de carte funciară.
Constată că între
reclamantul reconvențional M.I. și pârâții B.F. și B.I.
junior s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare pentru terenurile
tarla 90 parcela (...) - 3000 m.p. și tarla 90 parcela (...) - 3200 m.p.
Obligă pârâții
reconvenționali să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare
pentru imobilele identificate mai sus, iar în caz de refuz prezenta
sentință va ține loc de contract autentic.”
Pe de altă parte, se reține
că ulterior, la data de 12 iulie 2007, s-a dispus chiar prin rechizitoriul
scris de învestire a instanței de fond a Curții de Apel Alba Iulia
punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în
judecată a inculpaților V.S. și B.I. junior.
Or, din acest punct de vedere se
constată că acțiunea penală a fost pusă în
mișcare ulterior pronunțării unei hotărâri de către
instanța civilă, chiar nedefinitivă la acea dată.
Pentru rezolvarea corectă a
raportului dintre cele două acțiuni este necesar a se face apel la
dispozițiile exprese ale art. 19 alin. (4) C. proc. pen., potrivit
cărora „persoana vătămată care a pornit acțiunea în
fața instanței civile poate să părăsească
această instanță și să se adreseze organului de
urmărire penală sau instanței de judecată, dacă
punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul
penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței
civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre
chiar nedefinitivă.”
Rezultă, așadar,
fără echivoc că partea civilă B.F. nu s-a conformat
dispoziției de excepție (în care se afla în ipoteza datelor deja
evidențiate ale speței) stabilită în teza a II-a a textului de
lege sus-citat și, în consecință, sentința civilă nr.
1902 din 26 aprilie 2006 a Judecătoriei Sibiu, modificată prin
decizia civilă nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Tribunalului Sibiu, are
autoritate de lucru judecat în fața instanței penale - ulterior
sesizată după emiterea rechizitoriului scris în cauză de
către procuror, iar cu titlu concluziv cererea părții civile
B.F. este nefondată fiind justificat respinsă ca atare.
Față de considerentele ce preced,
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de
procuror împotriva sentinței nr. 39 din 20 martie 2008 a Curții de
Apel Alba Iulia, Secția penală, numai cu privire la pedeapsa
accesorie aplicată intimatului inculpat B.I. junior, a casat în parte
sentința recurată și rejudecând, în fond, a limitat
conținutul pedepsei accesorii la interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a și b) C. pen., menținând restul dispozițiilor
sentinței recurate, și a respins ca nefondat recursul declarat de
recurenta parte civilă B.F.