Plângere împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori
în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau
ordonanțele de netrimitere în judecată.
Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală.
Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- plângere împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror
ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile
sau ordonanțele de netrimitere în judecată
C. proc. pen., art.
222, art. 2781
În conformitate cu prevederile art. 2781 C.
proc. pen., plângerea întemeiată pe aceste prevederi poate fi
formulată numai împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor
procurorului de netrimitere în judecată, și anume împotriva
rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanței ori,
după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale. Prin urmare, așa cum
s-a stabilit prin Decizia nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007 a Secțiilor
Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, plângerea
îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de
procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât
rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în
judecată, reglementate în art. 2781
alin. (1) C. proc. pen., este inadmisibilă.
În raport cu prevederile art. 2781
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia
nr. LVII (57) din 24 septembrie 2007, plângerea îndreptată împotriva
rezoluției prin care procurorul a respins o plângere care nu
întrunește cerințele prevăzute în art. 222 C. pen. pentru a
constitui un mod de sesizare a organului de urmărire penală este
inadmisibilă.
I.C.C.J., secția penală,
sentința nr. 1021 din 21 mai 2009
Prin cererea adresată Biroului de Informare și
Relații Publice al Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin poștă electronică și înregistrată
pe rolul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și
Justiție la 15 aprilie 2009, petiționarul O.V. a formulat plângere
împotriva rezoluției nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009
emisă de procurorul O.L. și rezoluției nr. 1405/817/
Petiționarul a precizat că prin abuzurile
săvârșite de șase judecători ai Curții de Apel Cluj
și superficialitatea celor doi procurori este văduvit de drepturile
salariale precizate în acțiunea ce face obiectul dosarului nr.
4337/84/2006 al Tribunalului Sălaj și reclamate în plângerea
adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Examinând plângerea formulată de petiționarul
O.V. în condițiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva
rezoluției din 15 ianuarie 2009 dată în dosarul nr.
23696/6707/VIII/1/2008 și a rezoluției din 18 februarie 2009
dată în dosarul nr. 1405/817/VIII/1/2009 ale Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de
urmărire penală și criminalistică, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că plângerea este
inadmisibilă pentru următoarele considerente:
În conținutul dispozițiilor art. 2781 alin.
(1) C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii
nr. 356/2006, legiuitorul a prevăzut că, după respingerea
plângerii făcute conform art. 275 – 278, împotriva rezoluției de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a
rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana
vătămată, precum și orice alte persoane ale căror
interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de
zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare,
potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza
în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și
împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în
rechizitoriu.
Așa cum rezultă din norma procedurală
menționată, plângerea care are un asemenea temei vizează expres
și limitativ soluțiile de netrimitere în judecată, respectiv
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală,
încetarea urmăririi penale, precum și actele procedurale, respectiv
rezoluția, ordonanța sau rechizitoriul emise de procuror, în raport
cu soluțiile de netrimitere în judecată menționate.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. LVII (57)
din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 283 din 11
aprilie 2008, s-a decis admiterea recursului în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, stabilindu-se că „plângerea îndreptată împotriva
măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza
dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau
ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de
art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală, este
inadmisibilă.”
În considerentele acestei decizii s-a arătat că
„…din moment ce prin dispozițiile art. 2781 din Codul de
procedură penală este instituit, limitativ, controlul judiciar numai
asupra temeiniciei soluțiilor de netrimitere în judecată, în raport
cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al
urmăririi penale, este evident că în cazul celorlalte acte sau
măsuri ale procurorului sau efectuate pe baza dispozițiilor date de
el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc.
(…) Așa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art.
2781 din Codul de procedură penală, orice alte acte sau
măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispoziției sale nu
sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui
text de lege.”
Or, în cauză, prin rezoluția din 15 ianuarie
2009 în lucrarea cu nr. 23696/6707/VIII/1/2008 a Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de
urmărire penală și criminalistică, procurorul a dispus
respingerea plângerii formulate de O.V., ca neîntemeiată, constatând, în
considerentele rezoluției, că lucrarea are ca obiect o plângere
formulată de O.V. împotriva unor judecători de la Curtea de Apel
Cluj. Din cele relatate a rezultat că autorul plângerii este
nemulțumit de modul în care aceștia au soluționat, cu caracter
definitiv, un litigiu cu angajatorul său, pe care l-a dedus
judecății. După ce prezintă argumentele prin care
contestă soluția adoptată de instanță, O.V. arată:
„M-am adresat Consiliului Superior al Magistraturii, dar acesta mi-a
răspuns că nu se poate face nimic singura soluție fiind
căile de atac. Cum căile de atac mi-au fost închise (n.n.: le-a
epuizat), singura speranță îmi rămâne în cercetarea probelor de
la dosar și dovedirea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție a abuzurilor săvârșite de
acești judecători.” În raport cu aspectele prezentate a rezultat cu
evidență lipsa de temei a plângerii formulate, prin aceasta
neurmărindu-se, practic, decât o nouă examinare a cauzei, pe calea
unei sesizări penale ad-hoc, în condițiile epuizării căilor
legale de atac.
Prin rezoluția din 18 februarie 2009 dată de
procurorul șef al Secției de urmărire penală și
criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, în lucrarea cu nr. 1405/817/VIII/1/2009,
s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii petiționarului
O.V., formulată împotriva rezoluției nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din
15 ianuarie 2009 a Secției de urmărire penală și
criminalistică, precum și comunicarea soluției.
În considerentele rezoluției menționate,
procurorul șef secție a constatat că la data de 10 decembrie
2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție plângerea petiționarului, în care a
solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații C.A.,
S.M. și C.G., judecători în cadrul Curții de Apel Cluj, care au
instrumentat dosarul nr. 4337/84/2006, respectiv judecătorii B.L., U.L.
și M.D., care au judecat contestația în anulare (dosar nr.
1518/33/2008).
În fapt, petiționarul este nemulțumit de modul
în care magistrații menționați anterior au soluționat, cu
caracter definitiv, litigiul cu angajatorul său, pe care l-a dedus
judecății.
Prin rezoluția nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15
ianuarie 2009 a Secției de urmărire penală și
criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție s-a dispus respingerea, ca
neîntemeiată, a plângerii formulate de petiționar.
În motivarea soluției s-a reținut „lipsa de
temei a plângerii formulate, prin aceasta neurmărindu-se, practic, decât o
nouă examinare a cauzei, pe calea unei sesizări penale ad-hoc, în
condițiile epuizării căilor legale de atac.”
Prezenta plângere este formulată împotriva
soluției sus-menționate.
Din examinarea cauzei a rezultat că rezoluția
nr. 23696/6707/VIII/1/2008 din 15 ianuarie 2009 a Secției de urmărire
penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție este legală și
temeinică, plângerea petiționarului neavând caracterul unei plângeri
penale, în înțelesul dispozițiilor art. 222 C. proc. pen.
Pentru ca plângerea penală să fie
considerată mijloc de sesizare a organelor de urmărire penală,
ea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: numele, prenumele,
calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei ce
formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, precum și
mijloacele de probă de care înțelege să se folosească, ceea
ce nu a fost cazul în plângerea formulată de petiționar.
Din acest punct de vedere, în cuprinsul plângerii,
petiționarul a făcut referiri evazive din care nu rezultă
indicii în sensul săvârșirii vreunei infracțiuni de către
magistrații vizați.
În raport cu cele menționate, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că plângerea
petiționarului O.V. împotriva rezoluțiilor arătate a fost
exercitată cu nerespectarea cerințelor legale, deoarece prin actele
procedurale menționate nu a fost dispusă niciuna din soluțiile
de netrimitere în judecată prevăzute de lege, în mod expres și
limitativ, în normă indicată, și anume neînceperea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăririi penale, așa încât plângerea se circumscrie accepțiunii
unui act pe care legea nu-l îngăduie și îl sancționează cu
inadmisibilitatea.
În consecință, Înalta Curte de Casație
și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată
de petiționarul O.V. împotriva rezoluției din 15 ianuarie 2009
dată în dosarul nr. 23696/6707/VIII/1/2008 și a rezoluției din
18 februarie 2009 dată în dosarul nr. 1405/817/VIII/1/2009 ale Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția de urmărire penală și criminalistică.