Plângere împotriva
măsurii asigurătorii. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive
și alte măsuri procesuale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- plângere
împotriva măsurii asigurătorii
C. proc. pen., art. 168, art. 2781
Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, art. 5 paragraf 4
În cursul urmăririi
penale, plângerea împotriva măsurii asigurătorii adresată instanţei de judecată
este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 168 C. proc.
pen. nu
instituie o competenţă alternativă de soluţionare a plângerii, ci competenţa
procurorului de soluţionare a plângerii în cursul urmăririi penale și
competenţa instanţei de judecată de soluţionare a plângerii în cursul
judecăţii.
După
respingerea de către procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurii asigurătorii luate
de procuror, în cursul urmăririi penale, nu se poate formula plângere în faţa
instanţei de judecată, nici în temeiul art. 168 C. proc.
pen., întrucât acest text de lege stabilește
competenţa exclusivă a procurorului de a soluţiona plângerea în cursul
urmăririi penale, și nici în temeiul dispoziţiilor art.
2781 C. proc. pen.,
deoarece plângerea întemeiată pe aceste dispoziţii poate fi formulată numai
împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată.
Admisibilitatea unei astfel de plângeri nu poate fi examinată din
perspectiva art. 5 paragraf 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăţilor fundamentale, întrucât textul Convenţiei instituie
obligativitatea efectuării controlului de legalitate asupra măsurii arestării
preventive, garantând cel puţin un grad de jurisdicţie, reprezentat de o
instanţă independentă, iar nu și asupra măsurilor asigurătorii.
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 522 din 16 martie 2009
Notă: Sentinţa nr. 522 din 16
martie 2009 este în sensul Deciziei nr. 71 din 15 octombrie 2007 a
Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, publicată în M. Of.
nr. 539 din 17 iulie 2008.
Prin
ordonanţa cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de
Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie a dispus, în
cursul instrumentării dosarului cu același număr, instituirea sechestrului
asigurător asupra părţii de proprietate exclusivă și indiviză deţinută de
societatea comercială P. dintr-un imobil proprietatea sa, în vederea
recuperării unui prejudiciu în valoare totală de 3.688.826 lei.
Pentru
instituirea sechestrului asigurător, parchetul a avut în vedere că, prin
ordonanţa din 31 ianuarie 2008 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de
M.D. - administrator la societatea comercială P. - sub aspectul săvârșirii
infracţiunii prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la
art. 132 din Legea nr. 78/2000, combinat cu art. 248 și art. 2481
C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar prin ordonanţa din data de 19 noiembrie 2008 s-a
dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale faţă de M.D. și
sub aspectul infracţiunilor prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 656/2002, cu modificările ulterioare, raportat la art. 17 lit. e) din Legea
nr. 78/2000, republicată, și în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
241/2005.
Împotriva
ordonanţei cu nr. 218/P/2006 din 3 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a
Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, prin care s-a dispus
instituirea sechestrului asigurător, petiţionara societatea comercială P., prin
administrator M.D., a formulat plângere, întemeiată pe dispoziţiile art. 275 -
278 C. proc. pen.,
înregistrată la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, la data de 3 februarie
2009, solicitând admiterea acesteia și, pe cale de consecinţă, infirmarea
soluţiei dată de procuror.
Înalta
Curte de Casaţie și Justiţie constată că plângerea formulată de petiţionara
societatea comercială P., prin administrator M.D., este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Legea
procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de
atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de
hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite
provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Astfel,
reglementându-se contestarea măsurii asiguratorii, legiuitorul a prevăzut, în
dispoziţiile art. 168 alin. (1) C. proc. pen., că „în contra măsurii asigurătorii luate și a modului
de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea
responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană se pot plânge
procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.”
Formularea
„se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată” nu presupune instituirea
unei competenţe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept
procesual, câtă vreme dispoziţiile de ansamblu ale alineatului menţionat nu
reglementează o astfel de competenţă, ci doar prevăd posibilitatea pentru
persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.
A considera
altfel ar însemna să se contravină principiului legalităţii procesului penal,
instituit prin art. 2 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia „procesul penal se desfășoară atât în
cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege.”
De
aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. (1) C. proc. pen., în urma modificării
ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competenţa de
soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii, nu poate conduce decât la concluzia
că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului
judiciar, cu atribuţie de decizie, specific fiecărei faze a procesului penal,
iar nu oricăruia dintre aceste organe.
De
altfel, în art. 275 C. proc. pen.,
prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor și actelor de
urmărire penală, se prevede la alin. (3) că o astfel de plângere „se adresează
procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se
depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.”
Așa
fiind și cum prin nicio altă dispoziţie nu se
instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se
impune să se considere că textul art. 168 alin. (1) C. proc.
pen. nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a
urmărit ca plângerea respectivă să fie soluţionată numai de organul judiciar
specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale
și de judecător în timpul judecăţii.
În
acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice
înscrise în art. 168 C. proc. pen.,
este exclusă competenţa concomitentă a mai multor organe judiciare pentru
soluţionarea plângerii în aceeași fază procesuală, pentru că s-ar contraveni
principiului unicităţii organului judiciar, în raport cu fiecare etapă
procesuală și s-ar crea o situaţie inadmisibilă de interferenţă concomitentă,
lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor organe judiciare.
Totodată,
din economia dispoziţiilor art. 278 alin. (1) C. proc.
pen. rezultă că „plângerea împotriva măsurilor luate
sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de
acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curţile de apel ori de procurorul șef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.”
Dacă
voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a reglementa o procedură de judecare a
plângerii împotriva măsurilor asiguratorii, în faza de urmărire penală, de
către instanţa de judecată - astfel cum este reglementată procedura privind
plângerea contra soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată (art. 2781
C. proc. pen.), ar fi
prevăzut-o în mod expres.
O altă
interpretare ar excede dispoziţiilor prevăzute în art. 168 alin. (1) C. proc. pen., dar și prevederilor
art. 278 alin. (1) și (3) C. proc. pen., respectiv, art. 129 din Constituţia României.
Întrucât
petiţionara a înaintat o astfel de plângere procurorului șef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, plângere care i-a
fost respinsă ca nefondată, rezultă că plângerea adresată de aceasta Înaltei
Curţi de Casaţie și Justiţie, împotriva ordonanţei de instituire a sechestrului
asigurător, este inadmisibilă.
Sistemul
român de jurisdicţie a stabilit principiul unicităţii acestei căi de atac,
dreptul la plângere stingându-se prin exercitare la organul competent, așa
încât posibilitatea învestirii unui alt organ decât cel prevăzut de lege este
exclusă, constituind o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac și,
din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Cât
privește aplicarea dispoziţiilor art. 5 paragraf 4 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului - invocate de petiţionară -, Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie constată că acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauza supusă
analizei.
Astfel,
potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraf 4 din Convenţie, „orice persoană lipsită
de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs
în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii deţinerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală.”
În
virtutea paragrafului 4 al art. 5, persoanele arestate sau deţinute au dreptul
la examinarea respectării exigenţelor de procedură și de fond necesare
asigurării legalităţii privării lor de libertate în sensul Convenţiei.
În
speţă, nu se pune în discuţie legalitatea detenţiei, ci legalitatea și
temeinicia ordonanţei procurorului privind instituirea și aducerea la
îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
Ca
atare, invocarea de către petiţionară, în susţinerea admisibilităţii plângerii
adresate Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, a dispoziţiilor art. 5 paragraf
4 din Convenţie, este greșită.
Totodată,
aceeași soluţie a inadmisibilităţii plângerii se impune și din perspectiva
dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen.
Potrivit
dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 -
278 C. proc. pen. împotriva
rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a
rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane
ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de
zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, la
judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
Înalta
Curte de Casaţie și Justiţie constată că legiuitorul a prevăzut, ca o garanţie
a respectării legalităţii în procesul penal, posibilitatea ca orice persoană
nemulţumită de actele și măsurile efectuate de procuror ori efectuate pe baza
dispoziţiilor date de acesta să adreseze plângere instanţei, plângerea având
natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al
rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
Din
economia dispoziţiilor legale anterior invocate, rezultă că se poate face
plângere la instanţă numai împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi
penale sau a ordonanţelor ori, după caz, a rezoluţiilor de clasare, de scoatere
de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, deci împotriva
soluţiilor de netrimitere în judecată.
O altă
interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii, cum ar
fi ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător, este exclusă, în raport
cu dispoziţiile procesuale menţionate, dar și în raport cu prevederile art. 129
din Constituţia România, potrivit cu care părţile interesate, care își
legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în
condiţiile legii.
Pe
cale de consecinţă, din coroborarea tuturor acestor dispoziţii legale se impune
concluzia inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii
plângerii pentru acest motiv.
Faţă
de cele menţionate mai sus, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în
conformitate cu prevederile art. 168 alin. (1) C. proc.
pen. și art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a
II-a C. proc. pen., a
respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionara societatea
comercială P., prin administrator M.D., împotriva ordonanţei cu nr. 218/P/2006
din 3 decembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a
Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie.