Hearings: March | | 2026
You are here: Home » Jurisprudence - details

. Excepţie de neconstituţionalitate. Admisibilitate

 

         Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziţii generale

         Indice alfabetic: Drept procesual penal

         - excepţie de neconstituţionalitate

 

C. proc pen., art. 303 alin. (6)

Legea nr. 47/1992, art. 29

 

1. Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia de neconstituţionalitate privește o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia (alin. 1), excepţia este ridicată de una dintre părţi, de instanţa de judecată sau de procuror (alin. 2) și dispoziţia care formează obiectul excepţiei nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. 3). Dispoziţiile care incriminează faptele pentru care inculpatul, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, a fost trimis în judecată, precum și cele care reglementează competenţa organului care a efectuat urmărirea penală au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. 

         2. În conformitate cu art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa de judecată respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, numai dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale aceluiași articol. Prin urmare, în cazul în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu este motivată, însă condiţiile prevăzute în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt îndeplinite, instanţa de judecată nu poate respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât motivarea cererii nu este prevăzută de lege printre condiţiile de admisibilitate supuse controlului instanţei de judecată.

3. Dacă recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admis, instanţa de recurs casează încheierea atacată, admite cererea, sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate și, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, și al art. 303 alin. (6) C. proc. pen., suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2497 din 29 iunie 2009

 

Prin încheierea din 19 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, între altele, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (12) din O. U. G. nr. 43/2002 și a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000.

         Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile prevăzute expres de art. 146 din Constituţie sau de legea sa organică, iar sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate. Or, în speţă, deși inculpatul C.G. a susţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (12) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 132 din Legea nr. 78/2000 vin în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituţie, nu a motivat în niciun fel prin ce anume se aduce atingere acestor dispoziţii din legea fundamentală, astfel încât nu este îndeplinită condiţia imperativă a admisibilităţii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzută în art. 10 alin. (2) raportat la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

S-a mai reţinut că excepţiile invocate nu au legătură cu cauza, întrucât nu se aduce o critică textelor de lege propriu-zise, în realitate dorindu-se modificarea acestora.

         S-a reţinut, de asemenea, că toate cele trei dispoziţii legale invocate de inculpat ca fiind neconstituţionale au făcut obiectul Deciziei nr. 876 din 30 noiembrie 2006 a Curţii Constituţionale, care a statuat că cenzurarea unei eventuale interpretări a dispoziţiilor ce reglementează activitatea și competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor judecătorești, motiv pentru care instanţa constituţională a respins excepţia.

         Inculpatul C.G. a declarat recurs susţinând că: respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală și netemeinică, deoarece legea nu condiţionează admisibilitatea cererii de sesizare de motivarea acesteia; în mod greșit s-a apreciat că dispoziţiile legale atacate cu excepţia de neconstituţionalitate nu au legătură cu cauza și că până în prezent ele nu au fost declarate neconstituţionale.

         Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Din dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă fără echivoc faptul că instanţa, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, poate respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acesteia numai atunci când excepţia este inadmisibilă, întrucât este contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

         Așa fiind, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, potrivit legii, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate vizează o lege sau o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale vizate de excepţie nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Având în vedere cele menţionate se constată că motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu este prevăzută de lege printre condiţiile de admisibilitate supuse controlului instanţei de judecată, astfel încât în mod greșit prima instanţă a reţinut că cererea nu poate fi admisă, întrucât nu este motivată.

         Se constată, de asemenea, că s-a apreciat greșit că dispoziţiile legale la care se referă excepţia de neconstituţionalitate nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpatul C.G., autorul excepţiei, este trimis în judecată, între altele, pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 248 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și că urmărirea penală a fost efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, organ a cărui competenţă este reglementată de art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002.

Atâta timp cât excepţia de neconstituţionalitate vizează, pe de o parte, dispoziţiile legale care incriminează fapta dedusă judecăţii (art. 132 din Legea nr. 78/2000) și, pe de altă  parte, dispoziţiile legale care reglementează competenţa organului care a efectuat urmărirea penală (art. 13 alin. 1 lit. b și alin. 12 din O. U. G. nr. 43/2002), este evident că prevederile legale la care se referă excepţia au legătură cu soluţionarea cauzei.

         De asemenea, se constată că prevederile legale la care se referă excepţia nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Reţinând și faptul că inculpatul face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, astfel încât greșit s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

         Opinia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpatul C.G., exprimată în condiţiile art. 29 alin. (4) teza I, este că dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (12) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituţia României.

Faţă de considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul C.G., a casat încheierea atacată și, rejudecând, a admis cererea formulată de inculpat, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (12) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 132 din Legea nr. 78/2000 și, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 303 alin. (6) C. proc. pen., a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

 

Notă: Prin soluţia pronunţată în decizia nr. 2497 din 29 iunie 2009 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie - adoptată în jurisprudenţa Completului de 9 judecători, prin decizia nr. 618 din 17 iulie 2009 - s-a revenit asupra practicii anterioare, evidenţiată în decizia nr. 1273 din 7 martie 2007 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, publicată în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2007, volumul I, p. 116-119 și Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2007, p. 835-838.